test:,,Jucăriile”de Marin Sorescu

 

,,Noi care suntem îngrozitor de mari

Simțim câteodată

Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,

Dar ne lipsesc jucăriile.

Ne e dor de optimismul

Inimii de vată a păpușilor

și de corabia noastră

Cu trei rânduri de pânze,

Care merge la fel de bine pe apă,

Ca și pe uscat

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!

Dar nu putem nici măcar să fim triști

Din cauza asta

și să plângem din tot sufletul,

Ținându-ne cu mâna de piciorul scaunului,

Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari

și nu mai e nimeni mai mare ca noi

Care să ne mângâie.”

                                                       (Marin Sorescu,, Jucării”)

A. Limba română

1.    Desparte în silabe cuvintele: jucăriile,lipsesc,corabia,scaunului.                               

2.   Transcrie, din text, două cuvinte compuse.                                                                           

3.   Alcătuiește două enunțuri în care să utilizezi cuvântul polisemantic ,,a ține"

cu două sensuri diferite, precizându-le.                                                                                   

4.   Transcrie, din text, o interjecție și un adverb la gradul comparativ de egalitate.                       

5.    Stabilește valoarea morfologică, din text, a cuvintelor subliniate:

,,Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari/și nu mai e nimeni mai mare ca noi".                   

6.    Alcătuiește un enunț în care substantivul ,,dor"să aiba funcția sintactica de atribut substantival.

7.    Precizează funcția sintactică a cuvintelor subliniate:

,,Avem tot ce ne trebuie / Dar ne lipsesc jucăriile."                                                                     

8.   Transcrie, din text, prima propoziție subordonată.                                                                                              

B. Înțelegerea textului

1.  Precizează măsura ultimului vers din fragmentul citat.                                                             

2.  Transcrie, din text, o sintagmă/ un vers în care se exprimă sentimentele omului matur.           

3.  Transcrie, din text, un grup de cuvinte care se repetă.                                                             

4.  Precizează două trăsături care să justifice faptul că textul aparține genului liric.                               

5.  Explică semnificația versurilor: ,,Avem tot ce ne trebuie, /Dar ne lipsesc jucăriile".                      

C. Scrie o compunere de 10 -15 rânduri, în care să-ți exprimi opinia despre imaginea adolescenței,așa
cum este ea sugerată în poezia de mai sus.

 

test ușor : poezia,,Comoara târzie”de Radu Stanca

 ,,O creangă de aur în curte avea,

Şi Prinţul, vai, Prinţul nimic nu ştia.
Dar omul cu ochii şireţi într-o zi,
Trecu prin grădină, pe-ascuns şi-o zări.
A doua zi, iată-l la prinţul tăcut.
“O creangă de aur îţi cer împrumut”.
-O Creangă de aur? De unde să-ţi dau?
Aşa ceva n-am eu. Nici zeii nu au.
Aşa ceva nu e decât uneori,
În vrăjile goale şi-n visul din zori.”
Dar omul răspunse: -De-o aflu cumva,
Mi-o dai mie? –Bine, să fie a ta?
Nici nu sfârşi vorba pe tron,
Că omul ţâşni dintr-o dată spre pom,
Urcă şerpuind până-n vârful bătrân,
Şi vesel se-ntoarse cu creanga în sân.
O creangă de aur cu sunet vrăjit!
Stă prinţul sub pajură nedumerit,
Se uită la omul ce trece prin gard,
Sprinceana-i se-ntunecă, braţele-i ard.
Dar totu-i zadarnic, totu-i în van,
Totu-i de-acum nemernic alean.
O creangă de aur în curte avea,
Şi el, Prinţ nătâng, nu ştia, nu ştia”....

 

Test ușor:

        1.Notați câte un sinonim contextual pentru cuvintele:

                  alean; nătâng;

       2.Care este conjuncția care apare de mai multe ori în text și indică o opoziție;numiți termenii opoziției;explicați.

       3.Asociați trăsăturile indicate cu unul dintre cele două personaje:prințul sau omul șiret.

                șiret

                nepăsător

                bun observator                           prințul

                abil

                neștiutor

                apatic

                neîncrezător                               omul șiret

                hotărât

                optimist

                pesimist

         4.Arătați trăsăturile celor două personaje și cu exemple din text.

