Primăvara a întins pătură verde peste grădini. Ici, colo,
câte un cireş înflorit, ca o broderie albă, de o indescriptibilă fineţe,
accentuează suav nuanţele proaspete ale copacilor. În grădina mea, covor
violet închis, violetele colorează discret peisajul, bucurând privirile celor
care le ştiu, recunoaşte şi admira. Pe alocuri, merii înfloriţi întruchipează
personaje desprinse direct din filmele alb-negru de odinioară. Coroana rotată
a unuia atinge pământul şi, aşa albă cum e, pare rochia unei mirese rătăcite
într-o nuntă. Ceva mai încolo, un altul e plăpând, scheletic şi are doar o
creangă înflorită, asemenea unei domniţe ieşite la plimbare, adăpostită sub o
umbreluţă de dantelă. Alţii, ciufuliţi şi zănatici, stau risipiţi te miri pe
unde, zgribuliţi sau adunaţi unii într-alţii, ca nişte sălbăticiuni ale
anotimpului. Pomii au straie rozalii, semn că vremea e uşor mai
târzie. E cald și nu prea pentru începutul lui aprilie şi totuşi natura
are un alt ritm. Unul al ei, aşezat, firesc poate, uitat în vremuri cărora noi
nu le-am aparţinut, dar care ne aparţin printr-o repetabilitate ancestrală. Cireşii
şi prunii sunt încă în floare, dar scuturaţi sălbatic de ploile răzlețe.Frasinii
şi nucii sunt golaşi încă şi, aşa uriaşi cum sunt, par a sfida, cu matură
înţelepciune, graba pomilor înfloriţi.
Dimineaţa devreme, soarele se încâlceşte-n florile
aburoase şi parfumate.ale grădinii. Asemenea unei crisalide, de la o oră la
alta, de la o zi la alta, se transformă într-un fluture uriaş, alb-rozaliu.
Albinele îl cercetează şi, zumzăind, poartă zvon de rod dintr-o floare
într-alta. Mângâiat de razele soarelui de amiază, mărul atinge împrejurimile cu
o iradiere ireală. Fin, ca o părere, ca o iubire târzie. În toate grădinile dimprejur,
alţi şi alţi meri îşi pun straiul de poveste. Dintre toate înfloririle
alb-rozalii ale primăverii, merii sunt cei din urmă. Le vor urma alte flori,
alte culori, alte parfumuri, trecându-ne uşor în celălalt anotimp, al
coacerilor şi al arderilor mistuitoare. Acum, mă bucur pentru ce văd.În grădina
vecină,uitată de oameni, câţiva meri stau aninaţi de cer, cu rădăcinile smulse.
Sfidează moartea, înflorind, ca şi cum ar fi pentru ultima oară. Undeva, lângă căsuţa
veche, e unul aproape trântit la pământ. Trunchiul i-a fost ciopârţit fără de
milă. Se mai ţine într-o bucată de scoarţă, ceva mai mare de o palmă. Are două
crengi înflorite, de-o parte şi de alta, asemenea unei cruci. Iar trunchiul,
descojit şi contorsionat, pare un Hristos răstignit. Poate chiar este. Un
Hristos al primăverii, înviind în florile de măr....