test: Veronica D. Niculescu,, O vară cu Isidor” + big-day-2022-o-sarbatoare-pentru-pasari-si-oameni

  Textul 1

,,Era o dimineață ca oricare alta. [...] Nu ne pregăteam de nimic special acolo, la grădina zoologică.

S-a întâmplat însă un lucru care a făcut-o de neuitat. Asta mă voi strădui să povestesc chiar acum. ,,Stăteam, ca de obicei, singur pe creanga mea și mă uitam spre pădure. [...] Îngrijitorii de serviciu erau Clonț și Piciorong, n-o să uit niciodată [...]. După ce s-au îndepărtat, m-am uitat, ca de obicei, la ușiță. Am întins aripile și am atins-o ca din întâmplare, împingând ușor cu vârfurile. Era, desigur, închisă. [...] Am mâncat cum mănânc eu, fără să păstrez nimic pentru mai târziu, după care am hotărât să profit de orele de liniște și să trag un pui de somn, cât se mai putea. Știam că n-o să mai apară nimeni vreme de câteva ore. Abia ce mă instalasem pe platformă, că s-au auzit niște pași apropiindu-se.

 Orice ar fi, nu deschid ochii, mi-am zis. Un condor* sătul e un condor mort pentru patrie vreme de câteva ore.

 Zăceam acolo neclintit, iar jos continua foșnetul. Ca niște pași pe loc.

 Probabil se uită la mine. Nu mă mișc. Nu exist. Pleacă! Dar foșnetul continua, de parcă cineva se plimba pe lângă cușcă.

  Poți să te plimbi. Aici nu e nimic de văzut. Condor adormit. Nu-ți convine, cere-ți banii înapoi pe bilet.

 Și deodată, clinchetul! Ei, da! Clinchetul m-a făcut să tresar. Clinchetul m-a făcut să mă ridic în capul oaselor și să mă uit țintă la ușiță. Jos, lângă cușcă, stând pe vine și umblând cine știe de ce la zăvor, era o fetiță. Părul lung și drept, de culoarea castanelor, îi învelea umerii și atingea cu capetele pământul. De sub pletele care o îmbrăcau ca o pelerină, se iveau brațele albe, lungi și subțiri. [...] Se uita la mine neclintită, cu ochii mari, cu gura întredeschisă, de parcă ar fi rostit o vocală neauzită. Am căutat să mă adun, să mă stăpânesc, să mă controlez, să-mi lipesc aripile de corp și să mă trag un pic mai în spate. Dar stai puțin! O știu pe fata asta, mi-am zis.

— Nu te speria... mi-a șoptit.

 Da, bineînțeles c-o știam pe copila asta! Era fata aceea blândă, cu bascheții verzi, îi avea și acum în picioare. Nu știu ce-a meșterit ea acolo și cum a făcut, dar peste câteva minute ușița era descuiată. Clic, s-a auzit. Fata se uita țintă la mine. Cu mâna stângă se sprijinea de gardul de sârmă, cu dreapta a crăpat ușița ușor, întâi foarte puțin, apoi mai mult, până a deschis-o de tot. A lipit-o de perete și s-a îndepărtat câțiva pași, mergând cu spatele, fără să-și ia o clipă privirea de la mine.

— Haide, mi-a zis.

  M-aș fi frecat la ochi. Credeam că visez. Haide, haide, dar unde?

— Hai, Isidor.

 Știa cum mă cheamă! Asta chiar m-a lăsat mut. Mă rog, eram dinainte, dar știți cum se zice... Am coborât de pe platformă. O mișcare care a stârnit ceva turbulențe, după cum mi-am dat seama. [...] Am hotărât să ies din cușcă. M-am aplecat și m-am strecurat pe ușiță. Mi-a stat respirația. Am amețit și m-am prăbușit într-o parte.

— Isidor! Trezește-te, te rog!

 Mi-am dat seama că mă făceam de tot râsul. Condor bătrân, să zac așa prăbușit într-un șanț! M-am ridicat, m-am scuturat frumușel. Carevasăzică, nu visam. Și acum?

— Zboară! mi-a șoptit. O priveam fermecat, încă un pic amețit, nu știam ce să fac. Am întins aripile. Ea s-a tras într-o parte.

— Zboară! mi-a zis iarăși. Poți să zbori, ești liber. Iar eu trebuie să plec cât mai repede.

Zboară, te rog, nu vreau să ne prindă! O s-o încurcăm amândoi. Zboară, zboară, dar cum? [...] Pur și simplu trupul meu nu se desprindea de la sol decât pentru a se prăbuși cu un bufnet. [...]

 Fata mă privea disperată, cum mă apropiam de ea săltând ca o minge dezumflată. Brusc, s-a întors cu spatele la mine și a pornit spre ieșire. Am alergat după ea. S-a oprit, înainte să dea colțul către aleea principală, s-a rotit și m-a privit. [...] Fetița și-a scos hanoracul și mi l-a aruncat pe umeri. Ea mi-a trecut ușor fiecare aripă prin câte o mânecă, apoi a închis fermoarul cu grijă, atentă să nu-mi prindă penele de pe piept. Iar când mi-a aranjat la loc o pană răzvrătită și i-am simțit degetele subțiri atingându-mă, am știut că trebuie să mă las pe mâinile ei, că e bună ca o mamă, deși nu e decât o fetiță. [...] Ne-am așezat pe bordură, feriți de câteva mașini parcate acolo, cu fața spre pădure. Am răsuflat ușurați amândoi.

— Și-acum ce ne facem, Isidor? Glasul fetei părea plin de îngrijorare. Însă, când m-am întors înspre ea, am văzut că zâmbea cu tot chipul. [...] Tot ce-am făcut a fost să leșin iarăși, răpus de-atâta fericire, cu capul în poala zânei de treisprezece ani care mă salvase. Serena.”

