mesajul poeziei,,Salcâmul”de Șt.O.Iosif

Priveghiuri lungi de toamnă. În
sfeșnicul lumânării Se luptă-n întuneric, tot scăpând-și zarea,
Pentru că se luptă cu somnul cu jalea ce te-apasă
În liniștea ploioasă ...

Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale,
Bat fâlfâiri greoaie deasupra casei tale ...
Se confruntă cu tăcere ... ?? și te străbate fiorii:
Ne lasă și cocorii!

"Fugiți, fugiți departe, întârziate în stâlpi,
nu v-apuce-n câmpurile înghețul de la poluri! "
Suspina trist în urmă, foșnindu-și frunza moartă,
Salcâmul de la poartă ...

            Din punctul meu de vedere, mesajul poeziei,,Salcâmul”de Șt.O.Iosif pune în lumină tema naturii descrisă într-o atmosferă apăsătoare de toamnă.Poezia este un pastel-- creație lirică în care poetul descrie un tablou din natură apelând la imagini vizuale, motorii, olfactive, auditive, precum şi la figuri de stil. Eul liric îşi exprimă direct sentimentele faţă de peisajul conturat prin descriere.

Titlul poeziei este un substantiv,numele copacului simbol al renașterii,al începutului și sfârșitului.

         Un prim argument îl reprezintă tristețea primului vers, poetul este de pază în anotimpul stingerii luminii cerului,doar în întunericul toamnei,,lumânarea”păstrează dorința de lumină a vieții,este flacăra,speranța ce ,,luptă-n întuneric”cu liniștea și tăcerea naturii, este momentul când armonia pare a fi destrămată, dar ea se dorește a exista. Lupta luminii din natură cu întunericul ce va veni odată cu toamna este asemenea zbuciumului din sufletul omului: somnul care este o ieșire din prezent,, luptă cu jalea”,tristețea simțită de om. Sentimentului de singurătate a fiinţei, care trăieşte în,, liniștea ploioasă” e un dor de lumină,de căldură. Monologului liric, adresarea directă a eului poetic către sine este  marcată de pronumele,,te”și astfel accentuează reacția sa interioară de tristețe.

         Pe neașteptate,liniștea tristeții este cutremurată de aripile păsărilor,cocorii, ce-i aduc emoții,neliniște,este certitudinea că este părăsit,abandonat.Își împrumută temerile salcâmului,,de la poartă”,arborele nemuritor,stabilind o legătură între el,omul și natură. Poarta este locul de trecere între două stări,dintre lumină și întuneric,se deschide spre un mister.Îndemnul repetat insistent,,fugiți departe”exprimă grija pentru călătoarele întârziate,dar și ultimul gest de rămas bun însoțit de regrete.

        Un alt argument îl constituie simplitatea exprimării,cuvinte care aparțin tristeții sufletului ce se desparte de lumină și căldură:,,întuneric,jalea,liniștea ploioasă,tăcere,fiori,frunza moartă”.Sensibilitatea epitetelor exprimă durerea sufletului în toamna tristă:,,liniștea ploioasă,triste glasuri,frunza moartă”.Definirea iernii este metaforică,,înghețul de la poluri”.

Utilizarea unui vocabular simplu arată trăirile omului în anotimpul ce nu-i este prieten.,iar muzicalitatea poeziei este dată de ritmul trohaic şi rima pereche în acord cu ideile exprimate.

      În concluzie,poezia exprimă trăirile poetului-eul liric  în cadrul unei realități dureroase-anotimpul toamna.