compunere---Vine,vine toamna....se așterne.....

 

  Toamna este anotimpul reve­laţiei,al descoperirii, anotimpul clarită­ţii. Eu cred că trebuie să păşim cu teamă în toamnă, ci cu bucurie. Ne bucurăm de fiecare rază de soare, de fiecare rămăşiţă plă­pândă de căldură, ne scăldăm în ea cu toată fiinţa.

   Septembrie mă  face să vânez cu păturica peticele de soare din grădină, ba ronţăind dintr-o nucă, ba degustând un strugure aromat, ba muş­când cu poftă dintr-un măr acrişor şi crocant ori din­tr-o prună dulce,ba...ah!!!pregătindu-mă de început,de începutul școlii....cu regret,cu bucurie?!?!!!Lecţia lunii sep­tem­brie este recunoştinţa...

 Octombrie îmi ofe­ră darul unei frumuseţi răpitoare: lumina se schimbă, făcându-mă să privesc lumea cu alţi ochi. Razele soarelui ca­pătă o altă consistenţă, de miere sau chih­limbar. Contururile lucrurilor ce mă-nconjoară se evidenţiază cu o mai mare claritate. Parcă mă trezesc treptat dintr-un somn, în care nici nu am știut până acum că am fost cufundat. Odată cu lumina, se schimbă şi aerul, care devine tare, revigorant şi parfumat. Nu mai miroase a praf şi uscăciune, ca în toiul verii, ci a vegetaţie şi ploaie.Acum copacii sunt mai impre­sio­nanţi ca niciodată şi, în drum spre școală,mă surprind une­ori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care mă ating uşor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asist la o transformare iute şi spectaculoasă, în plină des­făşurare a întregii naturi.Oc­tom­brie îi consolează pe copiii speriaţi care suntem în faţa schim­bării, arătându-le limpede cât de mare şi glorioasă poate să fie frumuseţea schimbărilor. Octombrie mă plimbă ca într-o caleaşcă, de la un anotimp la celălalt, ofe­rin­du-mi un peisaj de un farmec sublim. Ajunge să as­cult la ora de muzică ,,Toamna" lui Antonio Vivaldi şi înţele­g perfect minunata esenţă tandră a acestei splendide luni.

   Apoi, Noiembrie e una dintre cele mai mohorâte luni ale anului. La o primă vedere, pare o lună zgârcită, decisă să nu aducă nimic bun. Doar frig, vânt şi ploa­ie. Ceaţă şi copaci dezgoliţi. Lumea se trans­formă brusc, dintr-un ta­blou plin de culori aprin­se, într-un desen  în cărbune. Co­pa­cii ca­re mă  încântau până acum cu foş­netul lor ju­căuş de­vin siluete negre şi anti­pa­tice, stafii răzbu­nă­toare ca­re  bântuie zilele. To­tuşi, chiar şi aşa, noiem­brie nu este alt­ceva decât tot un mare maestru sobru, a cărui menire e să ne înveţe să fim pu­ternici.El dez­go­leşte copacii de frunze, la fel cum se dez­ve­leşte mintea de iluzii şi false aşteptări. Ne în­conjoară pe noi, oamenii,cu frig şi umezeală şi cu foarte mult gri. Ne face să nu mai dorim să privim în afara noastră. Nu ne mai rămâne astfel decât să privim în inte­riorul propriei fiinţe. Să ne reîm­prie­tenim cu noi înşine. Să ne privim aşa cum suntem şi să fim mul­ţu­miţi cu ce vedem,să ne pregătim pen­tru ce ur­mea­ză: cu adevăr şi o sta­re de echi­libru.

  No­­iembrie ne pu­rifică şi ne în­dreaptă atenţia către suflet, ne ajută să nu mai depindem atâta de ce e în jur.

  Bunica îmi spune că cine trece hopul lui noiembrie nu se mai teme de iarnă, ci o întâmpină cu bucurie şi ne­răb­dare, grăbindu-se să celebreze primii fulgi de nea, cu ce are la îndemână:zăpadă, o sanie zdra­vănă cu zurgălăi,un brad verde,colinde,un moș,cadouri şi voie bună.

 

,,Bună dimineața.băieți”de Grigore Băjenaru--un fragment despre PRIETENIE

 

,,La prima oră suplimentară, am ţinut una dintre cele mai frumoase lecții din viaţa mea de dascăl.