                                                                                     (Veronica D. Niculescu,, O vară cu Isidor”)

*condor = specie de vultur foarte mare care trăiește în Munții Americii de Sud

Textul 2

,,Big Day este despre păsări, dar și despre oameni. [...] Ca organizatori, am fost extrem de încântați că în acest an am avut la start o mulțime de fețe noi, oameni aduși împreună de un singur lucru: dragostea pentru natură și păsări. [...]

  Big Day este un concurs al celor mai pasionați iubitori de păsări și, cu toate că relaxarea și voia bună sunt printre obiectivele fiecărui participant, spiritul competițional este omniprezent. În seara dinaintea concursului, pacea și prietenia domină atmosfera din curtea stațiunii de la Agigea, iar poveștile despre păsările observate în acest an curg necontenit. [...] Însă, la 5 dimineața, a doua zi, iataganele (binoclurile, lunetele și aparatele de fotografiat) sunt scoase din teacă și nimeni nu prea mai este prieten cu nimeni. „Păsărarii” începători sau cu experiență pornesc în cursa istovitoare de 24 de ore în care fac tot ce pot pentru arealul stabilit de organizatori. Șeful glumelor, Ciprian, devine brusc vigilent, iar privirea i se ascute precum cea a unei acvile gata de atac. Judit, de la echipa 42, plină de energie și dispusă mereu să se joace cu cei mici prin curtea stațiunii, devine concentrată și intransigentă* precum un stârc cenușiu care își pândește prada. Toată încrâncenarea asta este totuși cu folos. [...] La fiecare ediție, pe lângă numărul de specii observate, toți concurenții visează la întâlnirea cu speciile rare pe care le pot vedea în migrația de toamnă. Anul acesta, [...] au avut șansa de a repera un ciuf de câmp (Asio flammeus)! [...] A doua prezență de „gală” la Big Day 2022 a fost mărăcinarul siberian (Saxicola maurus), o specie ce poate fi observată doar accidental în România. Bucuria unei astfel de descoperiri poate fi cu greu exprimată în cuvinte.”

                                  / https://www.sor.ro/big-day-2022-o-sarbatoare-pentru-pasari-si-oameni/

*intransigentă = care nu se abate de la o anumită linie adoptată, care nu acceptă compromisuri

6. Precizează, în două-trei enunțuri, o trăsătură a tiparului narativ, ilustrând-o cu o secvență din textul 1.

Tiparul textual este narativ prin prezența unui narator subiectiv,un condor-personificare- ce povestește la persoana întâi, își exprimă propria experiență trăită alături de fetița ce-l salvează; vocea textuală povestește o întâmplare petrecută la grădina zoologică,când o fetiță se hotărăște să-l elibereze pe condorul Isidor,, Zboară! mi-a șoptit. O priveam fermecat, încă un pic amețit, nu știam ce să fac.” Și este eliberat.

7. Prezintă un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text

                   În cele două texte sunt prezentate păsările și oamenii ce le iubesc.

În textul 1, Serena a făcut tot posibilu,l ca să își salveze prietenu din cușca unui zoo,un condor,și să-i ofere libertatea de care nu a avut parte. Relaţia dintre fetiță şi condor e cea dintre două fiinţe care ştiu că important este visul. Serena vrea să-l ajute pe Isidor să-şi redescopere plăcerea zborului şi să-şi depăşească temerile din captivitate.În textul 2,este prezentat un eveniment,concurs,,Big Day”pentru oamenii pasionați de zburătoare, sunt observate speciile de păsări din arealul stabilit și mai ales speciile rare pe care le pot vedea în migrația de toamnă.

                    Păsările reprezintă conexiunea zilnică a omului cu natura,cu viața.  

8. Crezi că o pasăre ținută în captivitate se dezvoltă la fel ca în mediul ei natural? Justifică-ți răspunsul,valorificând textul 1.

Cred că o pasăre este liberă şi independentă doar atât cât îi permite cerul și de aceea oricine trebuie să înveţe din gestul păsărilor libertatea şi înălţarea.Dar libertatea nu înseamnă nimic pentru o pasăre care nu a-nvăţat să zboare,care sunt în captivitate,care se dezvoltă după cum omul dorește și care este considerată un trofeu doar pentru a fi privită,admirată.Viața păsării este în cuști,colivii,voleiere.

Chiar dacă omul stă zilnic cu pasărea, nu cred că pasărea poate avea încredere. Păsările simt un impuls puternic atunci când vine vremea migrației, vor fi foarte neliniștite în această perioadă. Multe păsări sunt crescute în captivitate, scoase din sălbăticie. Captarea păsărilor poate să schimbe nivelul lor de inteligență. Sunt păsări triste,chiar dacă uneori cântă și încântă prin sunetele lor.Desigur că sentimentul unic este dorul de zbor,de cuibul de pe o creangă,de insectele din scoarța copacilor,de puii pe care i-ar învăța să zboare, de plecarea spre alte orizonturi. Condorul din text pare să aibă un sistem complex de comunicare. Este o pasăre sociabilă, o creatură inteligentă, distractivă și frumoasă. Din punct de vedere psihologic, capturarea lui este o tortură, deoarece nu poate comunica cu semenii lui și nu poate să-și petreacă orele de zbor în natură. Condorul de la zoo nu poate zbura,îi e frică,pentru că viața lui a fost într-o cușcă cu zăbrele,iar o ușă îl desparte de libertate,de înaltul cerului.A uitat să zboare,se lasă îmbrăcat ca un copil,aceasta înseamnă tristețe.

  Dar locul păsărilor este sub cer,în libertate și de acolo ele aduc vești,bucurie,speranță.

