Îmi povestea bunica că sunt câteva daruri pe care toamna ni le dă în viață.
Mai întâi este lumina. Lumina aceea obosită de-atâta vară, care se retrage
încet printre pomi,lipsită de putere- e blândă, duioasă și plină de arome care
coboară pe oricine drept în ,,ulița copilăriei”, acolo, la marginea unei
pădurii bătrâne,pe care am colindat-o în zilele de vară. Sau, poate, e doar
ușor tristă, ca atunci când trecea prin ferestra unde mă ascund să număr
frunzele ce cad sau să urmăresc șirurile de cocori ce se duc...se duc...
Apoi, e parfumul zilelor, altul decât înainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau amar, iute sau înțepător... Dacă într-una din acele zile te-ai fi apropiat de casa bunicii, de departe, din timp, sau de departe, din lumea largă, ai fi crezut mai întâi că este o corabie ciudată, locuită de oameni și mai ciudați, care de dimineața bună și până seara nu se opresc din mișcare. La stâlpii cerdacului, ca de niște catarge, sunt legate sfori arcuite pe care se usucă la soare păstăi verzi, galbene sau bălțate, ardei, smocuri de ierburi de leac, ce flutură în vânt,aducând din înalturi alinări. Pe fețe de masă așezate direct pe iarbă sau în tăvi mari de nuiele împletite, așezate pe șiragul de lemne ce încă mai miros a pădure, se zbârcesc poame tăiate în bucățele, hribi, mânătărci și bureți iuți, gălbiori aromați. Erau atâtea mirosuri, parfumuri, arome, când te plimbi printre ele, în curtea ce pare neîncăpătoare, dar gata pregătită de războiul cel lung cu frigul și iarna.
Dar mai presus de toate, dincolo de gusturi și arome, de culori și melancolii, stăpână absolută peste ele, toamna și-a dăruit dintotdeauna ploaia. Mai demult, chiar știam când vine toamna după cum miroseau ploile, câteodată a lemne ude, proaspăt tăiate, altădată amar, a fum aspru de frunze de nuc. Erau ploi repezi și reci, mărunte, aduse de ceață și vânt. Acestea coborau în fuioare lungi dinspre munte. Erau apoi acelea ușoare, domoale, ca o părere de rău după zilele calde ale vacanței. Și mai erau acelea care începeau de dimineață și nu se mai sfârșeau.Mă trezeam cu ele și adormeam în pâcla pe care-o lăsau peste lume. Uneau cerul și pământul, ca într-o acuarelă peste care am vărsat, din întâmplare, un pahar cu apă.Ploi nesfârșite și încăpățânate, ploi de care mă rog să se sfârșească,ca să merg cu prietenii la o plimbare, și care se opresc doar după ce m-au înconjurat într-o ceață nedeslușită. Ploi care coboară dincolo de amintiri și mă poartă către cei plecați undeva sus,sus,sus...și pentru care bunica se roagă să aibă lumină. Ploi care șterg granițele dintre lumea lor și aceasta în care trăiesc, ploi făcute să fie iertare, ploi-durere, ploi-regret, ploi-veșnicie,pentru mine,unele ploi-bucurie. De undeva aud un glas ușor cântând:,,Triști și negri rămân norii,toamna când pleacă cocorii..."
Apoi, e parfumul zilelor, altul decât înainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau amar, iute sau înțepător... Dacă într-una din acele zile te-ai fi apropiat de casa bunicii, de departe, din timp, sau de departe, din lumea largă, ai fi crezut mai întâi că este o corabie ciudată, locuită de oameni și mai ciudați, care de dimineața bună și până seara nu se opresc din mișcare. La stâlpii cerdacului, ca de niște catarge, sunt legate sfori arcuite pe care se usucă la soare păstăi verzi, galbene sau bălțate, ardei, smocuri de ierburi de leac, ce flutură în vânt,aducând din înalturi alinări. Pe fețe de masă așezate direct pe iarbă sau în tăvi mari de nuiele împletite, așezate pe șiragul de lemne ce încă mai miros a pădure, se zbârcesc poame tăiate în bucățele, hribi, mânătărci și bureți iuți, gălbiori aromați. Erau atâtea mirosuri, parfumuri, arome, când te plimbi printre ele, în curtea ce pare neîncăpătoare, dar gata pregătită de războiul cel lung cu frigul și iarna.
Dar mai presus de toate, dincolo de gusturi și arome, de culori și melancolii, stăpână absolută peste ele, toamna și-a dăruit dintotdeauna ploaia. Mai demult, chiar știam când vine toamna după cum miroseau ploile, câteodată a lemne ude, proaspăt tăiate, altădată amar, a fum aspru de frunze de nuc. Erau ploi repezi și reci, mărunte, aduse de ceață și vânt. Acestea coborau în fuioare lungi dinspre munte. Erau apoi acelea ușoare, domoale, ca o părere de rău după zilele calde ale vacanței. Și mai erau acelea care începeau de dimineață și nu se mai sfârșeau.Mă trezeam cu ele și adormeam în pâcla pe care-o lăsau peste lume. Uneau cerul și pământul, ca într-o acuarelă peste care am vărsat, din întâmplare, un pahar cu apă.Ploi nesfârșite și încăpățânate, ploi de care mă rog să se sfârșească,ca să merg cu prietenii la o plimbare, și care se opresc doar după ce m-au înconjurat într-o ceață nedeslușită. Ploi care coboară dincolo de amintiri și mă poartă către cei plecați undeva sus,sus,sus...și pentru care bunica se roagă să aibă lumină. Ploi care șterg granițele dintre lumea lor și aceasta în care trăiesc, ploi făcute să fie iertare, ploi-durere, ploi-regret, ploi-veșnicie,pentru mine,unele ploi-bucurie. De undeva aud un glas ușor cântând:,,Triști și negri rămân norii,toamna când pleacă cocorii..."