Este adevărat că mi s-a dat concursul şi din partea elevilor mei, dar se putea foarte bine să şi ratez lecţia şi să dau din colţ în colţ stingherit, neştiind cum să mă descurc mai bine. Atunci am binecuvântat biblioteca tatălui meu şi pasiunea mea pentru lectură.

Cel mai bun elev din clasă la Filozofie s-a ridicat şi mi-a spus:

– Domnule profesor, avem o mare nedenumire şi credem că numai dumneavoastră, care ne predaţi Filozofia, ne-aţi putea lămuri.

– Despre ce e vorba? l-am întrebat eu, nu fără oarecare emoţie.

– Am citit într-o carte că marele filozof grec din antichitate, Aristotel, care a fost profesorul lui Alexandru Macedon, a spus într-o împrejurare oarecare: „Dragii mei prieteni, să stiţi că nu există prietenie pe pământ“. Adică să fi fost într‑adevăr convins de ceea ce a spus?

– Dragul meu, zâmbii eu, filozofilor le-a plăcut întotdeauna să jongleze cu cuvintele. Şi nu numai lor. Aristotel a spus într-adevăr aşa – exact nu-mi amintesc nici eu când – dar bănuiesc că a rostit aceste cuvinte drept concluzie la vreo întâmplare care l-a impresionat foarte neplăcut. S-ar putea să le fi spus, de pildă, când a aflat că Alexandru cel Mare, la un ospăţ, l‑a ucis cu lancea pe Glitus, cel mai bun prieten al său, care în lupta de la Granic îi salvase viaţa. Nu se putea însă ca tocmai Aristotel să nu creadă în prietenie, când tot de la el ne-a rămas o impresionantă definiţie a prieteniei: „Acelaşi suflet care trăieşte în două corpuri diferite“. Şi tot el a spus: „Fiecare om este, în mod firesc, prieten fiecărui om“.

– Tocmai această aparentă contradicţie în spusele sale ne-a mirat şi pe noi!

– Oricât de mult am vorbi despre prietenie, urmai eu, tot puţin ar fi. Este unul din cele mai vaste subiecte. Aproape toţi marii filozofi, poeţi, dramaturgi şi oratori dintotdeauna au fost preocupaţi de acest sentiment ales, şi, fireşte, au lăsat şi cugetări despre prietenie.

– Poate doriţi să ne spuneţi şi nouă câteva!

Am zâmbit amuzat:

– Bineînţeles, dar am impresia că ni s-au cam inversat rolurile: voi mă examinaţi, şi eu vă răspund. Dar cum, în clipa de faţă, nu mă consider profesor, ci prietenul vostru mai mare, am să vă îndeplinesc dorinţa, pe cât ne va permite timpul în această oră suplimentară.

Însuși marele orator latin Cicero, după cum ştiţi, ne-a lăsat o carte despre prietenie „De amicitia“, folosind şi comentând cu deosebită îndemânare, multe din părerile înaintaşilor săi, înfăţişate în haină nouă şi plină de prospeţime.

Omul este fiinţă sociabilă, ca atare nu poate trăi singur, şi chiar în afară de familia sa simte nevoia unei alte tovărășii. Şi atunci caută fiinţa cu care se potriveşte, se aseamănă, în societatea căreia se simte bine. Între adevăraţii prieteni trebuie să existe o apropiere de gânduri, de idei, de preocupări, de gusturi, cu alte cuvinte o potrivire din toate punctele de vedere. Iar prietenia adevărată pretinde în primul rând sinceritate.

Ne atrage un om vesel, comunicativ, apropiat, un bun povestitor, un om de spirit, sincer sfătuitor, înţelept, cald, într‑un cuvânt un om prietenos. Iar un om opus aceluia despre care am vorbit acum, e firesc să te îndepărteze de la începutul cunoştinţei chiar. Seneca a spus: „Singur cu tine eşti foarte aproape de omul rău“. Când ai o bucurie sau când ai o supărare, simţi nevoia imperioasă să o împărtăşeşti cuiva. […]