         5.Poezia are o structură narativă; formulați câte un enunț pentru fiecare etapă a narațiunii:

                -situația inițială

                -desfășurarea acțiunii

                -situația finală

        6.Indicați timpurile modurilor verbale folosite pentru fiecare etapă a narațiunii.

        7.,,Creanga de aur”este un simbol; ce ar putea simboliza ea aici?argumentați într-o scurtă compunere.

        8.Formulați o idee cu care rămâneți după lectura acestei poezii.

        9.Explicați semnificația titlului poeziei.

       10.Scrieți un text despre comoara voastră cea mai de preț și despre cum încercați să o păstrați.

      AJUTOR :         

                Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv articulat hotărât ce simbolizează o valoare de ordin moral și spiritual,un simbol al cunoașterii,armoniei,al curățeniei spirituale,un dar al cerului - și un adjectiv propriu-zis:neînțeleasă,necunoscută,neștiută.Există daruri pe care omul nu știe că le deține,din dezinteres,din necunoașterea lor,odată pierdute,niciodată nu i se vor întoarce. Poezia este o baladă cu conținut simbolic,a cărei temă este lipsa de cunoaștere a lumii,a oamenilor de care pot profita cei lipsiți de scrupule,viclenii; poezia e construită ca o narațiune, întretăiat de pasaje dialogate.

                Mesajul baladei  ilustrează neputința și indiferența prințului de a cunoaște adevărul  exprimat de creanga de aur-simbolul universal al regenerării și nemuririi,ea reprezintă forța,înțelepciunea,cunoașterea tainelor lumii, nu știa că deține în grădina sa,loc al bogăției și al armoniei, un pom al vieții ce evocă verticalitatea,adevărul.                                                                               

              Un prim argument îl reprezintă atitudinea prințului:absent la realitățile din jur,indifernt,credul,naiv în dialogul cu,, omul cu ochii şireţi”,profitor,lingușitor,îndrăzneț,dornic de a-și însuși o comoară.Încrezător în reușită, îi cere prințului,, împrumut” o creangă de aur. Surprins, absent ,prințul neștiutor îi răspunde vicleanului că ,, n-am eu...nici zeii nu au...nu e decât  în vrăjile goale şi-n visul din zori”,în fantezii,în iluzii.Dialogul celor doi surprinde caracterul fiecăruia: prințul indiferent, neștiutor,trăiește în interiorul său,nu cunoaște lumea ce-l înconjoară,îi promite ,,creanga”purtătoare de virtuți;omul șiret,mediocru este avid de a dobândi valori.

              Un alt argument poate exista  în momentul în care ,primind acceptul prințului, omul ,,țâșni spre pom”... urcă şerpuind ”-unduitor,amăgitor,imprevizibil,greu de urmărit de prinț.. Folosirea verbelor dinamizează mișcarea,nerăbdarea de a ajunge în vârf și.... ascunde creanga,,în sân”,apoi dobândind puteri miraculoase,,trece prin gard”,va învinge orice obstacol în viață.Portretul din final al prințului este urmărit de narator :la început, nedumerit, apoi ,, se-ntunecă, braţele-i ard”, devine  furios,dar și resemnat,înțelegând și repetând obsesiv ,îndurerat că,,totu-i  zadarnic”,inutil,a pierdut comoara prin care se putea înălța,este momentul adevărului. Ultimele două versuri exprimă  prin vorbire indirectă regretul prințului,,nătâng”naiv, care nu a parcurs  drumul cunoașterii ,repetă fără a înțelege,,nu ştia, nu ştia”... punctele de suspensie sunt ecoul înfrângerii.

              În concluzie, balada este tristă ,asistăm la agonia omului naiv, însă valul de melancolie care se așterne peste ultimul act al acestei drame este unul firav, durerea  traită de cei care se lasă ademeniți. Balada oferă însă suficiente elemente pentru a fi citită ca un ritual al inițierii.

