Este povestea
adevărată a unei fete care a supraviețuit singură timp de 18 ani pe insula San
Nicolas. Personajul principal al romanului este Karana, iar povestea fetei
începe atunci când pe insula lor ajung cu corabia niște străini care vor să
vâneze vidre.
Autorul,Scott
O’Deal ne poartă pe marea nemărginită și ne plasează într-un capăt de lume ce
pare ireal: o insulă aproape sălbatică, locuită de indigeni, un petic de pământ
din mijlocul mărilor. Poartă numele de,, Insula Delfinilor albaștri” datorită formei. Este populată de un neam de indieni aborigeni, care
își duce traiul liniștit departe de lumea dezlănțuită. Există o bună
orânduială: bărbații lucrează, pescuiesc și vânează, iar femeile au grijă de
gospodării și caută rădăcini și melci numai buni de pus la uscat. (Este o viață ce capătă farmec privită din
exterior și prin prisma tehnologizării de azi.)
Un loc numai bun
de evadare, în care lumea trăiește simplu, dar cu fericirea în priviri și
liniștea în suflet.
Toată dinamica
insulei se modifică în momentul în care o corabie a aleuților, o populație
vecină care mai făcuse ravagii și în trecut, revine pe insulă, pentru a vâna vidre. Pare să facă un pact cu
localnicii, însă acesta nu este respectat, iar șeful tribului ripostează și
este ucis.
Acesta este
declinul populație locale, pentru că mulți barbați mor în altercație, iar asta
schimbă totul. Populația decimată este îmbarcată pe o corabie, pentru a fi relocalizată. Numai fata șefului
de trib se aruncă înapoi în mare și revine pe insulă, unde se rătăcise și fratele
ei mai mic. Nici cel din urmă nu e mai norocos, pentru că moare la scurt timp.
Astfel se naște o
poveste ce pare ireală: fata, la acel moment în vârstă de numai doisprezece
ani, rămâne singura locuitoare a insulei delfinilor albaștri, dar trec apoi mulți
ani de singurătate și trai doar alături de animalele sălbatice. De aici
pornește întreaga cunoaștere de sine și traseu inițiatic al fetei, fiindcă,ceea
ce trebuia să fie doar un scurt episod, se transformă într-o lecție de viață și
luptă pentru supraviețuire. Fata ia totul de la zero: distruge fostele locuințe
care o îndurerau prea tare și își face un nou adăpost, mai sigur și mai etanș.
Își construiește propria fortăreață, ba chiar și un fel de depozit. Caută hrană
și învață cum să se apere de orice primejdie. Se împrietenește cu
necuvântătoarele, cu câinii sălbatici, păsările și vidrele. Și renaște din
propria cenușă, oferind speranța si bunătatea acolo unde ar fi trebuit să fie
doar singurătatea.
Iată cum începe poveste: Karana și fratele ei, Ramo, urmăresc o navă roșie
Aleut ce navighează pe insula lor. Căpitanul Orlov se apropie de tatăl lor,
șeful Chowig, și spune că vor vâna vidra de mare. Șeful Chowig solicită
jumătate din vidrele de mare, deoarece locuitorii săi dețin terenul și apele
înconjurătoare.
Căpitanul Orlov
și patruzeci de oameni se mută pe insulă și înființează tabăra. Tatăl lui
Karana spune poporului să stea departe de tabără. Satenii ascultă, dar privesc
cu atenție Aleutele; ei bănuiesc că bărbații vor pleca în curând, iar sătenii
vor să se asigure că își primesc partea.
Aleuții pleacă cu
nava, fără să plătească satului.
Karana și sora ei mai mare, Ulape, se ascund pe marginea canionului și se uită
cum tatăl lor se confruntă cu căpitanul Orlov despre afacerea lor. Se creează o
bătălie între vânători și săteni. Aleuții își urcă corabia, lăsând mulți oameni
din sate morți, inclusiv pe tatăl Karanei. Viața devine foarte dificilă; femeile încep să preia munca
care era destinată bărbaților, iar amintirile celor care au murit au făcut ca
oamenii să devină deprimați.
Noul șef, Kimki,
merge cu o canoe pe o insulă din apropiere, pentru a căuta ajutor. Atunci când
Kimki nu se întoarce, sătenii planifică să fugă, dacă o altă navă Aleut este
văzută. Navele de pe continent ajung noaptea, totuși, iar oamenii părăsesc
insula. Satenii trebuie să se grăbească, o furtună vine și navele nu pot
întârzia.
