Textul 1
,,Bob, Bobi, Bobiță, Biță, Bibiță, Bițulache, Boți,
Boboți, Bimb, Bo, Bic, Bichi, Bi. Și mai ales Bob.
Astfel de nume și
porecle au caracter evocativ, ar da poate impresia că unicul lor deținător este
un cățelandru jucăuș. Bob Rafael n-avea însă decât două picioare [...].
Pluralitatea acestor apelațiuni, mai degrabă compatibilă cu un patruped de
genul fox, avea totuși un sens și o logică. După cum se vede, numirile lui Bob
nu vădesc un caracter persiflant* [...]. Numai din simpla lor enunțare se vede
că Bob nu era un izolat, ci o ființă sociabilă, mereu chemată, mereu strigată,
determinând o reacție exclamativă. În esență, multiplicitatea acestor porecle
[...] afirmă că Bob e un băiat simpatic, un băiat „fain” în terminologia
proprie clasei lui liceale.
E curios însă că
și cancelaria avea aceeași părere despre el, cu toate că notele din catalog,
fără să atingă repetența, nici corigența, erau cu totul lipsite de monotonia
notelor premianților. Patru lângă zece, unu lângă opt, dovedeau un climat
instabil, trecând de la o extremă la alta cu mare viteză. Totuși, când venea
vorba despre Bob – era singurul elev pomenit și acceptat de profesori cu
poreclă, nu cu numele de familie –, profesorii nu se puteau împiedica să nu
zâmbească, prea amuzați, ca să mai regrete acest zâmbet nepedagogic care
dovedea că Bob, indiferent de media generală și nota la conduită, era simpatic
tuturor celor cu care venea în contact, fiindcă, oricum ar fi, oamenii în
genere sunt recunoscători celor care le aduc zâmbetul.
Cu toate că era
adolescent – sau începea să fie – Bob rămăsese copil prin statură și
înfățișare, sfidând cu aerul lui de lună rumenă, măr domnesc și Je sais tout
(Știu tot – din fr.), bubele, melancoliile [...]. Prea mic pentru vârsta lui,
mulți dintr-a doua erau mai înalți decât el care intrase în cursul superior,
era în schimb atât de perfect croit și proporționat, miniatură de atlet
complet, cu umeri largi și rotunzi de înotător, cu șolduri strâmte de toreador
și picioare sculptural sprintene, încât el părea jurisprudența* normei, iar
ceilalți – mai nalți decât el – hâiala ei, șchiopătarea.
Și capul lui tuns
chilug – aceasta era deocamdată concepția lui despre cap – era poate prea
dezvoltat, căpățânos se zice, dar atât de impecabil sferic și atât de
proporționat în toate curbele, planurile și amănuntele [...].
Tatăl lui Bob,
inginerul Rafael, directorul unei uzine metalurgice, copleșit de muncă și
răspundere, nu prea avea timp să se ocupe de Bob. Dar nici vocațiunea educației
lui Bob nu o avea, cu toate că era energic, disciplinat și admirabil
organizator industrial: autentic conducător al soldaților muncii. Totuși, Bob
îl dezarma, așa cum înțelegea și el principial această misiune, dar mai cu
seamă cum o concepea soția lui, Tincuța Rafael, constrânsă să fie și mamă și
tată, adică severă pentru doi, exagerat compensativ autoritară. Aproape în
fiecare seară, după ce se ridicau de la masă, și după ce Bob era expediat la
culcare, urma discuția-tip:
– Sigur, tu râzi, te distrezi, și eu îmi pierd toată
autoritatea. Are să ajungă un rău, un mojic, o brută.– ---Tincuța dragă, nu te
supăra, tu știi: nu pot fi tată.
– Nu vrei.
Te-ascultă sute de oameni, și nu poți să te impui unui copil
– Dacă-mi vine să râd? Ce să fac?
– Să nu râzi!
Natural, efectul
era contrar.
