Trăiau de mult, într-o colibă de pe munte, trei fraţi.
Erau feciorii unei văduve – văduva Criş.
Unuia îi pusese mamă-sa numele Alb, căci avea pielea albă ca spuma laptelui. Celălalt, Negru, pentru că ochii-i erau întunecaţi şi chipul oacheş. Iar cel din urmă Repede, fiindcă avea o fire furtunoasă şi era iute la mânie.
Tustrei se ocupau cu vânătoarea. Colindau codrii deşi ca peria, luptându-se cu fiarele. Şi primeau apoi la câmpie bucate în schimbul blănurilor.
Numai că într-o zi fraţii au poposit în câmpie, la umbra mestecenilor cu coaja albă, unde se afla o fântână cu apă rece şi limpede. O fată tocmai scotea apă. Flăcăii i-au cerut găleata, să bea puţin şi să se răcorească. Copila a ridicat găleata şi i-a îmbiat iar băieţii au privit-o în ochi. Era atât de frumoasă, că le-a căzut pe dată dragă la tustrei. Avea copila faţa albă, părul în coade mătăsoase, negre, lucitoare şi ochi scânteietori iar vorba-i era atât de dulce.. Când a rostit:
– Poftim voinicilor, de beţi !.. parcă au sunat coarde de ceteră sau glasuri de privighetori în inimile celor trei voinici.
Au plecat fraţii mai departe dar gândul le-a rămas acolo, la Florica, fata bătrânului Novac, spaima lighioanelor de prin câmpie.
S-au întors după o vreme voinicii; pe urmă iar şi iar căci focul îi ardea pe tustrei.
De la o vreme, cufundaţi în gânduri, nici n-au mai trecut pe la câmpie.. S-au sfătuit între ei ce să facă şi, cum n-ajungeau la o judecată mai acătării şi nu ştiau ce-i de făcut, au chibzuit că bine ar fi s-o´ntrebe pe mama lor. Căci cine le doreşte copiiilor binele, mai mult decât mama lor ?!.. Zis şi făcut, povestiră mamei întâmplarea. Iar mama, zâmbind, le spuse:
– Să întrebaţi mai întâi pe fată.. Voi sunteţi toţi frumoşi, voinici. Ei însă numai unul îi este drag. Pe acela o să-l vrea de soţ; ceilalţi îi veţi rămâne fraţi buni. Apoi, alesul o s-o ceară pe Florica tatălui său, bătrânului Novac..
Unuia îi pusese mamă-sa numele Alb, căci avea pielea albă ca spuma laptelui. Celălalt, Negru, pentru că ochii-i erau întunecaţi şi chipul oacheş. Iar cel din urmă Repede, fiindcă avea o fire furtunoasă şi era iute la mânie.
Tustrei se ocupau cu vânătoarea. Colindau codrii deşi ca peria, luptându-se cu fiarele. Şi primeau apoi la câmpie bucate în schimbul blănurilor.
Numai că într-o zi fraţii au poposit în câmpie, la umbra mestecenilor cu coaja albă, unde se afla o fântână cu apă rece şi limpede. O fată tocmai scotea apă. Flăcăii i-au cerut găleata, să bea puţin şi să se răcorească. Copila a ridicat găleata şi i-a îmbiat iar băieţii au privit-o în ochi. Era atât de frumoasă, că le-a căzut pe dată dragă la tustrei. Avea copila faţa albă, părul în coade mătăsoase, negre, lucitoare şi ochi scânteietori iar vorba-i era atât de dulce.. Când a rostit:
– Poftim voinicilor, de beţi !.. parcă au sunat coarde de ceteră sau glasuri de privighetori în inimile celor trei voinici.
Au plecat fraţii mai departe dar gândul le-a rămas acolo, la Florica, fata bătrânului Novac, spaima lighioanelor de prin câmpie.
S-au întors după o vreme voinicii; pe urmă iar şi iar căci focul îi ardea pe tustrei.
