plimbările mele......

 

N-am văzut niciodată cum se desfac mu­gurii în frunze. Oricât am pândit  mo­­mentul acela, oricât am aş­teptat înfrigu­rat n-am prins clipa în care, de sub învelişul umflat de seve, se deschideau foile delicate ale frunzelor crude. Numai ce mă trezeam în câte o dimineaţă şi vedeam că primă­vara a sosit deja.Privită din pragul casei, pădurea părea aco­perită de un văl verzuliu, ce tremura uşor în bătaia vântului. În fiecare an se întâmpla la fel. Primă­vara mă păcălea de fiecare dată şi izbucnea tumultu­oasă, cât vedeai cu ochii. Lumea părea alta, ieşită pe tă­cute, într-o noap­te, din ceţurile mohorâte,din ploile iuţi şi scurte, amestecate cu fulgi răzleţiţi, aduşi de vânturi dinspre munte. Nu era mare lucru la o primă vedere, totul părea neschim­bat,numai că aerul era altfel, mai uşor şi mai străveziu cumva şi se mai arătau şi alte sem­ne, din care înţelegeam că ceva, ceva s-a întâmplat, to­tuşi. Poate, un freamăt de crengi, poate, o lumină piezi­şă care aluneca pe un perete al casei, zgomotul apelor în care se scurgeau zăpezile, felul în care mă saluta vren porumbel, zborul păsărilor ori poate doar bucuria cu care pământul primea, deopotrivă, ploile şi soarele.

Când am ajuns în poiană în umbletul meu hai-hui, fluturii erau deja acolo, roiuri, roiuri nesfârşite, în jurul fiecărui copac, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor nesfârşit, toc­mai de-acolo, din trunchiul şi crengile lui. 

Este aceasta o poiană în care cred că este împărăţia lor, a fluturilor. Cam pe la mijlocul primăverii cu soare, adică după ce nu mai era niciun pic de zăpadă pe nicăieri, în poiana aceea apăreau mii şi milioane de fluturi, care zburau necontenit, doar vreo câteva zile, după care dispă­reau brusc. Nu ştiu ce fel de fluturi erau, de ce se adunau ei în fiecare an în acel loc, ce fel de adunare făceau ei acolo, cu ce se hrăneau în zilele ace­lea, fiindcă uneori, atunci când apăreau, pădurea era încă doar înmugurită, fără frunze. Aveau aripi albe şi, din loc în loc, pe ele, nişte cercuri negre cenuşii, care purtau în mijloc un strop auriu.Ca să-i văd trebuia să fiu răbdător, să mă apropii încet de ei şi apoi să-i las să mă  înconjoare cu bătăile din aripi, catifelate și moi, să mă mişc printre ei, să mă obiş­nuiesc cu mişcările lor încercuitoare, repetate oarecum după acelaşi tra­seu, şi-acolo unde vedeam că se îngrămădesc cei mai mulţi, acolo eram sigur că se află şi cel mai mare, Regele lor sau Îm­păratul, ale cărui aripi păreau întotdeauna stropite cu aur.Și iată-l,Regele, s-a desprins dintre ceilalţi şi mi s-a aşezat liniştit pe mână. Am încremenit, nu mă aşteptam la aşa ceva. Am mai apucat doar să ridic mâna uşurel, ca să mă pot uita la el mai de aproape şi să-i văd puful auriu de pe antene, picioa­rele terminate în nişte gheare mici, ca nişte cârli­gaşe, iar, când i-am descoperit trom­pa subţire, înco­lăcită ca o spirală de ceas, m-am trezit că tot roiul acela mişcător coboară de pe crengi şi se aşază peste mâinile mele, pe cap, pe braţe, pe trup, cău­tând să-l acopere protector pe cel mai frumos dintre ei, pe Rege. Uimirea şi bucuria de la început s-au trans­format repede în spaimă. Am alergat de la un capăt la altul prin poiană şi după mine pluteau perdele de fluturi, care mă urmăreau, pentru că în învălmăşeala aceea, Regele lor continua să se agaţe nefiresc de mâna mea. Am dat din mâini, ca şi cum aş fi vrut să zbor, ca să scap, am strigat, şi, înainte ca flu­turele cel mare să se desprindă cu mişcări încete şi sigure din locul în care părea că fusese ţintuit, am apucat să-i mai văd încă o dată aripile minunat desfăcute, luminate pie­ziş de soare.A zburat urmat de suita lui spre locuri noi......

