poezia,,Sufletul satului”de Lucian Blaga--gen liric

,,Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

  Genul liric cuprinde totalitatea operelor lirice, care au trăsături comune, sunt scrise întotdeauna în versuri, vocea poetului din text este eul liric care exprimă stări și sentimente la persoana I singular, cu ajutorilor figurilor de stil și imaginilor poetice.

 Speciile genului liric sunt pastelul, idila, doina, imnul.

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

 Poezia "Sufletul satului" este inclusă în cel de- al treilea volum de versuri al autorului, intitulat "În marea trecere" (1924).

  Titlul volumului constituie definiția vieții, pe care poetul o vede ca pe o curgere neconenită în moarte.

  Titlul poeziei conține sugestia unui ,,suflet" pe care îl are satul,existență care vine ca un duh spre vremurile noastre.(Aceasta idee este exprimată și în dramatica invocare a lui Dumnezeu din moto-ul volumului: ,,Oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, - și totuși te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.")

 Cuvintele din titlul poeziei preia semnificații metaforice care conturează un univers de sensibilitate plin de poezie: mirosul ierbii, fumul, jocul iezilor pe morminte deschid spațiul către o a patra dimensiune - aceea a unui spațiu-timp fără determinare.

  Tema poeziei o constituie nostalgia după locul fabulos al satului, locul în care omul își poate regăsi puritatea.

 Poezia "Sufletul satului" este alcătuită din două strofe de întindere inegală, cu vers alb.

  În primul rând,poezia este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct.

Textul se deschide printr-o invocație în care termenul ,,copilo" este generic,reprezentându-i pe toți oamenii satului= în concepția autorului, aceștia trăiesc într-o lume curată,întrucât izbutesc să păstreze,să  se mențină în lumea curățeniei sufletești,a copilăriei vieții.

Prin îndemnul,,pune-ți(tu)mâinile pe genunchii mei”poetul devine asemenea arborelui vieții,simbol al verticalității,al veșniciei,exprimă dorința de apropiere.În convorbirea imaginară,poetul îi lasă,,copilei” o moștenire căreia să-i poarte mare grijă ca de propriul viitor.

Veșnicia s-a născut la sat, pentru că acolo se întâlnesc într-o unitate sfântă și sfințitoare Dumnezeu, pământul și omul.Satul are un suflet, ce amintește de suflarea de viață pe care Părintele Ceresc a dat-o omului făcut din pământ după „chipul și asemănarea Sa”. Spațiul satului este astfel sacralizat prin faptul că aici s-a născut Marele Timp. Pentru a nu-i tulbura liniștea sfântă, gândul devine ,,mai încet", iar bătăile inimii se aud, parcă, în pământ, acolo unde dorm strămoșii.

 Întoarcerea în satul minunilor echivalează cu o revenire în Paradisul originar, pentru că ,,Aici se vindecă setea de mântuire",de iertare, omul este eliberat de primul păcat; el,omul,ce cutreieră viața și lumea,care a suferit și-a ,,sângerat picioarele” în ,,pietrele" profanului,a necredinței, se vindecă,,pe un podmol de lut",loc al ospitălității,al bunătății  sufletului țăranului român.,,Podmolul”-prispa casei este locul unde vegheau îngerii pe cei dinăuntru, loc de odihnă lui Dumnezeu care, călătorind pe pământ, se oprea pe prispa casei țăranului, pentru a se adăpa din cofele cu apă proaspătă sau a se hrăni din pâinea caldă frământată cu trudă și rugăciune.

   În prima strofă, satul este văzut ca spațiu al unei geografii sacre și ca un Centru al lumii.

   Strofa a doua cuprinde cinci versuri, dintre care, ultimele patru definesc sufletul satului, prin intermediul a trei comparații.,,Uite”este îndemnul de a privi momentul înserării,când este oprirea clipei în care se produce trecerea spre miracolul nopţii, blânda lunecare spre cer.Atunci,,sufletul satului”,viața pură,proaspătă,curată este asemenea unui duh,abur venit din altă lume,poate este suflul misterios care ,,fâlfâie"(personificare),trece ca porumbelul Sfântului Duh. În versul următor, sufletul satului este comparat cu ,,o cădere de fum din streșini de paie", mireasma purificatoare, învăluind în ceasul de taină al serii, pe omul întors la vatra casei. A treia comparație,, ca un joc de iezi pe morminte înalte" ar putea arăta că sufletul satului reunește viata și moartea într-o eternă unire.

   În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric,exprimat prin pronumele personale:,,eu,noi,ți”,în adresarea directă,,copilo”(vocativ);,,pune”(imperativ),,uite”(interjecție exclamativă).

  În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul artistic folosit prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile.Eul liric dorește să descifreze misterul satului,ca și cum ar călca prin alt tărâm de poveste,de aceea primul vers exprimă gestul mărturisirii religioase de la care se așteaptă iertarea păcatelor.Nemurirea sufletului s-a ascuns în simboluri mărunte:,,iarba,fumul,jocul”-veșnicia naturii,dar și jertfa vieții,,purificarea,lupta cu moartea.

Epitetele:,,încet,rar,adânc,sfios”exprimă încetinirea ritmului vieții. Satul e un spațiu situat la întâlnirea căilor stelare – metaforă exprimată în versurile:,, Aici orice gând e mai încet, și inima-ți zvâcnește mai rar”.

  Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură de 9- 12 silabe, rimă albă, ritm trohaic.

  În concluzie, textul „Sufletul satului” este liric, deoarece, prin vocea eului liric poetul dorește să descifreze misterul satului,tărâmul ireal,sufletul Universului.