– A! știu. E foarte comod. Domnul e admiratorul domnului
Bob. Tot ce face domnul Bob e spiritual, e hazliu, e irezistibil. Dovadă: cum
deschide gura, râzi. [...] Și domnul Bob, cabotin* cum e, îl adoră pe tatăl
său, socotindu-l persecutat de mine. Asta-mi trebuie pentru toate sacrificiile
mele, asta merit... Firește, Tincuța îl adora pe Bob, dar cu
sprâncenele încruntate, cu ochii scrutători și severi, căci ochii râsului se
deschideau numai în inima ei, acoperind-o.
Ca acei bărbați
politici care-și sacrificau popularitatea convingerilor, Tincuța prefera să fie
utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă prezentului.”
(Ionel Teodoreanu, ,,Arca lui Noe”)
* persiflant – ironic, zeflemitor
* jurisprudența – totalitatea hotărârilor unui tribunal,
felul în care judecă un tribunal
* cabotin – actor mediocru
Textul 2
,, Aveam 11 ani. Petreceam, ca de obicei, o lună de vară
la Fălticeni doar cu tata. Era fabulos. Când scria la birou, valea Șomuzului la
care se ajungea din grădina bunicii era a mea. Sau mă jucam cu Horia
(Lovinescu), cu Lala (Vasile Lovinescu) în casa unchiului Octav. Când tata
făcea pauză, porneam împreună în plimbarea cotidiană spre Băncuța și „discutam”
literatură. Eram mândră și chiar la micimea mea priveam lumea de sus: mă
pregăteam conștiincios pentru subiectul zilei, apoi orientam convorbirea spre
Creangă, Sadoveanu, Calistrat Hogaș, din care devorasem în ajun pagini și
pagini, iar tata mă lăsa să-mi spun părerea, se prefăcea chiar c-o ia în
serios: cine, dar cine mai era ca mine? Plimbarea pedestră fusese încununată
într-una din veri printr-o excursie (o mașină cu șofer numai pentru noi doi) la
mănăstirile din Bucovina și la „bojdeuca” lui Creangă. La Iași, [...] adormisem
în cinematograful unde ne dusesem după prânz. [...] La toate părea a le pune
capăt nefericita lui inițiativă din vara ce preceda primul an de latină la
liceu. „Nu se poate ca fata lui Lovinescu să nu știe latina” – tata descoperise
brusc această falie în cultura mea ce risca să-l facă de râs. Luase și măsuri
în consecință. La negustorul de pe strada mare din Fălticeni unde aveam cont
deschis pentru „langues de chat”* – blocase contul. Ciocolata intrase în
posesia și în sertarul său: ca să am dreptul la ea trebuia să recit câte o
declinare. Când le-am învățat pe toate – cu chiu cu vai, eram revoltată de
procedeu – și am mai deprins și puține verbe, tata a găsit că e momentul marii
probe. Ieșisem pe uliță, să ne îndreptăm spre Băncuța, eu gata împodobită cu
toate întrebările mele „literare” ce-mi deschideau calea de acces spre el. Îi
pun prima, îmi răspunde sec: – Pe latinește! Nu înțeleg – Cum adică? – Foarte
simplu, acum știi și declinările, și verbele. Formezi fraza pe latinește! Am
înghețat. Eram izgonită din rai. Între mine și duetul intelectual cu tata, prin
care curgea mierea literaturii, se interpuneau, ca un zid umed, născător de
singurătăți și tăceri, declinațiile latine. N-am fost salvată decât de rumoarea
târgului: fiind auziți de alți trecători cum nu ajungeam să comunicăm în limba
lui Tacit, se dedusese că „fata lui Lovinescu a rămas corijentă la latină”. Nu
știu dacă din această pricină, fiind vexat*, sau pentru că eu mă încăpățânam să
nu învăț cum ar fi vrut el, tata a pus capăt experienței.”
(Monica Lovinescu ,,La
apa Vavilonului”)
* langues de chat – limbi de pisică (prăjituri)
* vexat – rănit,
jignit
6. Precizează, în
două – trei enunțuri, o trăsătură morală a personajului, identificată în
fragmentul de mai jos, și mijlocul de caracterizare, ilustrându-l cu o
secvență:
„Firește, Tincuța îl adora pe Bob, dar cu sprâncenele
încruntate, cu ochii scrutători și severi, căci ochii râsului se deschideau
numai în inima ei, acoperind-o.