 O călătorie,o întoarcere în Paradis,în natura miraculoasă şi neatinsă. Cascade înspumate, păduri cu nesfârşit cântec de păsări, fluturi uriaşi sau poieniţe pline de soare, înecate în miros de fân, toate se împletesc cu poveştile locurilor sau ale oamenilor, într-o întâmplare magică. Un loc fabulos! Apa lacuui e verde ca de smarald topit. Poţi să vezi în adâncurile lui.,este un lac de la­crimi. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă, iar pietrele au toate nuanţele de verde. Verde albăstrui, ca nişte bucăţi rotunde din cer, auriu, ca presărate cu firmituri de soa­re, sau maronii, de parcă şi-ar trage seva din pământ.

E un ochi magic, şi în oglinda apei se reflectă lumea. Pare că stă deschis pentru totdeauna către cer, fără se clipească vreodată, pentru a nu pierde nesfârşite întâmplări ce trăiesc în pădure, doar o secundă. E ceva magic în jurul acestui lac. Lumea vorbeşte în şoaptă, brazii stau neclintiţi, lumina are ceva diafan şi mângâietor.Ca să ajung la acest lac, trebuie să strabat o bună bucată din pădurea în care parcă însuşi Para­di­sul şi-a pus la păstrare frumuseţile. Merg pe sub o cupolă verde și mă opresc  pe malurile străvezii ale lacului şi fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină translucidă. Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Doi fluturi roşii s-au oprit pe o floare galbenă.Spre lac aleargă râul transfor­mat într-o spumă albă şi foşni­toa­re, se rostogoleşte de la înălţime peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde. După furia în­spu­mată a căderii, urmează calmul şi transparenţa, limpezimea răco­roasă a întinderii de apă, curgând insesizabil pe sub umbra pădurii. 

În locul în care stau,soarele intră pieziş printre frunze. Fluturi şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Albi, roşii, al­baştri. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simt cum îmi învăluie sufletul. Stropii mi se usucă pe faţa arsă de soare,încinsă.Curgerea apei este dublată de cea a vegetaţiei abun­dente, acvatice, sufocan­te. Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către soa­re. Şi parcă locul ţine mor­ţiş să mă întorc cu gândul la înce­pu­turi,când toate gâzele şi insectele erau mult mai mari decât în mod obiş­nuit! Sunt copil şi nu-mi rămâne decât să fiu uimit de ceea ce este în jur, de la fluturii mari cât palma, la libelule uria­şe sau buburuzele cât o nucă. Până şi muştele par nişte avioane mai mici, iar lăcustele... zboară în stoluri pe dea­supra poienilor. Toate sunt pline de acest Para­dis, de viaţa şi de bucuria de a trăi, pe care aș vrea să le în­văț repede.....

