Subintitulată cu gingăşie ,,roman pentru copii şi bunici", Ion D. Sîrbu îşi rezervă
dreptul de a-şi selecta cititorii: sunt excluşi oamenii mari - responsabili de
soarta lumii, trufași,deştepţi - care, prin natura lor au treburi mai importante
decât cărţile frumoase.
,,Dansul ursului” este cea mai serioasă dintre
cărţile copilăriei şi cel mai copilăros mod de a spune adevărul, o parabolă de
catifea despre libertatea şi robia oamenilor şi animalelor în vremuri în care
civilizaţia se confundă nepermis cu omenia căreia îi ia locul.
Spaţiul
poveştii este unul de blândă sfințenie, unde totul e prietenos:,,o casă de
pădurar-trei camere, trei paturi, trei icoane, un grajd în care erau două vaci
elveţiene-Dumana şi Joiana, o capră cam nebună şi rebelă şi un măgar bătrân,
foarte ciudat şi foarte dificil." Se va dovedi pe parcurs
înţelepciunea acestui măgar, urecheatul,un fel de alt eu al autorului.Aici, în
vara lui 1944, vor creşte, adică vor începe să prindă rădăcini, trei copii:
Lucian, Roland şi Silvia - candidă, isteaţă, cu zâmbet
misterios și care are o păpuşă.
Timpul poveştii este al
copilăriei: ,,Timpul - o vară, de pildă, când ai în jur de cincisprezece
ani, e nesfârşit: o vară e cât un continent, o săptămână e o ţară, o zi poate
fi nesfârşită şi veşnică".
Povestea aceasta este despre cai, despre
moşi-strămoşi şi despre copii, despre sufletul pădurii, despre un turc dulce pe
nume Cadîr şi despre un măgar savant veşnic naiv, iubitor de
muzică,tăcut,cunoscător al filozofilor și al personajelor din teatru. Un fel de
,,Medeleni” mai ștrengar cu o lume în care omul simplu nu poate fi confundat cu
omul mediocru - şi asta pentru că are următoarele: un rost, câteva păreri corecte
şi nişte rădăcini pe care nu vrea să le uite, multe poveşti pe care le spune la
lucru, în zile de sărbătoare, seara la foc, în vremurile acelor ani de
suferință.
Povestea
explică, justifică şi împodobeşte lumea,,Asta era Silvia: era din Moldova de
Sus, în munţii ei, a povesti înseamnă a fi sănătos şi întreg la minte."
Povestea te
repune pe tine în acord cu tine, cu lumea, cu Dumnezeu şi cu ce a mai rămas din
natură:,,a povesti înseamnă să ştii ce vârstă ai, de care lume ţii şi spre care
te caţări: fiecare vârstă îşi are poveştile ei, dar există o vârstă care nu are
vârstă, care nici nu îmbătrâneşte şi nici nu moare: e vârsta pădurii, a apelor,
a norilor. Cea a vietăţilor ce ne înconjoară - şi cea a viselor care ne dau
târcoale... "
Povestea ţine
loc de carte de vizită: ,,Suntem înrudiţi cu copacii şi vietăţile
pădurilor, timpul nostru e spaţiul nostru, curgerea soartei e identică cu
statul pe loc al firii noastre păstrătoare şi încăpăţânate..."
Dar povestea nu
se încheie niciodată,de aceea, nu este de mirare că Silvia spune poveşti care
nu se termină, fiindcă ele sunt semnul libertăţii. Povestea are nevoie de
spaţii largi, în care să rămână. Poveştile
nu cunosc final, Făt Frumos,Ileana Cosânzeana sunt pentru eternitate, iar
povestitorul popular nu mulţumeşte pentru atenţie, ci spune vesel că,, încalecă
pe o şa”, adică pune un nou început, lăsând în urmă un nor de praf şi câteva
puncte de suspensie...
cred că e necesar să spun că Silvia Decuseară e numele de copilă al tuturor personajelor feminine lui I.D.Sîrbu,fie că au alte nume.Ei bine,aceste personaje ar putea sta, cu tandreţea lor, cu bunătatea lor tainică şi trainică, înaintea oricăror personaje de viţă nobilă şi occidentală!!!!!!!!!!!!!
,,Dansul Ursului”
este ultimul roman publicat în timpul vieţi ide către scriitor și spune povestea ursului Buru, prizonier în anii
războiului, închis într-o groapă, eliberat de trei copii inimoși. Totuși aflat
în libertate, Buru realizează că îi lipsește dragostea copiilor și decide să
revină în temnița sa doar pentru a-i revedea. Romanul este în fapt o parabolă a
revenirii lui Ion D. Sîrbu acasă, în,, temnița România” după scurtul periplu
occidental din 1981, revenire la suferința și dragostea semenilor săi.
,,Dansul Ursului” este de fapt povestea vieții sale de etern pușcăriaș.
Romanul,,Dansul Ursului prezintă un alt eu al lui Sârbu, măgarul Gary, figură principală a romanului, pe care îl însufleţeşte şi îl îmbogăţeşte cu meditaţiile sale. Iar celălalt protagonist din lumea animală, ursul Buru, este tot o proiecţie a nefericitului scriitor. Ursul, un adevărat rege al munţilor, este prins de comenduirea germană şi vârât într-un puţ de fier şi beton semănând cu un buncher sau cu o pivniţă. Natura plânge mută, dar trei copii, cu inventivitate, răbdare şi curaj, reuşesc în cele din urmă să îl elibereze, ducându-l în mijlocul pădurii Bucov. Buru se va întoarce însă în captivitatea de care nu se mai poate desprinde, iar înţeleptul Gary porneşte pe ultimul drum către imensa pădure care îl aşteaptă. Nu numai măgarul Gary, ci şi ursul Buru, cu instinctul libertăţii distrus de perioada captivităţii, îl relevă pe Sârbu însuşi, care, după experienţa detenţiei, a minei petrilene şi a domiciliului obligatoriu, cu prilejul singurei călătorii făcute în Occident, în iarna lui 1981, că nu ar putea respira în climatul de libertate individuală şi socială întâlnit în Vest,ci la el acasă......