Dar să ne oprim puţin acum la marele istoric şi cărturar Nicolae Iorga, ale cărui cursuri am avut cinstea şi marea bucurie să le urmez, şi care este considerat şi drept unul dintre marii noştri cugetători. Iată două dintre cugetările sale semnificative „Cei care cer prietenia, fără a o da în schimb, sunt hoţi de suflete“. Şi: „Cunoaşte-ţi prietenii, pentru a-i iubi, şi duşmanii pentru a-i stăpâni“. Istoria ne vorbeşte despre prietenii celebre de-a lungul veacurilor. De pildă, faimoasa prietenie dintre cei doi mari luptători ai războiului troian: Achile şi Patrocle, sau exemplul clasic ce se dă întotdeauna despre doi prieteni nedespărţiţi: Oreste şi Pylade; buna prietenie dintre cei doi fraţi Castor şi Polux, supranumiţi şi Dioscurii; duioasa prietenie dintre cei doi mari poeţi germani Goethe şi Schiller. Sau, la noi, prietenia literară dintre Ion Ghica şi Grigore Alexandrescu, Alecsandri şi Ghica, Eminescu şi Creangă, Vlahuţă şi Delavrancea.

Şi ca să încheiem, nu uitaţi că un mare şi bun prieten al omului este cartea! Această epocală şi minunată născocire a minţii omeneşti merită cu prisosinţă să i se arate cea mai înaltă preţuire și dragoste.

Să ne aducem aminte de ce ne spune Miron Costin: „nu este alta şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor“. Şi să ne oprim numai pentru câteva clipe la ultimul mare bard al nostru, Tudor Arghezi, care, în patru versuri, izbuteşte să redea adânca emoţie de care e cuprins adevăratul iubitor de carte:

,,Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,

Încet gândită, gingaş cumpănită,

Eşti ca o floare-anume înflorită,

Mâinilor mele, care te-au deschis!”

    Dar, după obiceiul nostru, dați-mi voie să vă spun şi ceva de haz. Pe timpul fanarioţilor era la noi în ţară, şi poate şi în alte părţi, o modă în casele boiereşti, şi anume: ca să nu mai cheltuiască, cumpărând cărţi şi legându-le în piele sau în pânză, aceşti aşa-ziși intelectuali găsiseră un procedeu mai simplu şi mai puţin costisitor: pictau pe pereţi biblioteci cu sute de cărți din cei mai diferiţi autori clasici şi moderni, şi erau foarte satisfăcuţi. În felul acesta aveau în casă ce cărţi doreau şi pe care nu erau obligaţi să le citească!

Îmi place să cred că voi nu v-aţi simţi atraşi de asemenea biblioteci pictate!

            Iar ca încheiere, ascultaţi două scurte anecdote concludente şi la… subiect.

   Un oarecare avea o bibliotecă foarte frumoasă şi variată. Cineva, care venise la el în vizită, îl rugă stăruitor să-i împrumute o carte pe care o văzuse şi îl interesa.

Gazda răspunse categoric:

– Nu te supăra, amice, dar nu obişnuiesc să împrumut cărți nimănui, oricine ar fi acela!

– Dar îţi dau cuvântul că ţi-o înapoiez în cel mai scurt timp!

– Te rog, nu insista, că nu împrumut. Eu am experienţă vastă în materie! Apoi brusc, cu o sinceritate cinică: Vezi dumneata biblioteca asta? Ei bine, află că toată este alcătuită numai din cărţi pe care le-am luat cu împrumut de la cunoscuţi şi prieteni!…

    Şi iată şi reversul medaliei… adică al anecdotei:

   Un domn foarte distins avea în biroul lui o bibliotecă enormă, dar goală. Numai în mijloc, pe un raft, se răsfăţa singură o carte mare, groasă, frumos legată.

Foarte intrigat de ciudăţenia asta, un cunoscut îl întreabă:

– Ce rost are o bibliotecă atât de mare pentru o singură carte? O consideri oare într-atât de valoroasă, încât nu merită să-i stea alături nicio altă carte?

– A… răspunse zâmbind maliţios stăpânul casei, cartea solitară pe care o vezi este catalogul tuturor cărţilor pe care le-am împrumutat prietenilor mei şi nu mi le-au mai înapoiat!

   Anecdotele mele îi amuzară pe băieţi mai mult decât mă aşteptam. Adăugai, râzând şi eu:

– „Si non e vero, e ben trovato!“( „Dacă nu e adevărat, totuși se potrivește bine“)  spune italianul. Concluzia cred că se desprinde de la sine!

       Şi acum, la revedere, pe ora viitoare!”