9. Asociază fragmentul din „O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, o valoare comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

Voi asocia fragmentul din textul 1 cu povestirea,,Cum e lumea”de aceeași autoare,Veronica Niculescu,când tot într-o grădină zoologică un pui de urs a fost trezit de aripile unui fluture ce zboară liber,la fel condorul aude pașii ca,,un clinchet”al unei fetițe.Pe urmele fluturelui,Bianca-ursuleț fetiță,cu guler alb,admiră splendoarea lumii noi: lacul cu rațele,șirul de copaci,valea,iarba înrourată.Isidor,condorul,este eliberat de fetiță din cușcă este uimit și simte cum,,amețit și m-am prăbușit într-o parte.”Ursulețul aleargă vioi prin lumea dorită,condorul,acum liber nu poate zbura,,Pur și simplu trupul meu nu se desprindea de la sol decât pentru a se prăbuși cu un bufnet.”

Și ursulețul și condorul sunt protejați:fetița îl ascunde în hanorac,iar Mara,personajul din povestire,îl apără cu propriul trup,cerând milă de la oamenii speriați de puiul de urs.

  Cele două personaje umane iubesc ființele necuvântătoare,pentru că știu că numai când iubesc o vietatate simt iubirea cu toată inima.  

Subiectul al II lea

Scrie o compunere în care să o caracterizezi pe Serena, personajul din textul ,,O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu.

  Serena, personajul din fragmentul,,O vară cu Isidor," este o adolescentă plină de viață și empatie. Este prezentată prin caracterizare indirectă,prin faptele sale de a găsi curajul să-l elibereze pe Isidor,condorul din zoo.Este momentul când condorul o descrie pe fetița,,neclintită”,nemișcată din fața lui,îi privește ,,părul lung și drept, de culoarea castanelor”ca o pelerină,, îi învelea umerii și atingea cu capetele pământul”, îi observă ochii mari, gura întredeschisă,,de parcă ar fi rostit o vocală neauzită”,iar brațele erau albe, lungi și subțiri.Blândețea glasului fetei îi domolește frica.

 Hotărâtă să-l elibereze pe Isidor, Serena reușește să deschidă ușa cuștii. Condorul o urmează afară, dar dezvăluie că nu poate zbura. Serena manifestă curaj,inteligență și compasiune atunci când îl eliberează pe condor.Deși Isidor are probleme cu zborul,Serena găsește o soluție pentru a-l scoate din grădina zoo.

 Când a reușit să îl salveze, el a înțeles că există într-adevăr zâne și că ele uneori coboară și în viața bătrânilor condori lipsiți de speranță.Cu toate că Isidor visase de mult timp libertatea, a uitat ce înseamnă și de aceea nu a putut să zboare 

Mult lirism în acțiunea celor doi care doresc libertate. Relaţia dintre Serena şi Isidor e cea dintre două fiinţe care ştiu cât de important este visul. Serena vrea să-l ajute pe Isidor să-şi redescopere plăcerea zborului şi să-şi depăşească temerile.

Serena devine un simbol al curajului și compasiunii, dovedind că un singur individ hotărât poate schimba destinele altora. Isidor, condorul, reprezintă lupta pentru libertate și capacitatea de a depăși constrângerile impuse de societate. Isidor rămâne ca o permanentă promisiune că visurile pot deveni realitate. 

  Stilul autoarei capătă o notă definitorie prin atenția acordată detaliilor, a căror cumu­lare controlată asigură o stare de necesitate în puzzleul poveștii, și prin umorul fin, care se strecoară în țesătura textului.

(numele Serena înseamnă puritate,calm,lumină, dorință de aventuri,emoții)

test ușor: Ionel Teodoreanu, ,,Arca lui Noe” + Monica Lovinescu ,,La apa Vavilonului”

 

Textul 1

,,Bob, Bobi, Bobiță, Biță, Bibiță, Bițulache, Boți, Boboți, Bimb, Bo, Bic, Bichi, Bi. Și mai ales Bob.

  Astfel de nume și porecle au caracter evocativ, ar da poate impresia că unicul lor deținător este un cățelandru jucăuș. Bob Rafael n-avea însă decât două picioare [...]. Pluralitatea acestor apelațiuni, mai degrabă compatibilă cu un patruped de genul fox, avea totuși un sens și o logică. După cum se vede, numirile lui Bob nu vădesc un caracter persiflant* [...]. Numai din simpla lor enunțare se vede că Bob nu era un izolat, ci o ființă sociabilă, mereu chemată, mereu strigată, determinând o reacție exclamativă. În esență, multiplicitatea acestor porecle [...] afirmă că Bob e un băiat simpatic, un băiat „fain” în terminologia proprie clasei lui liceale.

  E curios însă că și cancelaria avea aceeași părere despre el, cu toate că notele din catalog, fără să atingă repetența, nici corigența, erau cu totul lipsite de monotonia notelor premianților. Patru lângă zece, unu lângă opt, dovedeau un climat instabil, trecând de la o extremă la alta cu mare viteză. Totuși, când venea vorba despre Bob – era singurul elev pomenit și acceptat de profesori cu poreclă, nu cu numele de familie –, profesorii nu se puteau împiedica să nu zâmbească, prea amuzați, ca să mai regrete acest zâmbet nepedagogic care dovedea că Bob, indiferent de media generală și nota la conduită, era simpatic tuturor celor cu care venea în contact, fiindcă, oricum ar fi, oamenii în genere sunt recunoscători celor care le aduc zâmbetul.

 Cu toate că era adolescent – sau începea să fie – Bob rămăsese copil prin statură și înfățișare, sfidând cu aerul lui de lună rumenă, măr domnesc și Je sais tout (Știu tot – din fr.), bubele, melancoliile [...]. Prea mic pentru vârsta lui, mulți dintr-a doua erau mai înalți decât el care intrase în cursul superior, era în schimb atât de perfect croit și proporționat, miniatură de atlet complet, cu umeri largi și rotunzi de înotător, cu șolduri strâmte de toreador și picioare sculptural sprintene, încât el părea jurisprudența* normei, iar ceilalți – mai nalți decât el – hâiala ei, șchiopătarea.

 Și capul lui tuns chilug – aceasta era deocamdată concepția lui despre cap – era poate prea dezvoltat, căpățânos se zice, dar atât de impecabil sferic și atât de proporționat în toate curbele, planurile și amănuntele [...].

