Poezia,,,Noapte de toamnă”

                                           de George Topârceanu

 

,,Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă...

Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar

Şi-n grămezi de neguri apele se strâng...

Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra şi de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac...

Dar când iese luna, streşinile tac.

Dormi, iubire dulce!...
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare...
Gândurile mele vin să te deştepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede şi rece
Şi, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma paşilor de-acum.”

 

În poezia,,Noapte de toamnă." George Topârceanu își exprimă melancolia,trăirile intense în splendoarea nopții,descoperind  lumea tainică ce-și ascunde frumusețea în ,,murmur lung de streșini, risipite șoapte”și care,, se pierd în noapte."  

Poetul simte toamna în momentul nopții  descriindu-și emoțiile ce îl încearcă la vederea peisajului nocturn. Lumina scăpată prin storuri se răsfrânge printre oglinzile de apă apărute în fața poetului. Sunetul ploii se transformă în cântec ,,ploaia bate-n geamuri, streșinile cântă.” Streșinile caselor nu mai cântă, ci plâng, ,,până când o rază de argint în zare.lin desface umbra.Treptat,odată cu încetarea ploii, atmosfera capătă o imagine halucinantă de vis cu,,umbre vii.” Este momentul când totul este în nemișcare,în adormire,al tăcerii în care se aude doar un plâns ușor,iar din înaltul,,cerului deschis”o,,rază de argint”cerne pulberi ,,scânteieri”strălucitoare,,boabe de lumină.” Lumina lunii înviorează natura adormită de ploaia rece de toamnă și dă strălucire cadrului feeric. Poetul își recunoaște neputința, uimirea în fața,,tainei cerului deschis", când peste ,,firea" sa ,,mută cad lumini de vis". Asemănarea norilor cu troienele albe sugerează măreția peisajului, a cerului. La apariția lunii,,streșinile tac", metaforă personificatoare ce exprimă uimirea.

Lumina lunii înviorează natura feerică,iar poetul îi șoptește iubitei , Dormi, iubire dulce!”,mărturisind că este un hoinar fermecat de splendoarea naturii, de romantismul nopții.Și-ar dori să-și trezească iubita,s-o aducă în atmosfera fermecătoare a visului,a timpului ,, care trece.” Melancolia, tristețea care urmează clipei de iubire este resimțită de poet, prin îndepărtarea iubitei. Metafora "sufletul pustiu" un suflet îndurerat, mâhnit, care,,rătăcește pe drum

                                                 să sărute urma pașilor de acum"

exprimă durerea, golul lăsat de ființa ei, în urma despărțirii.Este momentul reîntoarcerii la realitate pe aceeași cărare străbătută în noapte.

Imaginile auditive,,murmurul serii,cântecul acestui tremur,streșinile tac”exprimă  liniștea înconjurătoare. Imaginile cromatice surprind lumina nopții:,, rază de argint, grămezi de neguri, Scânteieri albastre, boabe de lumină.” Metaforele exprimă extazul în fața tabloului nocturn și sentimentul sfârșitului prin imaginea drumului  pe care eul rătăcește spre lumina sacră:,, streșinile care cântă si plâng, cascadele ce din tremurul lor fac un cântec.” Condiționalul optativ al verbelor din ultima strofă anunță începutul unui vis de iubire, unde iubita este trezită de gândurile eului, ca să coboare ,,din pridvorul tainic... și să coboare ...în toamna limpede și rece" pentru a visa alături de el . Prezenta eului melancolic, se resimte in text prin mărcile pronominale la persoana întâi:,,mi,eu,mele.”

Poetul își încheie visarea prin nostalgia reîntoarcerii la aceiași pași făcuți de atâtea ori spre ea,iubita.

,, Noapte de toamnă” este poezia gândurilor melancolice, a trăirilor intense în splendoarea nopții,iar poetul descoperă o lume tainică.