                                                                  (Grigore Băjenaru, Bună dimineața, băieți! – fragment)

 

 Întâmplarea povestită este plină de învățătură sufletească,iar profesorul Băjenaru are un talent deosebit de a intra în sufletele elevilor, de a le câștiga o dragoste sinceră și chiar oarece complicitate.Profesorul este provocat de un elev să explice cuvintele filozofului antic,Aristotel:„Dragii mei prieteni, să stiţi că nu există prietenie pe pământ“-curios—filozoful se adresează celor din jur numindu-i,,prieteni”și apoi declară că nu există prietenie.Și astfel,profesorul încearcă să lămurească totul despre prietenie:poate filozoful s-a referit la o întâmplare care l-a impresionat neplăcut.Totuși,Aristotel a spus că prietenia este„acelaşi suflet care trăieşte în două corpuri diferite“și că ,,fiecare om este, în mod firesc, prieten fiecărui om”.

 Prietenia se naște din dorința omului de a nu fi singur,este alături de familie,dar uneori simte nevoia unei alte relații și caută o fiinţă veselă,comunicativă,bun sfătuitor,cald, cu care se potriveşte, se aseamănă,alături  de care se simte bine. Între adevăraţii prieteni există o apropiere de gânduri, de idei, de preocupări, de gusturi,o potrivire și mai ales sinceritate.

Prietenii își înțeleg și bucuria și tristețea.Singurătatea poate dăuna omului,iar profesorul citează  cuvintele unor învățați: Seneca a spus: „Singur cu tine eşti foarte aproape de omul rău“,iar marele istoric şi cărturar Nicolae Iorga,i-a numit,,hoți de suflete” pe cei care cer prietenia, fără a da nimic în schimb,de aceea „Cunoaşte-ţi prietenii, pentru a-i iubi, şi duşmanii pentru a-i stăpâni“.

Profesorul amintește prieteniile celebre din istorie: Achile şi Patrocle,Oreste şi Pylade,Castor şi Polux, prietenia literară dintre Ion Ghica şi Grigore Alexandrescu, Alecsandri şi Ghica, Eminescu şi Creangă, Vlahuţă şi Delavrancea. Dar un mare şi bun prieten al omului este cartea,iar poetul Arghezi redă atitudinea deosebită, sentimentul de admiraţie faţă de poet şi creaţia acestuia  în poezia,,Ex libris”: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”. Cartea, simbol al creaţiei literare, este asemănată cu o floare: „Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”, comparaţia relevă nobleţea şi frumuseţea sentimentelor transmise şi demonstrează adevărata valoare sfântă şi eternă a cărţii.

   Interesante sunt cele două anecdote despre felul în care sunt prețuite cărțile: un om nu împrumută nicio carte din propria bibliotecă,pentru că acestea erau cărți împrumutate și neînapoiate,iar alt om avea în bibliotecă o singură carte-catalog cu numele cărților împrumutate prietenilor și neînapoiate.

   Concluzia este că o carte este un dar ce trebuie păstrat,este un prieten adevărat care umple mintea și sufletul cu învățătură.

          Cred că oricui i-ar fi plăcut să aibă un astfel de profesor,care să îmbogățească orele de curs cu                                                  aceste suplimente deosebit de interesante.

 

 

Redactează o compunere narativă în care să descrii un loc care te-a impresionat în excursiile tale.

 

E dimineață şi soarele loveşte în pietre. Ajung împreună cu părinții și bunicul în ținutul Buzăului,ce poate fi descris ca o Românie în miniatură, deoarece are toate formele de relief.„Suntem în ,,Ţara Luanei” regele ce păzea porțile unei cetăți puternice, cu ziduri până la cer. Urcăm la întâmplare un deal abrupt și dăm peste o minune a locului TRONUL URIAȘILOR,dar bunicul ne spune că este  ,,Scaunul lui Dumnezeu”. Mă așez pe el și simt că sunt pătruns de o energie.... Apoi trecem pe lângă o formațiune stâncoasă pe care bunicul,râzând,o numește ,,Scara către stele”și mă îndeamnă să privesc cerul albastru printr-o crăpătura foarte interesantă în piatră.Da!e adevărat! Mama îmi spune că energii ciudate și puternice parcă curg spre ființa ei,iar eu rămân pentru o clipă  sub cerul săpat în piatra de deasupra.Oare aici se simte existența unui portal de trecere sau a unui vortex energetic puternic,așa cum am învățat la fizică?-mă minunez de neologismele exprimate!!!