De la o vreme, cufundaţi în gânduri, nici n-au mai trecut pe la câmpie.. S-au sfătuit între ei ce să facă şi, cum n-ajungeau la o judecată mai acătării şi nu ştiau ce-i de făcut, au chibzuit că bine ar fi s-o´ntrebe pe mama lor. Căci cine le doreşte copiiilor binele, mai mult decât mama lor ?!.. Zis şi făcut, povestiră mamei întâmplarea. Iar mama, zâmbind, le spuse:
– Să întrebaţi mai întâi pe fată.. Voi sunteţi toţi frumoşi, voinici. Ei însă numai unul îi este drag. Pe acela o să-l vrea de soţ; ceilalţi îi veţi rămâne fraţi buni. Apoi, alesul o s-o ceară pe Florica tatălui său, bătrânului Novac..
Abia aşteptară flăcăii să treacă noaptea aceea. În zori
plecară spre câmpie. Dar, de ce se apropiau de câmpie vedeau cum se ridică fum
din sate şi se aud gemete.. Apoi începură să întâlnească fugari ce urcau în
munte, la adăpost. Fraţii opriră un fugar şi-l întrebară ce se petrece.. Abia
putându-şi domoli spaima, fugarul povesti că în sat au năvălit, la răsăritul
lunii pline, trei uriaşi cu făclii în mâini. Au ars bucate şi au secat izvoare.
Prin farmece numai de ei ştiute au luat mana holdelor, şi vitele, şi oile,
lăsând pe oameni muritori de foame. Au luat apoi pământurile, arama, aurul şi
fierul. Pe toate le-au închis în nişte munţi sub trei lacăte mari de piatră
care nu pot fi sfărâmate decât de nişte viteji fără pereche.. Fugarul abia-şi
trăgea sufletul dar mai apucă să spună că, dacă s-ar încumeta acei viteji, încă
s-ar lovi de blestemul uriaşilor care au spus că se vor preschimba în ape..
Ferească Sfântul !!!
Cu inima să le sară din piept, vitejii mai întrebară pe fugar cum de bărbaţii satului nu i-au înfruntat ? Cum de vestitul Novac s-a lăsat învins ?
Amărât, fugarul povesti cu durere şi lacrimi cum în seara aceea, Florica, fata lui, îl bucurase pe bătrân vestindu-l că se va mărita.. Zicea că şi-a ales ca soţ pe unul din fraţii Criş, feciorii unei văduve din munte.. Novac s-a veselit şi a băut fericit un ciubăr de vin. A adormit pe loc iar uriaşii l-au găsit şi l-au tăiat în somn. Pe Florica au luat-o roabă..
Vorbele fugarului le-au sfâşiat inimile celor trei fraţi dar se uitară unul la altul fără un cuvânt şi hotărâră să meargă să-i înfrunte pe uriaşi, chiar cu preţul vieţii.
În depărtare se auziră hohotele şi chiuiturile uriaşilor care petreceau în vârfurile celor trei munţi ai lor. Apoi se culcau până se făcea din nou lună plină.. Atunci porneau din nou prin lume să ardă, să prade şi să omoare…
Fraţii Criş merg ei ce merg şi numai iată, în drum întâlnesc un bătrân care tot ciocănea pe o nicovală. Miraţi că bătrânul nu fuge şi el în pădure, îl întrebară ce face. Bătrânul, hâtru, le răspunse:
– Eh, iaca fac topoare bune. Şi aş face încă şi mai bune, dacă voi mi-aţi aduce de la împăratul urşilor toiagul lui de aramă, ciubotele de fier şi coroana de aur. Aş putea învăţa, pe urmă, nişte viteji să biruie uriaşii, dacă ar vrea…
Flăcăii se învoiră pe dată să meargă dar cerură mai întâi sfaturi cum şi ce trebuie să facă.
Bătrânul le spuse voinicilor să meargă în pădure şi să adune de pe anume brazi, răşină. Apoi, din răşină să facă un fagure care seamănă cu cel de miere dar mult mai greu şi mult mai mare… Cu el pornesc fraţii într-o pădure învecinată. Ajung la împăratul urşilor, se pleacă dinaintea lui întinzându-i fagurele şi îi grăiesc:
– Faima puterii tale, preamărite, s-a întins în toată lumea. De aceea noi ne închinăm şi îşi aducem fagurele acesta…
Împăratul, lacom, se repede să guste.. nu înainte de a face semn curtenilor ca, la sfârşitul mesei, să-i înhaţe pe flăcăi.