                                                   (publicat pe blog: marți, 14 februarie 2017)

 

compuneri despre TOAMNĂ

                    Culorile toamnei

 Culorile toamnei încep să aş­tear­nă melancolii prin parcuri şi prin livezi. Soarele îşi despică lumina prin mi­li­oane de picături de apă. În liniştea dimineţii aştept cu nerăb­da­re primele raze de soare,știu că   Octombrie aşază o minunăţie de culori,deși zilele se scurtează şi lumina pierde bătălia cu întunericul. Din când în când plouă în culori.  Mă alint cu dansul, mereu altul, al unei frunze de vie sălbatice. Şi-a luat rămas bun de la celelalte mai tinere,parcă se îndreaptă spre abisul veşniciei şi apoi s-a trezit ancorată între cer şi pământ, de un fir de pă­ianjen. Destul de mare, ruginie, cu marginile găl­bui, stă încovoiată de parcă ar ţine ceva în braţe. Se leagănă, se roteşte în compania unui vânticel căl­duţ şi blând.  Toamna mea frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte şi ce­nu­şii. Un miros amărui de frunze arse de nuc umple curtea și-mi pare că  toate sunt acoperite parcă de o lumină firavă. În jurul meu parcă nimic nu e sigur, nicio formă, niciun contur, nicio cărare.  

Știu că trebuia să aştept o zi uscată, fără ploaie şi fără ceaţă, o zi în care soarele să topească, pe la amiază mă­car, bruma aşezată în timpul nopţii, trebuie să aştept să se înmoaie vremea, să nu bată vântul, să coboare peste amiază lumina aceea ciudată care amorţeşte şi cuprin­de ca o pâclă oameni, păsări şi lucruri. Ca o ceaţă umedă care iese dintre copaci, ca o adiere de ploaie, ca o umbră risipită pe frunze ce se zbat mărunt, ca o pasăre care zboară scurt peste crengi.  Nu e greu să trec graniţele din­tre lumile verii și ale toamnei, ele sunt, de fapt, foarte sub­ţiri, ca o ceaţă, ca un abur diafan, atâta de străveziu, încât pot spune că e doar o aripă de vis.Mă îndrept spre pomii cu câteva frunze,îi  îmbrăţişez pe rând, tre­când încet de la unul la altul,iar în urma mea, cad frunzele toate şi un covor gros ruginiu foşnește un cântec vechi,ca un plâns încet...Este acesta un fi­nal tri­umfal, înainte de căderea  brumelor dese, du­pă care culo­rile vii se to­pesc, lăsând locul căr­bu­nelui ve­ge­tal....

 

             OCTOMBRIE....

Mă bucur că trăiesc într-o lume în care există OCTOMBRIE...o simfonie a permanenței și a schimbării,când fiecare om își găsește timp să privească frunzele căzând printre petele de soare.

            Acum există o armonie și o strălucire pe cer,ca și cum n-ar putea fi,ca și cum n-ar fi fost vreodată, iar copacii revelează culori pe care le-au ascuns tot anul.

            Acum sunt zile pline de un soare fin și palid care usucă florile din lunci,care poartă frunzele într-un dans amețitor... E toamnă de aur, pe cer, pe pământ...

            Dac-aș fi o pasăre,aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea numai a lui octombrie...în                toamnă............

                    Trandafirul lui NOIEMBRIE

  Îmi spune bunica,sorbind din ceaiul fierbinte: noiembrie a avut totdeauna pentru mine o frumuseţe şi sălbatică şi molcomă, o fru­museţe unduitoare, ca un pas tăinuit.Își amintește cu ochii aburiți că  pe strada noastră în grădinuța casei cu pereții galbeni este un trandafir care în fiecare an se încăpăţâneză să rămână înflorit, până la sfâr­şitul lui noiembrie, uneori mult mai târziu, până îl apucă prima ninsoare şi, vreme de câteva zile, pe­talele lui roz-portocalii încă se mai luptă cu zăpada care-l înconjoară, asaltându-l din toate părţile. Și povestește încet,de parcă ar auzi-o trandafirul de noiembrie,iar eu o ascult nedumerit- cum planta aceea o face să creadă că ar putea sta înflorit oricât ar vrea el, străbătând iarna ca o nălucă vie. La fiecare început de aprilie îl descopăr strălucind iar, cu mult îna­intea celorlalţi. Trandafirul ăsta este licărul meu de magie,oftează.... reperul meu pe lângă care trec zilnic, cu sfială, şi pe care îl consult, mai ales în noiembrie, ca pe un oracol. El dă semnalul stingerii toamnei. Une­ori se încăpăţânează să lupte, singuratic şi mân­­dru printre copacii desfrunziți, până aproape de Crăciun..