Ca acei bărbați politici care-și sacrificau popularitatea
convingerilor,Tincuța prefera să fie utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă
prezentului.”
Principalul mod
de caracterizare al personajului este descrierea. Prin descriere personajul
este caracterizat în mod direct de narator ca o ființă ce iubește fără
limite,dar se exteriorizează prin priviri aspre,serioase.Era un mod de a-și
ascunde în interiorul ființei, plăcerea ,,ochii râsului”,iubirea. Deși
portretul Tincuței este sever,personajul prin comportamentul,atitudinea
exigentă,comparația ușor ironică își arată grija pentru viitorul lui Bob și
astfel naratorul o caracterizează indirect.
7. Prezintă un
element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență
relevantă din fiecare text.
În ambele texte este arătată relația dintre un părinte și copil.
În textul 1,este
prezentat un adolescent,Bob,alintat cu multe derivate ale numelui,descris ca,, un
băiat simpatic, un băiat „fain”,nu prea învățat,dar acceptat și simpatizat de,,
profesorii nu se puteau împiedica să nu zâmbească”,la fel și tatăl.Mama,Tincuța,era
nemulțumită de atitudinea conciliantă a tătălui și,, constrânsă să fie și mamă
și tată, adică severă pentru doi, exagerat compensativ autoritară” îi reproșa
adeseori comportamentul îngăduitor.Și astfel,Bob era iubit direct de tată și
tăinut de mamă care,, prefera să fie utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă
prezentului.”
În textul 2, tabloul zugrăvit de autoare se
alcătuiește din atmosfera care o înconjoară, din întâmplări și din
semnificațiile pe care le dezvăluie.Sunt pagini calde şi încărcate de acea
nostalgie a omului matur privind cu gingăşie spre copilărie,când la 11 ani
discuta litratură cu tatăl său în lungile plimbări.Tatăl,, se prefăcea chiar
c-o ia în serios”,o asculta și o lăsa să-și spună părerea despre autorii pe
care fata îi citise.Este însă sever când a descoperit că nu e pregătită pentru
latină și ia măsuri aspre,privind dulciurile,pentru a-și convinge fata să
învețe declinări și verbe în latină.Cedează din iubire cu încredere.
Și mama lui Bob
și tatăl fetei se străduiau să găsească un echilibru în ceea ce priveşte
organizarea şi controlul copilului şi cerinţele pe care le au de la aceştia.De
la acești părinți copiii vor învăța respectul,sinceritatea,dragostea,răbdarea,înţelegerea,acceptarea.
8. Crezi că un
copil se poate simți mândru atunci când părinții lui îi solicită părerea?
Motivează-ți răspunsul,valorificând textul 2.
Cred că rolul părinților de a crește și de a
educa copiii către o dezvoltare armonioasă și o adultețe sănătoasă a fost
întotdeauna complicat.Deși rolul părintilor este acela de a ghida, de a îndruma,
de a influența, de a susține și supraveghea copiii, oamenii aleg maniere
diferite pentru a face aceste lucruri. Astfel,tatăl din textul 2 este suficient
de indulgent, flexibil și deschis spre discuții cu fata care la 11 ani se
pregătește pentru discuțiile literare ,,conștiincios pentru subiectul zilei”, iar
tata o lăsa să-și spună părerea,,se prefăcea chiar c-o ia în serios”,era
mândră,, cine, dar cine mai era ca mine?”Era un fel de a fi observată cu
seriozitate de tată.Consider că părintele este protector în ideea de a oferi
siguranța și un mediu securizant copilului, dar în același timp are suficientă
încredere în copil și în capacitatea acestuia de a căpăta deprinderi comunicaționale
eficiente,îi încurajează respectul, autonomia personală. Însă este în același
timp suficient de autoritar, pentru a impune reguli pentru viitor,așa cum
fata,nevoită să învețe latină,nu mai primește dulciuri.Astfel,copilul va deveni
un adult echilibrat emoțional, autonom și, în general, fericit, încrezător în
forțele proprii, capabil să găsească singur soluții bune la situațiile dificile
și să le depășească cu bine.