 Tatăl lui Bob, inginerul Rafael, directorul unei uzine metalurgice, copleșit de muncă și răspundere, nu prea avea timp să se ocupe de Bob. Dar nici vocațiunea educației lui Bob nu o avea, cu toate că era energic, disciplinat și admirabil organizator industrial: autentic conducător al soldaților muncii. Totuși, Bob îl dezarma, așa cum înțelegea și el principial această misiune, dar mai cu seamă cum o concepea soția lui, Tincuța Rafael, constrânsă să fie și mamă și tată, adică severă pentru doi, exagerat compensativ autoritară. Aproape în fiecare seară, după ce se ridicau de la masă, și după ce Bob era expediat la culcare, urma discuția-tip:

– Sigur, tu râzi, te distrezi, și eu îmi pierd toată autoritatea. Are să ajungă un rău, un mojic, o brută.– ---Tincuța dragă, nu te supăra, tu știi: nu pot fi tată.

 – Nu vrei. Te-ascultă sute de oameni, și nu poți să te impui unui copil

– Dacă-mi vine să râd? Ce să fac?

– Să nu râzi!

 Natural, efectul era contrar.

– A! știu. E foarte comod. Domnul e admiratorul domnului Bob. Tot ce face domnul Bob e spiritual, e hazliu, e irezistibil. Dovadă: cum deschide gura, râzi. [...] Și domnul Bob, cabotin* cum e, îl adoră pe tatăl său, socotindu-l persecutat de mine. Asta-mi trebuie pentru toate sacrificiile mele, asta merit...    Firește, Tincuța îl adora pe Bob, dar cu sprâncenele încruntate, cu ochii scrutători și severi, căci ochii râsului se deschideau numai în inima ei, acoperind-o.

 Ca acei bărbați politici care-și sacrificau popularitatea convingerilor, Tincuța prefera să fie utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă prezentului.”

                                                            (Ionel Teodoreanu, ,,Arca lui Noe”)

* persiflant – ironic, zeflemitor

* jurisprudența – totalitatea hotărârilor unui tribunal, felul în care judecă un tribunal

* cabotin – actor mediocru

Textul 2

,, Aveam 11 ani. Petreceam, ca de obicei, o lună de vară la Fălticeni doar cu tata. Era fabulos. Când scria la birou, valea Șomuzului la care se ajungea din grădina bunicii era a mea. Sau mă jucam cu Horia (Lovinescu), cu Lala (Vasile Lovinescu) în casa unchiului Octav. Când tata făcea pauză, porneam împreună în plimbarea cotidiană spre Băncuța și „discutam” literatură. Eram mândră și chiar la micimea mea priveam lumea de sus: mă pregăteam conștiincios pentru subiectul zilei, apoi orientam convorbirea spre Creangă, Sadoveanu, Calistrat Hogaș, din care devorasem în ajun pagini și pagini, iar tata mă lăsa să-mi spun părerea, se prefăcea chiar c-o ia în serios: cine, dar cine mai era ca mine? Plimbarea pedestră fusese încununată într-una din veri printr-o excursie (o mașină cu șofer numai pentru noi doi) la mănăstirile din Bucovina și la „bojdeuca” lui Creangă. La Iași, [...] adormisem în cinematograful unde ne dusesem după prânz. [...] La toate părea a le pune capăt nefericita lui inițiativă din vara ce preceda primul an de latină la liceu. „Nu se poate ca fata lui Lovinescu să nu știe latina” – tata descoperise brusc această falie în cultura mea ce risca să-l facă de râs. Luase și măsuri în consecință. La negustorul de pe strada mare din Fălticeni unde aveam cont deschis pentru „langues de chat”* – blocase contul. Ciocolata intrase în posesia și în sertarul său: ca să am dreptul la ea trebuia să recit câte o declinare. Când le-am învățat pe toate – cu chiu cu vai, eram revoltată de procedeu – și am mai deprins și puține verbe, tata a găsit că e momentul marii probe. Ieșisem pe uliță, să ne îndreptăm spre Băncuța, eu gata împodobită cu toate întrebările mele „literare” ce-mi deschideau calea de acces spre el. Îi pun prima, îmi răspunde sec: – Pe latinește! Nu înțeleg – Cum adică? – Foarte simplu, acum știi și declinările, și verbele. Formezi fraza pe latinește! Am înghețat. Eram izgonită din rai. Între mine și duetul intelectual cu tata, prin care curgea mierea literaturii, se interpuneau, ca un zid umed, născător de singurătăți și tăceri, declinațiile latine. N-am fost salvată decât de rumoarea târgului: fiind auziți de alți trecători cum nu ajungeam să comunicăm în limba lui Tacit, se dedusese că „fata lui Lovinescu a rămas corijentă la latină”. Nu știu dacă din această pricină, fiind vexat*, sau pentru că eu mă încăpățânam să nu învăț cum ar fi vrut el, tata a pus capăt experienței.”

                                                              (Monica Lovinescu ,,La apa Vavilonului”)

* langues de chat – limbi de pisică (prăjituri)

 * vexat – rănit, jignit

6. Precizează, în două – trei enunțuri, o trăsătură morală a personajului, identificată în fragmentul de mai jos, și mijlocul de caracterizare, ilustrându-l cu o secvență:

„Firește, Tincuța îl adora pe Bob, dar cu sprâncenele încruntate, cu ochii scrutători și severi, căci ochii râsului se deschideau numai în inima ei, acoperind-o.

Ca acei bărbați politici care-și sacrificau popularitatea convingerilor,Tincuța prefera să fie utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă prezentului.”

  Principalul mod de caracterizare al personajului este descrierea. Prin descriere personajul este caracterizat în mod direct de narator ca o ființă ce iubește fără limite,dar se exteriorizează prin priviri aspre,serioase.Era un mod de a-și ascunde în interiorul ființei, plăcerea ,,ochii râsului”,iubirea. Deși portretul Tincuței este sever,personajul prin comportamentul,atitudinea exigentă,comparația ușor ironică își arată grija pentru viitorul lui Bob și astfel naratorul o caracterizează indirect.