Dar, cum îşi vârî botul şi ghearele, se încleie în răşină şi nu mai putu scoate niciun sunet sau să facă semn către sfetnici aşa că dădea din labe fără rost. Urşii ceilalţi crezură că împăratul îi cheamă şi pe ei să se înfrupte dar, cum muşcă, fiecare rămase încleiat, fără putere. Aşa, voinicii îi biruiră cu uşurinţă, iau toiagul de aramă, smulg ciubotele de fier şi coroana de aur, şi fug la bătrânul înţelept..
Acesta face un foc din brazii de la care băieţii au adunat răşina şi, în jăratec, făureşte trei topoare, bătându-le pe nicovală: unul de aur pentru Alb, unul de fier pentru Negru şi altul de aramă pentru Repede. Apoi le spuse că în câteva zile va fi din nou lună plină şi uriaşii vor aprinde iar făclii.Topoarele sunt fermecate dar cu ele trebuie mai ´nainte să lovească făcliile; apoi, îi vor birui. Le arătă bătrânul drumul spre munţii uriaşilor şi fraţii pornesc să slobozească lumea de cele trei fiare…
Merg ei cale de două zile şi ajung osteniţi la poalele celor trei munţi. Locul era pârjolit; numai în vale se vedea un trandafir cu flori roşii ca sângele şi cu miresme ameţitoare. Osteniţi cum erau, se sfătuiesc să se culce lângă trandafir, să prindă puteri. Şi, până să isprăvească vorba, adormiră.
În vis le apăru, la tustrei, cu faţa palidă, Florica şi le spuse:
– Uriaşii m-au luat roabă, dragii mei. Unul m-a vrut să-i fiu soţie. În seara nunţii, ca să scap de el, m-am azvârlit din vârful muntelui. Şi în locul unde am căzut a cresut un trandafir roşu. Voi să ne răzbunaţi şi să răpuneţi pe blestemaţii de uriaşi.
Flăcăii au sărit din somn ca arşi.. Pe cer tocmai ieşea luna. Uriaşii, care aveau cetatea cu temelia pe trei munţi au ieşit afară şi aprindeau făclii, lovind pietroaie mari unele de altele şi sfătuindu-se de unde să înceapă iar pârjolul.
Cu inima să le sară din piept, vitejii mai întrebară pe fugar cum de bărbaţii satului nu i-au înfruntat ? Cum de vestitul Novac s-a lăsat învins ?
Amărât, fugarul povesti cu durere şi lacrimi cum în seara aceea, Florica, fata lui, îl bucurase pe bătrân vestindu-l că se va mărita.. Zicea că şi-a ales ca soţ pe unul din fraţii Criş, feciorii unei văduve din munte.. Novac s-a veselit şi a băut fericit un ciubăr de vin. A adormit pe loc iar uriaşii l-au găsit şi l-au tăiat în somn. Pe Florica au luat-o roabă..
Vorbele fugarului le-au sfâşiat inimile celor trei fraţi dar se uitară unul la altul fără un cuvânt şi hotărâră să meargă să-i înfrunte pe uriaşi, chiar cu preţul vieţii.
În depărtare se auziră hohotele şi chiuiturile uriaşilor care petreceau în vârfurile celor trei munţi ai lor. Apoi se culcau până se făcea din nou lună plină.. Atunci porneau din nou prin lume să ardă, să prade şi să omoare…
Fraţii Criş merg ei ce merg şi numai iată, în drum întâlnesc un bătrân care tot ciocănea pe o nicovală. Miraţi că bătrânul nu fuge şi el în pădure, îl întrebară ce face. Bătrânul, hâtru, le răspunse:
– Eh, iaca fac topoare bune. Şi aş face încă şi mai bune, dacă voi mi-aţi aduce de la împăratul urşilor toiagul lui de aramă, ciubotele de fier şi coroana de aur. Aş putea învăţa, pe urmă, nişte viteji să biruie uriaşii, dacă ar vrea…
Flăcăii se învoiră pe dată să meargă dar cerură mai întâi sfaturi cum şi ce trebuie să facă.