La un moment dat bunicul îmi arată niște megaliți tăiați în muchii perfecte(blocuri de piatră) și am început să mă cațăr pe ei,urmat de Max,câinele meu e mai vioi,mai nebunatic decât de obicei!!!  Priveliștea de sus este splendidă. O vale incredibil de verde, un cer dureros de albastru, vântul prin păr, megaliții uriașilor care ne serveau drept dulce loc de popas, nu am cuvinte, pentru a descrie senzația trăită. Undeva în apropiere, văd o piatră prăbușită, cu o scriere misterioasă . În apropiere, o altă piatră cu inscripții- este dovada clară a faptului că acest loc nu este creat de natură și totuși ce litere sunt acestea,de unde vin??? Ne-am încărcat cu cea mai pură energie și toată oboseala drumului a trecut ca prin farmec. Nimeni nu ar fi vrut să mai plece de acolo. Simțeam chemarea,freamătul adâncului pământului. Se lăsa seara. Soarele se pregătea să apună peste munții din zare, iar noi mai aveam cale lungă de coborât prin pădurea întunecoasă. Am mers voinicește la pas pe drumul lin și simțeam că parcă ne-ar fi împins o mână nevăzută.

 Soarele nu mai cădea de pe cer și se încăpățâna să ne lumineze calea prin pădure.

  Cred că  voi reveni,pentru că străbunii cu misterele lor mă așteaptă, istoria adevărată  strigă din pământ și nu mai vrea să stea îngropată,trebuie să iasă la lumină!

Asociază fragmentul din ,,Cireșarii” de Constantin Chiriță cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

 

,,Cireşarii aveau întâlnire la Ursu, într-un loc ferit, în spatele magaziei-tezaur. [...] Lucia era întotdeauna foarte punctuală, la orice întâlnire sosea prima. [...] Iată de ce întârzierea Luciei era ceva de neînţeles.

— Eu rămân la părerea mea, se încăpăţână Ionel. O să vă convingeţi şi voi imediat. N-o lasă doctorul, şi n-ar fi de mirare să ne pună şi nouă beţe în roate... V-am spus eu?!

 Ionel arătă cu privirile poarta. Imediat se uitară şi ceilalţi într-acolo. [...] Lucia pătrunsese pe poartă, dar nu singură. O însoţea un bărbat scund, în floarea vârstei, însă cu părul complet alb. Ochelarii cu rame de aur îi dădeau şi mai multă distincţie figurii. Numai zâmbetul pe care i-l cunoştea tot oraşul parcă dispăruse de pe faţa doctorului Istrate. [...]

Doctorul răspunse la salutul nu prea entuziast al băieţilor cu un zâmbet cam posac. Dădu mâna cu fiecare în parte şi, când Lucia i-l prezentă pe Ursu, faţa i se încruntă de-a binelea:

— Ah! Dumneata eşti Ursu, campionul de box. [...] Cum s-ar spune, dumneata joci rolul de înger păzitor al grupului...

Intimidat, Ursu încercă să protesteze... [...]

— Ştiiiiu... Cum să nu ştiu, răspunse doctorul foarte grav, dar cu un simplu gest îşi îndepărtă masca neobişnuit de severă, redevenind omul zâmbitor dintotdeauna. Dacă pleci şi dumneata în expediţie nu mai am nicio teamă..

Fără să vrea, Dan îl împinse cu cotul pe Ionel, dar vorbele lui erau adresate musafirului care zâmbea, în sfârşit:

— Ne era teamă că n-o veţi lăsa pe Lucia... [...]

— Aţi terminat toate pregătirile?

... O altă întorsătură de frază, care, de astă dată, îl învioră pe Ursu. Amintindu-şi că e gazdă, îl invită pe doctor şi, bineînţeles, şi pe fiica lui în magazia cu comori. [...]

— Nu e rău... îşi rosti doctorul nota. Chiar îmi place. M-am convins că şi copiii... pardon, tinerii, pot să fie uneori serioşi, îmi place, îmi place.

 Ionel nu rezistă la felicitări:

— Dac-am fi plecat într-o simplă excursie, ar fi fost altceva. Nu ştiu dacă v-a spus Lucia... noi ne-am pregătit pentru o expediţie ştiinţifică, nu pentru o simplă excursie...