7. Prezintă un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

                      În ambele texte este arătată relația dintre un părinte și copil.

   În textul 1,este prezentat un adolescent,Bob,alintat cu multe derivate ale numelui,descris ca,, un băiat simpatic, un băiat „fain”,nu prea învățat,dar acceptat și simpatizat de,, profesorii nu se puteau împiedica să nu zâmbească”,la fel și tatăl.Mama,Tincuța,era nemulțumită de atitudinea conciliantă a tătălui și,, constrânsă să fie și mamă și tată, adică severă pentru doi, exagerat compensativ autoritară” îi reproșa adeseori comportamentul îngăduitor.Și astfel,Bob era iubit direct de tată și tăinut de mamă care,, prefera să fie utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă prezentului.”

   În textul 2, tabloul zugrăvit de autoare se alcătuiește din atmosfera care o înconjoară, din întâmplări și din semnificațiile pe care le dezvăluie.Sunt pagini calde şi încărcate de acea nostalgie a omului matur privind cu gingăşie spre copilărie,când la 11 ani discuta litratură cu tatăl său în lungile plimbări.Tatăl,, se prefăcea chiar c-o ia în serios”,o asculta și o lăsa să-și spună părerea despre autorii pe care fata îi citise.Este însă sever când a descoperit că nu e pregătită pentru latină și ia măsuri aspre,privind dulciurile,pentru a-și convinge fata să învețe declinări și verbe în latină.Cedează din iubire cu încredere.

  Și mama lui Bob și tatăl fetei se străduiau să găsească un echilibru în ceea ce priveşte organizarea şi controlul copilului şi cerinţele pe care le au de la aceştia.De la acești părinți copiii vor învăța   respectul,sinceritatea,dragostea,răbdarea,înţelegerea,acceptarea.

8. Crezi că un copil se poate simți mândru atunci când părinții lui îi solicită părerea? Motivează-ți răspunsul,valorificând textul 2.

   Cred că rolul părinților de a crește și de a educa copiii către o dezvoltare armonioasă și o adultețe sănătoasă a fost întotdeauna complicat.Deși rolul părintilor este acela de a ghida, de a îndruma, de a influența, de a susține și supraveghea copiii, oamenii aleg maniere diferite pentru a face aceste lucruri. Astfel,tatăl din textul 2 este suficient de indulgent, flexibil și deschis spre discuții cu fata care la 11 ani se pregătește pentru discuțiile literare ,,conștiincios pentru subiectul zilei”, iar tata o lăsa să-și spună părerea,,se prefăcea chiar c-o ia în serios”,era mândră,, cine, dar cine mai era ca mine?”Era un fel de a fi observată cu seriozitate de tată.Consider că părintele este protector în ideea de a oferi siguranța și un mediu securizant copilului, dar în același timp are suficientă încredere în copil și în capacitatea acestuia de a căpăta deprinderi comunicaționale eficiente,îi încurajează respectul, autonomia personală. Însă este în același timp suficient de autoritar, pentru a impune reguli pentru viitor,așa cum fata,nevoită să învețe latină,nu mai primește dulciuri.Astfel,copilul va deveni un adult echilibrat emoțional, autonom și, în general, fericit, încrezător în forțele proprii, capabil să găsească singur soluții bune la situațiile dificile și să le depășească cu bine.

9. Asociază fragmentul din ,,Arca lui Noe” de Ionel Teodoreanu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând o valoare comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text. 

Voi asocia fragmentul din textul 1 cu un aspect din romanul,,Un fiu”de Alejandro Palomas,în care mama unui băiat este ființa care îi dăruia viață,fericire,bucuria de a exista,transforma totul într-un spectacol magic  al iubirii.Băiatul își urmărește mama cu plăcere,îi înțelege admirația pentru filme,muzică și trăiește alături de ea frenezia dansului,iar ea își privește copilul cu iubire și-l aseamănă cu ,,Billy Elliot”,băiatul-dansator,, mamei îi plăcea mai mult să se joace de-a tot felul de jocuri și să vadă filme.”Extaziată,aplaudă dorința fiului de a merge la balet,este contrazisă de tatăl ce pare că nu-i înțelege micile plăceri.Deși pare severă,Tincuța,mama lui Bob,este nemulțumită de atitudinea îngăduitoare a tatălui care intră în jocul fiului.Ea consideră că iubirea poate fi și în interiorul ființei și mimează asprime,exigență,preferând,,să fie utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă prezentului.”

         Cele două mame sunt ființe devotate vieții copiilor,iubirea lor înseamnă învățătură care durează o viață, chiar dacă e posibil să nu arate asta în acel moment.

SUBIECTUL al II-lea

Imaginează-ți că ești la școală în ultima zi de gimnaziu. Scrie un text narativ, în care să prezinți o întâmplare petrecută la școală, în această zi, incluzând o secvență descriptivă, de minimum și o secvență dialogată, de minimum patru replici.

Un alb,un roz intens şi pur, amestecat prin verdele crud al frun­zelor.Fun­dalul e albastrul limpede al cerului de început de vară. Un vânt uşor mişcă crengile şi peste mine, încep să cadă ultimele petale grele, trase în jos de parfumul lor. Pă­mântul e acoperit cu miresmele florilor.Sunt încon­jurat de o mare multicoloră. Până şi spinii au flori.

Ultima săptămână…zilele curg și, cu pași repezi a venit ultima zi de școală. O multitudine de sentimente îmi umplu sufletul. Bucurie, pentru că va veni vacanța și gata! s-a încheiat gimnaziul cu bine; tristețe, pentru clipa despărțirii care se apropie tot mai repede; curiozitate, pentru ceea ce va urma; și...speranța că vom obține note mari la evaluare și iar speranța că din când ne vom revedea.Am vorbit toți,mai mult fetele, că în ultima zi vom fi îmbrăcați altfel-văzuseră ele într-un film-toți în alb.