Karana, Ulape și
Ramo se întorc în coliba lor și împachetează câteva din bunurile lor prețioase;
la jumătatea drumului navei, Ramo își dă seama că și-a uitat sulița. La bord,
Karana, își caută fratele; sătenii responsabili insistă că Ramo este undeva pe
navă, dar Karana îl cunoaște pe fratele ei. Karana se înapoiază înapoi pe țărm,
unde îl găsește. Cei doi sunt lăsați singuri pe insulă.
Karana și Ramo
își găsesc colibele devastate de câinii sălbatici, dar reușesc să adune
suficiente alimente. Ramo este dornic să recupereze o canoe pentru pescuit.
Karana îl lasă să plece. Când nu mai poate aștepta, ea îl caută. Karana
descoperă locul plin de câini sălbatici, iar fratele ei stătea nemișcat printre
ei. Sperie câinii și îl pe fratele ei,
care este mort. Karana își duce corpul înapoi în tabără și jură că va ucide
toți câinii sălbatici.
Karana nu mai
poate sta să mai trăiască în sat; își face culcușul pe partea de sus a unei
pietre mari pentru siguranță. Ea decide să facă o armă, chiar dacă acest lucru
este interzis femeilor din tribul ei. Karana construiește un arc, săgeți și o
suliță. Se simte în siguranță cu aceste arme noi și așteaptă o oportunitate de
a ucide câinii sălbatici.
Multe sezoane
trec, iar Karana este atât de singură, încât decide să recupereze o canoe și să
navigheze în jurul insulei.Apoi construiește un gard din oasele
elefantului de mare și alge, care va ține câinele sălbatic afară și creează
rafturi în roci, pentru a-și păstra hrana în condiții de siguranță.
Hotărâtă să
omoare câinii sălbatici, Karana se duce în peșteră cu arcul, săgețile și
sulița. Ea rănește câinele cu o suliță și împușcă încă doi, înainte de a-l
urmări pe câinele rănit în peșteră. El abia respira,îl ia cu ea și după câteva
zile, câinele începe să se comporte ca un animalul ei de companie;
o așteaptă ca ea să vină acasă, o ascultă și să rămâne cu ea în
casă. Ea îl numește pe câinele Rontu.
Karana își
reconstruiește o canoe și o ascunde într-o peșteră, în cazul în care
ea trebuie să scape vreodată. Două veri mai târziu, Aleuții vin din nou. Karana se ascunde în peșteră
cu Rontu, pescuind și adunând rădăcini noaptea.
Karana se
întâlnește cu o tânără Aleut pe nume Tutok. Fata încearcă să vorbească cu
Karana, dar Karana știe că acesta este un dușman și nu spune nimic. După o
primă întâlnire,Karana și Tutok
petrec zilele împreună, învățând să vorbească una de la alta, râzând și schimbând cadouri. Într-o zi, Tutok nu se
întoarce și Karana găsește nava Aleut plecând.
Aleuții nu se mai
întoarc niciodată pe insulă. Rontu moare; Karana prinde un alt câine,
Rontu-Aru, despre care crede că este fiul lui Rontu. Karana și Rontu-Aru sunt
fericiți împreună, dar Karana se gîndește tot mai mult la Tutok și la Ulape.
Un cutremur
lovește insula, iar Karana este aproape aruncată de pe stâncă în mare.
Supraviețuiește, dar își pierde toată hrana, armele și canoe-urile. Karana nu
observă că o navă se îndreaptă spre insulă. Un bărbat se plimbă de-a lungul țărmului
și o cheamă, dar Karana nu vine în timp, iar nava pleacă. Mai târziu, nava se
întoarce și Karana află că nava care i-a luat pe oamenii ei s-a scufundat și nimeni nu s-a întors. Karana
pleacă cu Rontu-Aru, urmărind delfinii și ținând minte tot ce a trecut.
O
carte despre valoarea prieteniei, despre ceea ce este cu adevărat important în
viață, despre cum poți găsi bucurie în lucrurile cele mai simple. „Nu
poate fi înfrânt omul, dacă
iubește tot ce-l înconjoară – marea, cerul, pământul, păsările, delfinii..... E singur, dar nu disperă, fiincă se simte ocrotit de strămoși, la orice pas
chibzuiește, dacă ei i-ar accepta sau nu fapta pe care are de gând s-o execute.
Și nu răspunde cu cruzime celora, care i-au făcut rău, aceasta e fata Karana,
un Robinson Crusoe de gen feminin.