   Mie...Noiembrie nu e tocmai luna care-mi place din an. De fapt, nu-mi place deloc. Dacă aş putea, aş scoate-o din calendar. Aş trece de-a dreptul de la octombrie auriu, la decembrie cel cu miros de zăpezi proaspete şi cu zvon de zurgălăi. Toamna şi-a desfăşurat toate catifelurile arămii, şi-a destupat toate parfumurile amărui, nu au mai rămas în urmă decât culori palide răsărite din grămezile de frunze uscate, topite de ploi. Lumina e gri, aerul umed şi rece, ca-n peşteră. Ochiul meu caută soarele ca un radar, dar nu-l găseşte decât rareori, şi venind de departe, cu razele apărute din păturile groase de ceaţă pe care le-au străbătut. No­iembrie e luna care mă obligă să stau cu plopul tăcut și gol din fața geamului meu faţă în faţă! Să mă uit în sus, printre văluri tul­buri, doar-doar s-o vedea soarele, translucid, deasupra, ca un disc palid, fără putere şi căldură. Noiembrie îmi dăruieşte răbdare. Zilele par mai lungi, deşi ceasurile de lumină sunt puţine. Timpul se scurge greu, ca şi cum s-ar prelinge, alunecat în somn, şi el. În jurul meu, în ime­diata mea apro­piere, lucrurile capătă altă mărime şi im­portanţă. Dar între timp s-a făcut De­cembrie şi ne pregătim de Cră­ciun (altădată așteptam vacanța de iarnă cu nerăbdare,număram zilele pe calendarul din perete...acum,parcă,e altfel...și mă întreb de ce nu mai sunt nerăbdător?????????).

 

                           Noaptea în DELTĂ

Toamna era târzie,când am ajuns în Deltă, e noap­te şi e linişte. Sunt pe un mal cu stuf şi sălcii, pe un cana­l îngust.Mi-e încă teamă,n-am fost niciodată într-o barcă noaptea. O teamă nelămurită, ca aburul de ceaţă care pluteşte pe apă, ca răsfrângerea lunii printre crengile care se apleacă până la pământ, ca plescăitul peştilor uriaşi, care se aud atât de aproape.  Aud un fâ­şâit printre stuf,în jur... sălcii, apă, lună şi noaptea venită grăbită şi rece. În liniştea apei soseau tăcuţi, vâslind încet, pescarii care îşi întindeau plasele.Apoi, veneau bufniţele. Se strângeau fâlfâind în copacii de pe mal, ne priveau cu luare aminte, cu capetele lor mari şi ră­su­cite, începeau să cânte. Până să înţeleg că pentru noi cântă, mi-a fost teamă.Voiam să deslușesc ce ne spun ele în limba lor, atât cât am fost în stare să repet uguitul acela prelung, venit dintr-o lume neştiută.Nimic nu se compară cu un răsărit de toamnă văzut de pe apă,îmi șoptește o voce,aburii ce se ridică de pe ape ascund nălucile nopților.De departe,de departe se aud nechezaturi răzlețe ale cailor sălbatici,își spun unul altuia că libertatea lor este adusă de vântul cerurilor. Noaptea trece încet,niciun foșnet,să simt că o asemenea fericire e ceva special, un amestec dulce de sentimente și senzații pe care prea puțini le cunosc. Uimire în fața unor locuri de-o frumusețe ireală, fericirea supremă de a mă simți stăpânul lumii, gustul ca de nectar al libertății depline, singurătatea și apropierea curată de Dumnezeu, dar și o spaimă nelămurită față de toate astea. E ca o taină care sperie, dar care totodată îmi umple sufletul de fericire. Fiecare alunecare pe apă, fiecare floare de nufăr pe care o văd, fiecare pasăre pe care o aud,cântându-și regretul despărțirii de locurile verii în pribegia spre alte zări calde, fiecare salcie ce mi se pleacă în față, toate astea se împreunează, parcă, într-o simfonie divină, care mă înalță acolo.... sus.... 

 

copunerile mele despre anotimpul TOAMNA

 

                           Toamna copilăriei mele

    Mă gândesc așa că  aș putea trăi într-un loc care să mă lipsească de orice alt anotimp, mai puțin de toamnă.... și mă întreb de ce am această dorință... Toamna...cu nopțile ei din ce în ce mai lungi și diminețile reci, cu zilele  călduțe, cu mirosul de frunze uscate, cu adierea răscolitoare a vantului, cu soarele stins ce scaldă natura într-o lumină difuză, cu norii cenușii ce mă trimit la visare, cu ploaia calmă sau vijelioasă ce mă  trezește în diminețile cand aș vrea să mai dorm... toamna este incomparabilă! E tristă, dar are o frumusețe unică,simt că și eu sunt la fel ca toamna.... Cred că s-a moștenit de la dimineața aceea de septembrie în care m-am născut....  Mă identific cu toamna și simt cum face parte din mine....sunt puțin melancolic, pentru că nu este un anotimp vesel , dar cred că este cel mai romantic dintre toate.