-Eu am doar adidași albi,mi-a șoptit colegul meu de bancă.

-Mergem la mall,după ce convingem părinții,și ne luăm haine albe,vorbeau tot ele,fetele.

Și-atunci au năvălit în mintea mea imagini ca-ntr-un film rapid.prima zi de școală cu lacrimi și mâna tatălui meu,apoi abecedarul,excursia la munte cu clasa și vulturul ce mi-a luat rucsacul,bicileta cadou,cartea cu pirați,profesori mulți în clasa a cincea,prima teză-acum nu se mai dau,câteva note mici și certat de bunica,vizite la muzee,probleme grele la mate,pregătire pentru evaluare și  acum festivitatea de despărțire cu flori,îmbrățișări,urări,câteva lacrimi.

-Nu uita florile pentru profesori,îmi strigă mama.

-Nu uit nimic din anii copilăriei,îmi spun.Așteaptați-mă ani de liceu....vin!!!!  

 

 

test ușor: ,,Steaua fără nume”de Mihail Sebastian(fragment)+,,De ce (să)citim”de Liviu Papadima(fragment)

    Textul 1

Actul I    scena VI

D-ra CUCU — ELEVA — PROFESORUL

PROFESORUL(deschide ușa, dă să intre, dar se oprește în prag): Pardon. (vrea să plece).

D-ra CUCU: Stai, stai, domnu Miroiu. Stai să vezi cu ochii d-tale.

PROFESORUL. (intrând): S’a întâmplat ceva? Ce s’a întâmplat?

D-ra CUCU: Ce s’a întâmplat? Mă mai întrebi ce s’a întâmplat? (Cu un calm zdrobitor): Adineaori a trecut automotorul și am prins-o pe dumneaei (gest acuzator) pe peron.

PROFESORUL: (blând): Chiar pe peron?

D-ra CUCU: (zdrobitor): Chiar pe peron.

PROFESORUL: Poate că n-a știut...

ELEVA: Să vedeți,domnule profesor...

D-ra CUCU: Taci! (către profesor). N’a știut? Cum n’a știut? (Către elevă): Cum n’ai știut, Zamfirescu? N’am pus afiș la școală, negru pe alb? Nu l-ai copiat pe caiet de 75 de ori? Nu l-ați învățat pe dinafară în ora de educație? (Schimbare de ton. Brusc. Poruncitor): Ce scrie în afiș, Zamfirescu?

ELEVA: (ca o lecție): „E interzis elevelor din cursul inferior și mai ales din cursul superior…”.

D-ra CUCU: Mai ales!

ELEVA: …să se plimbe la gară ziua sau seara, dar mai ales…

D-ra CUQU: Mai ales? 

ELEVA: …în orele când trece automotorul”.

D-ra CUCU: (cruntă): Ei ?

PROFESORUL: (mai slab, mai neconvins): Ei?

D-ra CUCU: Ce cauți la gară, Zamfirescu?

ELEVA: Să vedeți, dom’șoară.

D-ra CUCU: Taci!

PROFESORUL: Dac’o întrebi, las-o să răspundă.

D-ra CUCU: Ce să răspundă? Ce să răspundă? (Către elevă): Poftim, răspunde.

ELEVA: (năucită): Ce să răspund?

D-ra CUCU: Ce cauți aici? De ce ai venit?

ELEVA: Să vedeți dom’șoară… Mama… Vreau să spun tata… Adică o mătușă a mea… O scrisoare… Un colet… da un colet…

PROFESORUL: (ca sa pună capăt zbuciumului): Nu te mai osteni. Să-ți spun eu de ce ai venit. Pentrucă-ți place să vii la gară. Îți place să te uiți când trec trenurile. (omenește, simplu): Nu-i așa?

ELEVA: (izbucnește în plâns).

D-ra CUCU: Plângi Zamfirescu. Plângi că ai de ce plânge. Ai să vezi tu mâine după conferință. Te dau afară.

ELEVA: (între lacrimi și sughițuri): Dom’șoară vă rog. 

D-ra CUCU: Taci! Șterge-ți ochii. Pleacă. Du-te acasă. (fata plângând face un pas spre ușă). Stai! Stai să nu te vadă cineva. Ne mai faci de râsul târgului. (iese pe peron și se uită atent în dreapta și ‘n stânga. O ia spre stânga, pe lângă fereastră și dispare câteva secunde).

PROFESORUL: (care a rămas singur cu eleva): D-ră Zamfirescu, nu e poate momentul să ți-o spun, dar teza d-tale pe al treilea, la cosmografie, este… este mizerabilă… inadmisibilă. (ca un dureros reproș personal): Se poate, domnișoară, să spui d-ta, că Orion este o planetă? Că Jupiter este un satelit? Și Cometa lui Halley o stea căzătoare?

D-ra CUCU: (întorcându-se): Nu e nimeni. Pleacă repede. Să te duci drept acasă. Ne socotim noi mâine dimineață, Zamfirescu Eleonora. (Ii arată ușa cu un gest neiertător. Fata iese plângând mereu). 

                                                      (Mihail Sebastian,,Steaua fără nume”)

    Textul 2

,,Ştiu că nu voi mai citi niciodată cu aceeaşi intensitate cu care citeam la 15-20 de ani....