Bătrânul le spuse voinicilor să meargă în pădure şi să adune de pe anume brazi, răşină. Apoi, din răşină să facă un fagure care seamănă cu cel de miere dar mult mai greu şi mult mai mare… Cu el pornesc fraţii într-o pădure învecinată. Ajung la împăratul urşilor, se pleacă dinaintea lui întinzându-i fagurele şi îi grăiesc:
– Faima puterii tale, preamărite, s-a întins în toată lumea. De aceea noi ne închinăm şi îşi aducem fagurele acesta…
Împăratul, lacom, se repede să guste.. nu înainte de a face semn curtenilor ca, la sfârşitul mesei, să-i înhaţe pe flăcăi.
Dar, cum îşi vârî botul şi ghearele, se încleie în răşină şi nu mai putu scoate niciun sunet sau să facă semn către sfetnici aşa că dădea din labe fără rost. Urşii ceilalţi crezură că împăratul îi cheamă şi pe ei să se înfrupte dar, cum muşcă, fiecare rămase încleiat, fără putere. Aşa, voinicii îi biruiră cu uşurinţă, iau toiagul de aramă, smulg ciubotele de fier şi coroana de aur, şi fug la bătrânul înţelept..
Acesta face un foc din brazii de la care băieţii au adunat răşina şi, în jăratec, făureşte trei topoare, bătându-le pe nicovală: unul de aur pentru Alb, unul de fier pentru Negru şi altul de aramă pentru Repede. Apoi le spuse că în câteva zile va fi din nou lună plină şi uriaşii vor aprinde iar făclii.Topoarele sunt fermecate dar cu ele trebuie mai ´nainte să lovească făcliile; apoi, îi vor birui. Le arătă bătrânul drumul spre munţii uriaşilor şi fraţii pornesc să slobozească lumea de cele trei fiare…
Merg ei cale de două zile şi ajung osteniţi la poalele celor trei munţi. Locul era pârjolit; numai în vale se vedea un trandafir cu flori roşii ca sângele şi cu miresme ameţitoare. Osteniţi cum erau, se sfătuiesc să se culce lângă trandafir, să prindă puteri. Şi, până să isprăvească vorba, adormiră.
În vis le apăru, la tustrei, cu faţa palidă, Florica şi le spuse:
– Uriaşii m-au luat roabă, dragii mei. Unul m-a vrut să-i fiu soţie. În seara nunţii, ca să scap de el, m-am azvârlit din vârful muntelui. Şi în locul unde am căzut a cresut un trandafir roşu. Voi să ne răzbunaţi şi să răpuneţi pe blestemaţii de uriaşi.
Flăcăii au sărit din somn ca arşi.. Pe cer tocmai ieşea luna. Uriaşii, care aveau cetatea cu temelia pe trei munţi au ieşit afară şi aprindeau făclii, lovind pietroaie mari unele de altele şi sfătuindu-se de unde să înceapă iar pârjolul.
Cei trei viteji se căţărară pe munţi cu băgare de seamă,
se apropiară de uriaşi, îşi făcură semn şi deodată se repeziră… Topoarele
meşterite de moşneag erau fermecate. Loveau cu ele în făclii iar flăcările
săreau în obrazurile celor trei uriaşi şi îi orbeau. Uriaşii urlau de durere şi
întindeau mâinile să-i prindă pe voinici. Începu lupta dar topoarele fermecate
parcă luptau singure.
Loviţi năprasnic uriaşii cerură îndurare şi promiseră că-i vor umple de avuţii dacă le cruţă viaţa.
Voinicii, aprigi, răspunseră că nu-i vor cruţa aşa cum nici ei nu au cruţat nicuna din vieţile nevinovate care le-au trecut prin gheare.. şi se repeziră cu şi mai multă străşnicie spre uriaşi. Zile şi nopţi s-au luptat din greu. Uriaşii căzură şi pieriră loviţi de cele trei topoare.
Când veni vestea că fraţii Criş au biruit uriaşii, oamenii coborâră din munţi, dornici să clădească vetre noi şi să ia viaţa de la cap. Dar bucuria lor nu ţinu mult. Curând îşi dădură seama că nu au cu ce munci pământul căci arama, fierul, aurul, mana holdelor şi apa izvoarelor se află zăvorâte în cei trei munţi… şi numai uriaşii le puteau deschide.
