În urmă cu doi ani,părinții
mi-au făcut o surpriză,oferindu-mi ceva ce-mi doream de mult timp: un
cățeluș!Din cutie se vedeau doi ochișori care licăreau ca niște picături de
rouă; mi-a sărit brusc în brațe,de parcă ar fi vrut să mă îmbrățișeze...și de
atunci suntem nedespărțiți. A crescut
atât de mare... a trecut timpul,când îl luam în brațe,pentru a pleca la
plimbare pe câmpul plin de maci.Acum cred că ar putea să mă ducă el în
spinare,dacă nu ar rupe-o la fugă,când vede și simte iarba deasă.În plimbările
lungi,abia pot să-l prind din urmă cu bicicleta.Noroc că blana lui arămie cu nuanțe maronii mă ajută să-l văd ușor.De
altfel,este foarte afectuos,plăcându-i să fie mereu mângâiat și alintat. Este
însă înțelegător cu mine și așteaptă cuminte sub birou, până-mi termin
temele. Deși pare
blând,îmi este foarte devotat și,dacă simte vreun pericol,își arată imediat
colții.Le spun tuturor că este cel mai bun prieten al meu.Îi
mărturisesc necazurile,bucuriile,mă sfătuiesc cu el,căutând răspunsuri în
privirea lui,îl oblig să-mi asculte muzica preferată,chiar dacă dă semne de
nervozitate.Mă întreb ce mi-ar spune,dac-ar vorbi: ar fi mulțumit de prietenia
mea,i-ar fi dor de ai lui sau și-ar dori un prieten asemenea lui. Dar îl
privesc și-l văd așa cum este:mare,puternic,cu urechile atente,cu blana
bogată,cu picioarele bine așezate,dar cu ochii blânzi.... ș-atunci îi spun
doar atât: ești prietenul meu adevărat!!!!!!!!