De ce oamenilor le place, de atîta amar de vreme, să spună, să scrie, să asculte sau să citească poveşti scornite nu e clar nici pînă azi. S-a spus că ar fi înrudite cu istoria şi că sînt, în felul lor, mai adevărate decît aceasta, dat fiind că relatările istorice sînt constrînse să se mărginească la ce s-a întîmplat, în timp ce o poveste bine ticluită istoriseşte ce ar trebui să se întîmple, sub semnul necesarului şi al verosimilului. S-a spus despre unele dintre ele că, prin mila şi teama pe care ni le stîrnesc, ne purifică de propriile emoţii. S-a spus că ne readuc la condiţia noastră primară, refăcînd „strigătul originar“ al omenescului din noi. Că ne dezbară de egoismul în care ne îngroapă viaţa de zi cu zi. Că ne ajută să dăm sens lumii în care trăim. Că ne oferă un spaţiu de simulare, ca cel în care se antrenează astronauţii, în care să ne putem exersa liber capacitatea de a ne trăi propriile existenţe. Că hrănesc una dintre aplecările noastre native definitorii, curiozitatea. Că ne îndrumă spre o înţelegere deliberativă a lumii, ridicîndu-ne deasupra poncifelor şi a locurilor comune. Că ne pun la dispoziţie un rezervor inepuizabil de alternative pentru ideile şi credinţele noastre, atunci cînd valabilitatea acestora începe să se erodeze. Că ne ţin treze imaginaţia şi creativitatea, de care avem în permanenţă nevoie. Că ne ajută să visăm. Că ne deschid căi neaşteptate cunoaşterii de sine. Că ne fac mai înţelegători şi mai toleranţi faţă de ceilalţi. S-a spus cam totul pe tema asta şi încă pare a fi insuficient.

  Onest ar fi să mărturisim că nu ştim exact de ce e importantă lectura scrierilor literare, în formarea unui elev. Dar că ştim, din experienţă – a noastră, a celor de dinaintea noastră – că ea are efecte profunde şi de durată. Restul e o largă enumerare. O poveste, la rîndul ei.

  Dacă aş fi pus în situaţia de a-i explica unui tînăr de 15-20 de ani de ce e bine să citească, probabil primul lucru pe care i l-aş spune este că mai tîrziu va fi prea tîrziu. Nu e un răspuns foarte convingător, dar e cel puţin cu certitudine adevărat.

  E ca atunci cînd îţi faci o casă. Nu toţi ne dorim palate, dar vrem cu toţii o locuinţă în care să nu ne frecăm umerii de pereţi, atunci cînd ne mişcăm.

  Citim ca să ne facem locul în care să putem locui.”

                                                                         (Liviu Papadima,,De ce(să)citim”)

6.Menționează tiparul textul în fiecare dintre fragmentele de mai jos:

,, PROFESORUL: (blând): Chiar pe peron?

D-ra CUCU: (zdrobitor): Chiar pe peron.

PROFESORUL: Poate… poate că n’a știut…

ELEVA: (o licărire de speranță). Să vedeți, domnule profesor.”

Dialogul definește relația dintre personaje,de respect,pe care și-o poartă eleva si profesorul. Dialogul este presărat totodată de o latură comică și ironică. Dialogul are rolul de a face cunoscuta tipologia personajelor, dinamizând acțiunea- eleva este o fire nesigură, îngrijorată,timidă,în vreme ce profesorul este o fire binevoitoare,care dorește s-o ajute și totuși ușor ironic. 

b.,,  Onest ar fi să mărturisim că nu ştim exact de ce e importantă lectura scrierilor literare, în formarea unui elev. Dar că ştim, din experienţă – a noastră, a celor de dinaintea noastră – că ea are efecte profunde şi de durată.”

Tiparul textual este explicativ.Autorul mărturisește că din experiența proprie și a înaintașilor lectura este importantă,deoarece,,are efecte profunde și de durată”în formarea unui elev. Prin lectură, se înțelege rostul lumii,elevii devin empatici, carismatici și versatili. Se pot astfel adapta ușor în orice situație, în orice domeniu.

7.Prezintă un element de conținut comun celor două texte,valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

 Un element comun celor două texte este relația dintre oameni.

   În primul text,Domnișoara Cucu, bănuitoare și ridicolă controlează gara,urmărind pe elevii care încalcă disciplina școlară.Tonul prin care se adresează este ridicat,autoritar,menit să intimideze,nu suportă să i se răspundă, pentru a arăta că ea controlează dialogul.În timp ce o umilește pe eleva derutată,nesigură,care vorbește cu teamă,alt personaj,profesorul este tolerant,omenos,pașnic.,înțelege umilința fetei care este dornică de a cunoaște și altă lume,gara este locul de a evada din cotidian,de a vedea trenurile care vin și pleacă oriunde și nicăieri:,, . Să-ți spun eu de ce ai venit. Pentrucă-ți place să vii la gară. Îți place să te uiți când trec trenurile.”Este ușor ironic față de intransigența Domnișoarei Cucu,iar elevei îi amintește de confuziile din teza la cosmografie.

  În textul 2, relațiile dintre oameni pot fi descoperite prin lectura unor cărți din care se poate înțelege cum se poate comunica mai uşor cu semenii noştri,cum se poate exprima mult mai clar ceea ce gândim şi cum dorim să împărtăşim şi celorlalţi.Prin lectură înţelegem lumea,, ridicându-ne deasupra poncifelor(banalităților) şi a locurilor comune”și astfel cititorul devine mai înţelegător,mai tolerant faţă de ceilalţi din jur,devenind un om între oameni.

8.Crezi că operele literare oferă soluții potrivite pentru rezolvarea unor situații dificile?motivează-ți răspunsul valorificând textul 2.

               Lectura are un rol important în formarea și educarea oamenilor, deoarece lărgește orizontul de cunoaștere,ajutând la dezvoltarea acestora. Reprezintă și  o modalitate de cunoaștere a sinelui prin trăirile poetice evidențiate, prin intermediul empatiei. De aceea, consider că, așa cum susține si Liviu Papadima în lucrarea sa,, De ce (să) citim?” cititul operelor literare constuie un element important în ajutarea apropierii de sine, dar totodată,, ne fac mai înţelegători şi mai toleranţi faţă de ceilalţi.”