 Lumea e din nou departe. Po­teca pe care merg e îngustă, trece prin pădure, apoi coboară în povârnişuri abrupte, trece prin stâncăraie şi tim­pul începe, în­cet-încet, să îşi schim­be cursul. De­vine tot mai lent, cren­gile se agaţă de mine,mă opresc des, pentru că pan­tele îmi iau aerul din piept. Simt cum inima bubuie şi mă  agăţ  de câte o creangă să trec din­colo de o stâncă sau de o râpă. Cât mai am de mers? Cât am parcurs? Am rătăcit drumul? Parcă am mai trecut o dată pe aici acum câteva minute! Se aude un vuiet îndepărtat şi bănuiesc că e un râu sau vântul bântuind prin pă­dure? mi s-a părut? Şi, deodată,mă trezesc cu el în faţă, nemişcat, tăcut, de un verde sumbru: Lacul căutat,magic. E în coasta mun­telui, sub o cupolă gigantică de piatră, ca o catedrală cosmică. Pia­tra se arcuieşte până în apa verde. Malu­rile sunt abrup­te, liane atârnă de sus, peştii înoată la suprafaţă şi îi pot vedea un­duind. Im­posibil de cu­prins frumuseţea şi stranietatea acestui loc, într-o sin­gură imagine. Neprietenos cu oa­menii,așa cred că-i ţine la dis­tanţă, cu maluri verticale.Culori felurite: griul muntelui de piatră cu verdele lacului şi cel al pădurii, cu maroniul frunzelor şi al pământului şi sus de tot, cerul albastru!. Miroase a apă dulce, a frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, a pia­tră udată de apă şi arsă de soare. Ră­coarea vine aici din adâncul mun­te­lui, pe unde bănu­iesc că apa curge neştiută,străvezie. Trec mai departe printr-un tunel de fagi,  apoi poteca o ia în jos, coboară prin­tr-o mică junglă, ce merge para­lel cu lacul.Liane, vegetaţie înaltă, în care abia mă  văd, miros umed şi apăsător de apă, de rădăcini şi pă­mânt jilav. Mii de plante uriaşe, fie­care cu altă mireasmă, cu altă formă a frunzei şi cu alt foşnet. Miros de lemn umed şi râul lin în care intră razele soa­relui, ca nişte picioare ale unui pod de lu­mi­nă. Pietre albe arătându-se din adân­curi, mii de gâze şi păsări lune­când pe deasupra apei. Poteca urcă din nou că­tre asprimea stân­coasă a muntelui, din care ţâşnesc tufe de tisă. Calc pe trepte făcute din rădă­cinile co­pa­cilor, ca sute de şerpi împietriţi la su­prafaţa pămân­tului, în încolăciri şi zvârcoliri fabu­loase. Un­deva, pe aici, sunt bujorii de munte, şi în câteva locuri se­crete cresc orhideele de munte!!!.Mai de­par­te merg și înțeleg că fiecare îşi vede de via­ţa sa  păsări şi fluturi şi frunze și ape învolbu­rate. 

Copacii şi-au împre­unat crengile pe deasupra într-un straniu tunel al tim­pului, care mă transportă ast­fel, preţ de câteva minute pâ­nă în inima sălbăticiei. Dar dru­mul spre rai e pavat cu pie­troaie de râu, acoperite de pământ no­roit, iar pajiştile sunt pline de urzici piti­te printre ierburi aspre, înalte.Din loc în loc, mi­rosul de mentă sălba­tică îmi răco­reşte simţurile, iar izvoare reci îmi împrospă­tează pute­rile. Mii de flu­turi stăpâ­nesc dea­lu­rile,sunt atât de mulţi şi atât de frumoşi, că pot să învăț curcubeul doar privin­du-le aripile. De la un loc în­colo, nici nu mai e ne­voie să bâj­bâi căutând po­­teci, căci dan­sul de iele pe care-l în­cing, ha­luci­nant, în jurul meuu, mă duce spre oriunde.Parcă aud șoapte,,Bun venit!" din adierea unor ramuri de meri bă­trâni, gata să se rupă de rod. Mari şi rotunde, fruc­­tele au gustul acela plin, dulce-amărui şi sălbăticit al singurătăţii. Dimineaţa urcă prin ceruri, şi norii devin blânzi şi trandafirii. Culmile domoale prind contur auriu şi o lumină magică alunecă peste pajiştile nesfârşite şi unduite. Lumina se îmbracă în mirosul a milioane de flori, al fânu­lui cosit. Simt cum toată frumu­se­ţea asta îmi creşte în suflet şi las fluturii să se roteas­că, la nesfârşit, în jurul meu. După urcuşul îndelungat prin păduri, ieşind din bezna stejarilor, ajung la o culme goală, un copac şi o cruce. Sin­gu­ratice, deasupra unei pajişti ce coboară amplu şi defi­nitiv, până-n strânsura blândă a unei văi binecuvântate, acoperite cu pomi rotunjiţi, din care ies câteva aco­perişuri ruinate. E imposibil să nu mă opresc aici, în vârf. Oricine s-ar opri. Fiindcă mi se taie suflarea în faţa unei atât de neîntinate frumuseţi. Coline înalte şi unduitoare, ce îm­brăţişează întreaga vale înverzită, o înconjoară cu rotunjimile lor mănoase, împă­durite des şi misterios, ocrotind-o din toate părţile, cu bunătate, parcă, duios, încât îmi pare că pot vedea cu ochii liniş­tea curgând mieriu şi molatec pe deasupra ruinelor.