— Lucia mi-a fluturat nişte clopoţei pe la ureche, o ameninţă doctorul. Mi-a rămas numai amintirea unor sunete vagi. Dar, mă rog, dacă nu sunt indiscret, aş putea să aflu şi eu scopul expediţiei voastre? Ionel atâta aştepta:

— Vrem să facem o hartă precisă a regiunii, să retuşăm erorile eventuale şi s-o completăm pe cea veche. Harta pe care am găsit-o la muzeul oraşului e plină de lacune... e cât se poate de sumară şi de superficială.

— Nu e rău, acceptă doctorul. Îmi place, îmi place... În planurile voastre intră şi harta peşterii?

Din nou o întorsătură de frază care-i puse în derută pe toţi cireşarii. Tinerii se înţeleseseră să nu le vorbească părinţilor prea multe despre peşteră, s-o înfăţişeze ca pe o grotă oarecare, lipsită de interes, pe care o vor vizita în trecere. Întrebarea îi cam încolţise. Dan, profitând de faptul că nu putea fi văzut de doctor, o îndemnă pe Lucia, din priviri, să dea un răspuns.

— Vom trece şi prin peşteră, spuse ea. Dar te rog foarte mult, tăticule, să nu scapi vreun cuvânt. Avem noi nişte gânduri grozave. Discreţie totală! [...]

— Să sperăm că veţi avea noroc, zâmbi doctorul. Ei, şi pentru că până la urmă aţi fost sinceri, voi fi şi eu. Pentru o simplă excursie n-aş fi lăsat-o pe Lucia. Dar, când mi-am dat seama că vă gândiţi la o expediţie ştiinţifică în toată regula, m-am liniştit. Am fost convins că vă veţi pregăti cu toată seriozitatea şi că veţi legifera prudenţa... Acesta ar fi vrut, de fapt, să fie sfatul meu...

 — N-o să-l uităm! îl asigură Dan.

— Dar mi-aţi luat-o înainte... continuă doctorul. Îmi place seriozitatea cu care v-aţi pregătit... Deşi... aţi omis ceva, şi nu ceva neimportant. Dimpotrivă!... Nu vă vorbesc ca medic, ci ca turist inveterat. Să nu plecaţi niciodată la drum, fie chiar într-o simplă excursie, fără o trusă medicală la voi. Să fie sfânt, da?... Am întrebat-o pe Lucia, înainte de a porni spre voi, dacă aveţi trusă şi... în sfârşit... mi-am permis să vă pregătesc eu o trusă completă. Din cauza aceasta am întârziat, lucru pentru care vă cerem totuşi scuze.

 Doctorul le oferi trusa, le strânse bărbăteşte mâinile, urându-le succes deplin, şi le mai făcu un semn de succes din pragul porţii.”                                                                                                  

                                                                                                 ( Constantin Chiriță, Cireșarii)

,,Frate-meu are aripi la glezne, în timp ce eu aveam pesemne plumb, fiindcă mă pomeneam mereu ultima și îi găseam pe toți ceilalți așteptându-mă odihniți. Când mă așezam și eu, ei se sculau să plece.

 - Uite peștera, a zis Matei, care ajunsese primul, ca întotdeauna.

Pe Tâmpa se spune că te poți trezi nas în nas cu o mulțime de animale sălbatice: urși, râși, vulpi, porci mistreți. Adevărul e că n-am văzut așa ceva, deși am vizitat-o în toate anotimpurile și la toate orele... În schimb, am dat adesea peste veverițe, șerpi, fluturi și tot soiul de păsări rapide. Am intrat cu toții în peșteră, dar n-a fost nevoie de lumânări ca să vedem că se înfundă de tot după numai câțiva metri. Înăuntru era rece și am văzut o pătură zdrențuită. Sigur nu era cea a ursului. Am ieșit rapid și iar am ținut ,,consiliu’’. Exista posibilitatea ca tunelul să plece de altundeva, din apropiere.

 - Apucați-vă să căutați!

N-am prea înțeles ce am de făcut, dar m-am băgat și eu în niște tufișuri dese, pierzându-i pe ceilalți din ochi. Mi-am făcut zgârieturi pe brațe și pe picioare, n-am găsit nimic, așa că am ieșit și m-am așezat să mă odihnesc pe un mic scaun de stâncă netedă, încălzit de soare. Priveam în jur cu emoția aia pe care o ai când simți că se va întâmpla ceva important.

  Lângă mine era o șopârlă maronie,parcă ofilită,care stătea la soare...M-am dus dus s-o văd de aproape,dar când am atins-o cu umbra mea a șfichiuit dintr-odată ca un bici,desenând printre ierburi S-uri...Acolo a dispărut,era un fel de vizuină sau,de ce nu,o gură de tunel.I-am strigat imediat pe ceilalți și au venit într-un suflet,dar n-au fost chiar atât de bucuroși pe cât îmi doream.