     Îmi amintesc de toamnele copilăriei mele, când vârtejuri de vânt aduceau ploi neistovite ce îndestulau brazdele lacomului pământ ale parcului,pe unde colindasem neobosit în zilele și nopțile calde.

    Mireasma de gutuie coaptă și amarul nucilor îmi amintesc de prima zi de,,grădi”,cand priveam după brațul mamei mulțimea de pitici,căutand-o pe Alba ca zăpada,așa mă păcălise bunica că o voi găsi pe acolo printre locurile de poveste.Am intrat apoi printr-un tunel de flori în școala unde am scris cu mana tremurandă,,mama”și mi-am ascuns o lacrimă în pumnul mic,dar numerele cu plus,minus,ori(X),cu semnul =(egal)m-au fascinat și cred că îmi vor conduce mintea în anii mei.

M-am simțit schimbat când am citit experiența,,micului Prinț”,apoi m-a fascinat întrebarea unui,, copil”:...unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot...,am descoperit tainele din botanică,am urcat pe hărțile atlasului munții și am urmărit alunecarea apelor,m-am bucurat de jocurile în curtea școlii....

     Privesc melancolicul anotimp în dimineţile friguroase şi aspre, brumele reci ce se întind ca o spumă de argint acoperind locurile candva pline de flori...acum golașe,  aud vântul oftand și tânguindu-se, prevestind nemilostivele viscole ce vor veni. Pitite pe sub un gard sau în ungherele unei grădinițe de flori, mă întreb cum crizantemele rezistă şi privesc cum ultimele petale de trandafiri se topesc sub bruma dimineţii.

   Culorile și farmecul toamnei sunt adevărate provocări. Îmi place toamna care-mi adună amintirile de vară,iar eu le ascund bine de frig, ca să le desfac în nopțile reci de iarnă, atunci cand îmi va fi dor. Îmi place să merg prin covorul de frunze ruginii și să le ascult șoaptele, nu cred că mă voi vindeca vreodată de toamnă... de ce aș face-o??????!!!!!!!!!!!!!!

 

                         Când vine toamna

 În copilăria mea nu există decât două anotimpuri: vara și iarna, pe care le trăiesc din plin. Primăvara și toamna nu sunt decât așteptări ale primelor două și,mi se pare, că se scurg oarecum prea repede, pe negândite.

  Îmi povestea bunica că sunt câteva daruri pe care toamna ni le dă în viață.

Mai întâi este lumina. Lumina aceea obosită de-atâta vară, care se retrage încet printre pomi,lipsită de putere- e blândă, duioasă și plină de arome care coboară pe oricine drept în ,,ulița copilăriei”, acolo, la marginea unei pădurii bătrâne,pe care am colindat-o în zilele de vară. Sau, poate, e doar ușor tristă, ca atunci când trecea prin ferestra unde mă ascund să număr frunzele ce cad sau să urmăresc șirurile de cocori ce se duc...se duc...