Atunci fraţii Criş îşi aduseră aminte că … numai trei voinici le vor putea desface dacă, de bună voie, se vor preface în ape.. Se hotărăsc fără zăbavă să fie ei aceia şi să aducă belşugul înapoi pe pământ. Uitându-se unul la altul, îşi strânseră mâinile de despărţire şi ridicară în sus topoarele..
Primul a lovit Repede lacătul unei tainiţe din munte. Numaidecât flăcăul s-a prefăcut în apă iar apa s-a prăvălit asupra porţilor de piatră pe care le-a doborât într-o clipită. Apoi a lovit Negru lacătul altui munte. S-a prefăcut într-o apă întunecată care a lovit în munte cu putere sfărâmând alte porţi de piatră. Lacătul cel din urmă l-a lovit Alb iar apa în care se preface cel mai mare frate dărâmă ultimele porţi şi descoperă avuţia jefuită de uriaşi.
Era atâta aur, aramă şi fier acolo în munţi, că în veacuri nesfârşite oamenii le-au tot scos să-şi făurească pluguri, ciocane sau podoabe şi n-au sfârşit nici azi…
Şi tot din acea vreme apele furtunoase, purtate de trei râuri, împrăştie belşug, udând munţi şi câmpii. Oamenii le dau slavă când roadele le umplu câmpul sau grădina..
Pe maluri se strâng fete şi aruncă flori în apă iar flăcăii încep să cânte..
Or mai fi pe plaiul ţării râuri mai dezmierdate cum sunt cele trei Crişuri: Repede, Alb şi Negru ?!
Loviţi năprasnic uriaşii cerură îndurare şi promiseră că-i vor umple de avuţii dacă le cruţă viaţa.
Voinicii, aprigi, răspunseră că nu-i vor cruţa aşa cum nici ei nu au cruţat nicuna din vieţile nevinovate care le-au trecut prin gheare.. şi se repeziră cu şi mai multă străşnicie spre uriaşi. Zile şi nopţi s-au luptat din greu. Uriaşii căzură şi pieriră loviţi de cele trei topoare.
Când veni vestea că fraţii Criş au biruit uriaşii, oamenii coborâră din munţi, dornici să clădească vetre noi şi să ia viaţa de la cap. Dar bucuria lor nu ţinu mult. Curând îşi dădură seama că nu au cu ce munci pământul căci arama, fierul, aurul, mana holdelor şi apa izvoarelor se află zăvorâte în cei trei munţi… şi numai uriaşii le puteau deschide.
Atunci fraţii Criş îşi aduseră aminte că … numai trei voinici le vor putea desface dacă, de bună voie, se vor preface în ape.. Se hotărăsc fără zăbavă să fie ei aceia şi să aducă belşugul înapoi pe pământ. Uitându-se unul la altul, îşi strânseră mâinile de despărţire şi ridicară în sus topoarele..
Primul a lovit Repede lacătul unei tainiţe din munte. Numaidecât flăcăul s-a prefăcut în apă iar apa s-a prăvălit asupra porţilor de piatră pe care le-a doborât într-o clipită. Apoi a lovit Negru lacătul altui munte. S-a prefăcut într-o apă întunecată care a lovit în munte cu putere sfărâmând alte porţi de piatră. Lacătul cel din urmă l-a lovit Alb iar apa în care se preface cel mai mare frate dărâmă ultimele porţi şi descoperă avuţia jefuită de uriaşi.
Era atâta aur, aramă şi fier acolo în munţi, că în veacuri nesfârşite oamenii le-au tot scos să-şi făurească pluguri, ciocane sau podoabe şi n-au sfârşit nici azi…
Şi tot din acea vreme apele furtunoase, purtate de trei râuri, împrăştie belşug, udând munţi şi câmpii. Oamenii le dau slavă când roadele le umplu câmpul sau grădina..
Pe maluri se strâng fete şi aruncă flori în apă iar flăcăii încep să cânte..
Or mai fi pe plaiul ţării râuri mai dezmierdate cum sunt cele trei Crişuri: Repede, Alb şi Negru ?!