-Tunel n...nu-i-a zis Doru,poticnindu-se un pic...Mai degrabă s-ar putea să fi fost aici fântâna aia în care nu-știu-când turcii aruncau oasele oamenilor uciși și care,cu timpul,s-a astupat.

-.E ciudat că locul nu e plat,a zis Dina.Posibil să fie ceva,din care n-a rămas decât gaura asta.Doru a început să sape chiar și el în jurul gropiței în care dispăruse șopârla mea.Când Doru a obosit,gura vizuinii nu se lărgise prea mult.Dina i-a luat locul,în timp ce eu mi-am dat rucsacul jos,mi-am luat din el un măr și-am început să-l ronțăi.Frate-meu a zis că o să facă el și porția mea.Tocmai el a dat cu vârful săpăligii de ceva tare.Și-a băgat degetele subțiri în pământ,fără teamă de râme sau de alte scârboae gângănii-eu n-aș fi făcut așa ceva-și a scos o piatră de mărimea și forma unei farfurioare de cafea,să spunem.Te uimea cercul ei perfect,abia puțin teșit pe ici-colo.A dat pământul la o parte și am putut vedea cu toții niște șănțulețe gravate pe una din părți.A întors-o și iată că pe dos era o urmă perfect rotundă la cercul de piatră.Am fost teribil de emoționați;legendele cu cetatea Brassovia se confirmau.”

                                                                                        (Ioana Pârvulescu—Inocenții)

 

În ambele fragmente există dorința de aventură,cunoaștere,cercetare a lumii,a naturii,iar,,călătorii”-copii visează la necunoscut,mister,de aceea caută o peșteră,locul de sub pământ,o altă lume.

Cireșarii plecă într-o expediție științifică,privită de toți cu seriozitate, cu scopul de a face o hartă precisă a regiunii, să retuşeze erorile,să o completeze pe cea veche.Tatăl Luciei,doctorul, dorește să afle dacă vor ajunge la o peșteră,știa că acesta este un secret,era ținta aventurii lor.Știindu-i hotărâți,îi sfătuiește pe copii să fie prudenți și să privească această expediție cu seriozitate.,iar la plecare,grijuliu, le oferă o trusă medicală,necesară călătoriei.

În celălalt fragment,naratoarea pleacă într-o expediție-plimbare,o joacă și este nemulțumită că nu poate ține pasul cu ceilalți din grup,rămâne mereu în urmă.,își amintește de unele zvonuri auzite că pot fi întâlniri neprevăzute cu animale.Când ajunge la peșteră și este întâmpinată de o priveliște neplăcută:peștera era doar o deschidere.Nu știu pe unde va căuta,de aceea merge la întâmplare prin tufișuri,se odihnește și privirea îi este atrasă de o șopârlă. Copiii găsesc o piatră cu un desen și emoționați sunt convinși că legendele sunt adevărate.

Ambele fragmente arată felul diferit de a merge într-o călătorie:unii se pregătesc cu convingere,cu deosebită grijă,ceilalți vor ca într-o plimbare să descopere un tunel,să vadă natura într-un moment plin de bucurie,mister,revelație.

compunere---În căldura lui august

 

 

          În august e ca-ntr-un spectacolul de gală în care splen­doarea verii se întâlneşte cu primele semne, încă timide, ale toamnei. Mai întâi este lumina lui august, ca o umbră albă,ca o mângâiere. Am privit lumina aceea ca un fluture alb, care s-a făcut tot mai mare, a îmblânzit pământul, l-a făcut să se vadă. Deasupra lui, aproape, un abur albastru, neînceput, a dezmierdat câmpia.

