duminică, 26 martie 2023

compunere--E iarăși primăvară

 

Am aşteptat cu bucuria păsării care zăreşte în întunericul firav al di­mi­neţii prima rază a soarelui, cu nerăb­darea ierbii care cheamă paşii os­teniţi...

Am aşteptat dimi­neaţa, am aş­teptat în ceasurile amie­zii, până când ziua s-a scurs înspre seară.

Am aşteptat minute în şir, pe care le-am numărat cu răbdare, cu încredere şi cu speranţă şi iarăşi cu răb­dare. Iar când numărul lor, al acelor clipe a crescut atât de mult, încât n-am mai ştiut să număr, am început să desenez: o casă, un co­pac, un gard, un motan, nişte flori aplecate peste o potecuţă.  

Şi tot atunci am învă­ţat să cânt, cum nu mai cân­tasem niciodată, un cântec în care aveau loc şi vântul, şi pădurea, şi dealurile, şi florile, şi aerul care mă înconjura ca un balsam. Vântul aduce dinspre câmpie mirosul reavăn al pământului , de dimi­neaţă până seara se aude zvonul păsărilor care parcă nu-şi mai găsesc starea.  Pri­măvara, singura pată de cu­loa­re este cărarea ce-o străbăt de la un capăt la altul. Iarba aceea ver­de-crud, smăl­ţată galben cu păpădii, îmi pare un brâu migălos meşteşugit, legat neglijent peste ro­chiţa maronie, de pământ proaspăt săpat, a grădinii.Aștept vreme de floare,  cînd cireşii vor ninge zile la rând cu petale peste grădină şi curte, înmiresmând aerul cu un miros discret şi greu de definit.  Era aproa­pe amiază, când am ajuns într-o poiană în care ra­zele soarelui îşi făceau loc printre crengi.Pe cer, văd cum se mişcă norii, ascult păsările cum se cheamă una pe alta, între crengi,dar eu sunt lîngă stejarul sub care mă ascund câteodată, mă bucur că-l găsesc încă în picioare, neatins de boli şi secure. M-am sprijinit cu spatele de stejar şi am închis ochii. De îndată ce am simţit trupul rece al arborelui lipit de spatele meu,am înțeles că res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau de peste tot, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături.

 Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pă­sările cântă acuma cel mai frumos: unele de bu­cu­ria primăverii, altele că s-au întors acasă.Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa?Deasupra pă­mân­tului, în ju­rul pomului meu, se văd ca nişte artere uriaşe, ră­dăcinile as­cunse sub iarbă. Chiar lân­gă tulpină stă la soa­re o şopârlă ver­de, albăstrie. O clipă a du­rat cât am reu­şit să mă uit în ochii ei. Numai o clipă, dar am putut citi în ei, întreagă, toată bucuria primă­verii. Pe un dâmb căptuşit cu muşchi şi frunze uscate o picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori abia ivite şi în triluri de păsări.