9. Asociază
fragmentul din ,,Arca lui Noe” de Ionel Teodoreanu cu un alt text literar
studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând o valoare
comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.
Voi asocia fragmentul din textul 1 cu un aspect din
romanul,,Un fiu”de Alejandro Palomas,în care mama unui băiat este ființa care îi
dăruia viață,fericire,bucuria de a exista,transforma totul într-un spectacol
magic al iubirii.Băiatul își urmărește mama cu plăcere,îi înțelege admirația
pentru filme,muzică și trăiește alături de ea frenezia dansului,iar ea își
privește copilul cu iubire și-l aseamănă cu ,,Billy Elliot”,băiatul-dansator,, mamei
îi plăcea mai mult să se joace de-a tot felul de jocuri și să vadă filme.”Extaziată,aplaudă
dorința fiului de a merge la balet,este contrazisă de tatăl ce pare că nu-i
înțelege micile plăceri.Deși pare severă,Tincuța,mama lui Bob,este nemulțumită
de atitudinea îngăduitoare a tatălui care intră în jocul fiului.Ea consideră că
iubirea poate fi și în interiorul ființei și mimează
asprime,exigență,preferând,,să fie utilă viitorului lui Bob, decât agreabilă
prezentului.”
Cele două
mame sunt ființe devotate vieții copiilor,iubirea lor înseamnă învățătură care
durează o viață, chiar dacă e posibil să nu arate asta în acel moment.
SUBIECTUL al II-lea
Imaginează-ți că
ești la școală în ultima zi de gimnaziu. Scrie un text narativ, în care să
prezinți o întâmplare petrecută la școală, în această zi, incluzând o secvență
descriptivă, de minimum și o secvență dialogată, de minimum patru replici.
Un alb,un roz intens şi pur, amestecat prin verdele crud
al frunzelor.Fundalul e albastrul limpede al cerului de început de vară. Un
vânt uşor mişcă crengile şi peste mine, încep să cadă ultimele petale grele,
trase în jos de parfumul lor. Pământul e acoperit cu miresmele florilor.Sunt
înconjurat de o mare multicoloră. Până şi spinii au flori.
Ultima săptămână…zilele curg și, cu pași repezi a venit
ultima zi de școală. O multitudine de sentimente îmi umplu sufletul. Bucurie,
pentru că va veni vacanța și gata! s-a încheiat gimnaziul cu bine; tristețe,
pentru clipa despărțirii care se apropie tot mai repede; curiozitate, pentru
ceea ce va urma; și...speranța că vom obține note mari la evaluare și iar
speranța că din când ne vom revedea.Am vorbit toți,mai mult fetele, că în
ultima zi vom fi îmbrăcați altfel-văzuseră ele într-un film-toți în alb.
-Eu am doar adidași albi,mi-a șoptit colegul meu de
bancă.
-Mergem la mall,după ce convingem părinții,și ne luăm
haine albe,vorbeau tot ele,fetele.
Și-atunci au năvălit în mintea mea imagini ca-ntr-un film
rapid.prima zi de școală cu lacrimi și mâna tatălui meu,apoi
abecedarul,excursia la munte cu clasa și vulturul ce mi-a luat
rucsacul,bicileta cadou,cartea cu pirați,profesori mulți în clasa a
cincea,prima teză-acum nu se mai dau,câteva note mici și certat de
bunica,vizite la muzee,probleme grele la mate,pregătire pentru evaluare și acum festivitatea de despărțire cu flori,îmbrățișări,urări,câteva
lacrimi.
-Nu uita florile pentru profesori,îmi strigă mama.
-Nu uit nimic din anii copilăriei,îmi spun.Așteaptați-mă
ani de liceu....vin!!!!