 Drumul pe care sunt arată ca un balaur însetat, zvârcolindu-se în mijlocul arșitei. ...se înalță către cerul cel mare, pe vârfurile dealurilor, pentru ca apoi să se prăbușească în adâncurile văilor, să se încolăcească prin pârjolite tuneluri vegetale. În dreapta, departe, sunt creste de piatră  alburie, în care se agață nori subțiri. Undeva, prin perdeaua văluroasă a aerului clocotit, văd două puncte negre, ca două mogâldețe, mișcându-se vag, sub cerul topit. Acolo e singurul loc unde îmi sprijin privirea. În rest, numai câmp galben, petice mari de pământ zbârcit și un zăduf venit parcă din adâncul pământului.. Aici, la marginea câmpiei , în zilele toride de vară, totul e amorțit și pustiu. De-atâta amarnică arșiță, nici păsările, ori poate nici îngerii, nu mai au vlagă. Pășesc împiedicat printre paiele pârjolite de soare, ca prin nisipul deșertului și simt cerul topit cum se scurge ușor peste creștetul meu. Departe, în mijlocul câmpului, îmi apar niște puncte ca doua mogâldețe ce se mișcă,se apropie,se depărtează,iau forme de abur, se înalță în aer. Cerul se limpezește atât de mult, că aș fi putut să mă oglindesc în el.Și merg....  drumul meu  ajunge într-o pădurice  de aluni, o pată de umbră binefăcătoare, pentru ca apoi sa se înfunde într-o poiană uriașă, cu iarba înaltă, flori mărunte și roiuri de fluturi și de albine, care zgârie ușor liniștea locului. Mă întorc nedumerit și,zâmbind,mă întreb:unde e arșița ?s-au coborât cele două mogâldețe ciudate?Ajuns în poiană, trebuie să-mi croiesc  singur cărare prin ierburile năvalnice. Uit de arșiță și iată-mă într-un rai de soare și umbră deasă și tămâiată de miresme dulci-amărui. Un fluture mare, în culori de negru și roșu, catifelat, îmi  dă târcoale. Am întins mâna spre el și i-am zis că, dacă este într-adevăr un sol trimis, să-mi dea un semn. Spre marea mea surprindere, a urcat pe degetul arătător pe care i-l întinsesem. M-am așezat așa cu el pe iarbă.Lumina ne învăluia,iar eu mă simt într-un tărâm care se leagănă între basm şi vis.... 

 

compunere---O călătorie în natura miraculoasă şi neatinsă

 

Apa lacului e verde ca de smarald topit. Pot să văd în adâncurile lui. este un lac de la­crimi. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă, iar pietrele au toate nuanţele de verde,verde albăstrui, ca nişte bucăţi rotunde din cer, auriu, ca presărate cu firmituri de soa­re sau maronii, de parcă şi-ar trage seva din pământ.

E un ochi magic  şi în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că apa ca un ochi stă deschis pentru totdeauna către cer, fără se clipească vreodată, pentru a nu pierde nesfârşitele  întâmplări ce trăiesc în pădure. E ceva magic în jurul acestui lac. E ca o şoaptă, brazii stau neclintiţi,lumina are ceva diafan şi mângâietor. E o frumuseţe deosebită!Pe malurile străvezii ale lacului,fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină. Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Doi fluturi roşii se plimbă pe o floare galbenă.

Merg mai sus râul, transfor­mat într-o spumă albă şi foşni­toa­re, se rostogoleşte de la înălţime peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde. După furia în­spu­mată a căderii, urmează calmul şi transparenţa, limpezimea răco­roasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii. 

Soarele intră pieziş printre frunze. Fluturi şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roşii, al­baştri. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simt cum îmi învăluie sufletul. Stropii mi se usucă pe faţa arsă de soare. Cascada apei este dublată de cea a vegetaţiei abun­dente, acvatice, sufocan­te. Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soa­re.Toate sunt pline de acest Para­dis, de viaţa şi de bucuria de a trăi! Merg continuu și-mi pare că Lumea e departe. Po­teca e îngustă, trece prin pădure, apoi coboară în povârnişuri abrupte şi tim­pul începe, în­cet-încet, să îşi schim­be cursul. De­vine tot mai lent, cren­gile se agaţă de mine,mă opresc des. Cât mai am de mers? Im­posibil de cu­prins frumuseţea într-o sin­gură imagine.... ce culori! Griul muntelui de piatră cu verdele lacului şi cel al pădurii, cu maroniul frunzelor şi al pământului şi sus de tot, cerul albastru! Miroase a apă dulce, a frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, a pia­tră udată de apă şi arsă de soare. Pădurea mă poartă pe braţe,îmi şter­ge gân­durile şi mă duce la lumină. Calc pe trepte făcute din rădă­cinile co­pa­cilor, ca sute de şerpi împietriţi la su­prafaţa pămân­tului, în încolăciri şi zvârcoliri fabu­loase. Un­deva, pe aici, sunt bujorii de munte...