   Desigur că prin lectură putem pătrunde într-o lume total diferită de cea în care trăim, fiind puși în situații noi, petrecute în medii diferite și săvârșite de personaje care, prin comportamentul lor, ne pot influența personalitatea. Se stabilește, astfel, o relație cu totul specială între autor, personaj și cititor. Citind avem ocazia să ne regăsim în personajele din carte, să trăim în felul nostru sentimentele pe care încearcă să le transmită autorul,să ne lămurim unele situații pe care nu le-am putut discuta cu cei din jur din diverse motive și poate că dificultatea pe care o întâmpinăm poate fi rezolvată judecând personajul sau întâmplările lui.

  Astfel identificarea cu eroul unui roman îl poate face pe cititor să reflecteze asupra propriilor sale alegeri, mai mult sau mai puțin corecte, să realizeze faptul că greșeala este complet umană și așa se poate regăsi în poveste.În felul ăsta va acorda mai multă atenție părților bune care îl caracterizează, revenind la propria subiectivitate, în deplina ei autenticitate.

  Cred, așadar, că cititul literaturii reprezintă un element esențial în apropierea de sine, ținând cont nu doar de faptul că acesta îi permite cititorului să-și exerseze imaginația și creativitatea, ci și să se regăsească în poveste și astfel să-și rezolve unele nedumeriri.

9. Asociază fragmentul din,,Steaua fără nume”de Mihail Sebastian cu un alt text literar,prezentând o valoare morală/culturală comună,prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

              

   Prin atitudinea sa omenoasă,pașnică,profesorul arată refuzul de a ceda în fața tonului  autoritar,umilitor al domnișoarei Cucu față de eleva apărută pe peronul gării.Chiar și tonul profesorului este,,blând”,o privește cu respect pe fata intimidată și prin câteva cuvinte ușor ironice caută să liniștească atmosfera în care  se aflau toate trei personajele:,,Să-ți spun eu de ce ai venit. Pentru că-ți place să vii la gară. Îți place să te uiți când trec trenurile.”Și astfel arată înțelegere pentru eleva ce căuta o evadare într-un loc ce părea desprins de realitate.

   O atitudine asemănătoare o are tot un profesor-de istorie- (romanul,,Viața ca o pradă”de Marin Preda)care în fața unor străini vizitatori este liniştit,încrezător în felul lui de a stăpâni clasa și de a le vorbi cu înțelepciune elevilor.Unul dintre elevi simte din  glasul ,,al cărui timbru mă atinse ca o surpriză niciodată trăită de mine, îmi rosti, în tăcerea care se lăsase, numele”respect și încredere. Glasul profesorului era aproape frăţesc, părea să-i spună elevului că știe ce gândeşte şi simte, că şi-a dat seama care e secretul lecturilor lui, dar acum trebuie să-și arate cunoștințele de istorie.

    Cei doi profesori impresionează prin felul calm,îngăduitor de a înțelege elevul,respectul pe care arătându-l va face din ei modele de viață.

Subiectul al Il lea

Scrie o notă de jurnal în care să arăți cum ai descoperit în curtea bunicilor un loc în care te-ai retras,pentru a citi cartea preferată.(secvență descriptivă,narativă,explicativă)

  

                                                                                                       Data:..............................................

                                 Dragul meu jurnal,

    Scriu astăzi despre cartea citită în vacanța de vară,pe care am petrecut-o la bunici.

    De îndată ce intru în curtea bunicilor, por­nesc într-o aventură prin grădina plină de flori. Este  ritualul meu preferat. Pornesc printre greieri şi cosaşi, pe drumul pe care îl ştiam doar eu şi câinele, tovarăşul meu de joacă.

   Merg pâş-pâş, pe lângă gar­dul din lemn, cu Felix în faţă, păşind tac­ticos peste stra­turile de crăiţe şi de petunii...nu călcăm niciuna,că se supără bunica. Ur­mează straturile cu legume, coacăzele ro­şii,în dreptul cărora Felix ştia că e cel mai important po­pas şi, undeva, în spa­­tele curţii, în­tr-un loc destul de retras, este opri­rea finală, în tufele de hortensii, pe care bunica mea le iubește mai presus de orice. Când ajun­g lân­gă ele, mă asigur că nu sunt supra­ve­ghea­t, mă furişez pe lângă părul cu frunze creţe şi-mi fac un culcuş drept în mij­locul lor. Este ob­ser­vatorul de unde privesc grădina şi ce­rul. Felix se cuibărește lângă mine şi stăm amân­­doi, el pufăind, eu atent la fiecare miş­ca­re din jur, de tea­mă să nu cumva să fim des­co­periţi.Deschid cartea de aventuri,pe care o citesc cu plăcere și în care sper că voi găsi personaje în care mă transform cu ușurință:,,Insula misterioasă” de Jules Verne și vreau descopăr geniul vizionar al autorului.

  Citesc despre inginerul Cyrus Smith și slujitorul său Nab , ziaristul Gedeon Spillet, marinarul Pencroff și nepotul său Herbert,care în plin război de secesiune, hotărăsc să evadeze din orașul Richmond unde aveau statutul de prizonieri de război.Pleacă cu un balon cu aer cald aflat în piața publică,profitând de vremea rea care a întârziat călătoria programată. Se prăbușesc în mare, dar spre norocul lor în imediata apropiere unei insule.  Cyrus Smith, prin cunoștințele sale vaste, se remarcă imediat ca leader. Împreună devin adevărați coloniști, reușind să-și amenajeze o căsă complet utilată, să cultive pământul și să facă fiecare element al naturii să lucreze în favoarea lor. Aveau senzația că nu sunt singuri. Cineva îi supraveghea în permanență și îi salva din toate primejdiile. Numai că oricât l-ar fi căutat, acest „cineva” nu avea de gând să se arate.

  Căldura amurgului înteţește mirosul florilor,iar eu mă ridic,propunându-mi să citesc altă dată continuarea.Și-apoi trebuie să apar la masa de seară,pentru că sunt așteptat cu ceva bun.

   Te las,dragul meu prieten și voi reveni la tine în curând........