Apoi, e parfumul zilelor, altul decât înainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau amar, iute sau înțepător... Dacă într-una din acele zile te-ai fi apropiat de casa bunicii, de departe, din timp, sau de departe, din lumea largă, ai fi crezut mai întâi că este o corabie ciudată, locuită de oameni și mai ciudați, care de dimineața bună și până seara nu se opresc din mișcare. La stâlpii cerdacului, ca de niște catarge, sunt legate sfori arcuite pe care se usucă la soare păstăi verzi, galbene sau bălțate, ardei, smocuri de ierburi de leac, ce flutură în vânt,aducând din înalturi alinări. Pe fețe de masă așezate direct pe iarbă sau în tăvi mari de nuiele împletite, așezate pe șiragul de lemne ce încă mai miros a pădure, se zbârcesc poame tăiate în bucățele, hribi, mânătărci și bureți iuți, gălbiori aromați. Erau atâtea mirosuri, parfumuri, arome, când te plimbi printre ele, în curtea ce pare neîncăpătoare, dar gata pregătită de războiul cel lung cu frigul și iarna.
Dar mai presus de toate, dincolo de gusturi și arome, de culori și melancolii, stăpână absolută peste ele, toamna și-a dăruit dintotdeauna ploaia. Mai demult, chiar știam când vine toamna după cum miroseau ploile, câteodată a lemne ude, proaspăt tăiate, altădată amar, a fum aspru de frunze de nuc. Erau ploi repezi și reci, mărunte, aduse de ceață și vânt. Acestea coborau în fuioare lungi dinspre munte. Erau apoi acelea ușoare, domoale, ca o părere de rău după zilele calde ale vacanței. Și mai erau acelea care începeau de dimineață și nu se mai sfârșeau.Mă trezeam cu ele și adormeam în pâcla pe care-o lăsau peste lume. Uneau cerul și pământul, ca într-o acuarelă peste care am vărsat, din întâmplare, un pahar cu apă.Ploi nesfârșite și încăpățânate, ploi de care mă rog să se sfârșească,ca să merg cu prietenii la o plimbare, și care se opresc doar după ce m-au înconjurat într-o ceață nedeslușită. Ploi care coboară dincolo de amintiri și mă poartă către cei plecați undeva sus,sus,sus...și pentru care bunica se roagă să aibă lumină. Ploi care șterg granițele dintre lumea lor și aceasta în care trăiesc, ploi făcute să fie iertare, ploi-durere, ploi-regret, ploi-veșnicie,pentru mine,unele ploi-bucurie. De undeva aud un glas ușor cântând:,,Triști și negri rămân norii,toamna când pleacă cocorii..."

 

                                E toamnă....toamnă....toamnă!!!!!!!!!!!!!!

  E toamnă, cu auriu și vânt. Îmi place toamna, iubesc toamna, o iubesc datorită grăitoarelor ei parfumuri,a celui mai frumos zâmbet al anului Frunzişul și-a pierdut prospeţimea  și totuși există o armonie în toamnă şi o strălucire în cerul ei, care nu poate fi regăsită de-a lungul verii.

Ascultă!vântul este în creştere, iar aerul este sălbatic, cu frunze,cu plopii transformați în flăcări, torţe de iluminat  pentru iarnă. Toamna a devenit artistul ce dirijează vântul ce aruncă departe ploaia, ia cu el cerul şi frunzele, lasând în spate doar copacii,apoi schimbă culorile frunzelor.

Nu mă pot îndura să nu văd un răsărit de soare în toamnă. 

Toamna a fost întotdeauna anotimpul meu favorit, natura explodează într-un ultim moment de frumusețe, ca și cum s-a pregătit tot anul pentru acest final glorios, în care fiecare frunză se transformă într-o floare.Privesc frunza căzută și văd că e un semn de ,,rămas bun” din partea verii.Îmi spun că aceia care cred că frunzele căzute sunt moarte nu le-au văzut niciodată dansând pe o zi cu vânt. Când frunzele sunt nevoite să se despartă de copaci, își poartă cele mai frumoase culori și dansează până ating pământul.  Ce pline de lumină și culoare sunt ultimele lor zile, iar noi nu avem nici măcar puterea de a opri o frunză din căderea ei.

   Mai departe...mai departe...urc pe dealul plin de rugina frunzelor căzute.Aici, pădurile de conifere le îmbrăţişează discret pe cele de foioase, aşter­nân­du-le la poale pă­şuni încă smălţate cu flori târzii. Brân­du­şele au cotropit po­ienile şi se răsfaţă sub razele soarelui, nefi­resc de calde. Din loc în loc, cireşii sălbatici străpung, cu roşul de purpură al frunzelor, mantaua verde-ară­mie a pădurilor. E seară şi, de undeva, din spatele dealului, luna plină se pregăteşte să ia în stăpânire cerul. Ce culo­ri pe albastrul adânc al cerului, nuanţe violent de clare, de brun şi de ocru, pe care luna le  sculptează pe scoarţa ar­borilor uriaşi. Toamna scutură cerul de stele şi le îm­prăştie în iarbă, dându-le formă de măr pârguit. Ici gal­ben, dincolo roşcat, ceva mai sus ne­gru sau alburiu, unde e mai mul­tă piatră. Nicio teamă, nicio strângere de inimă. Doar în­cre­dere. Şi linişte, curată şi atotcu­prin­zătoare.  E o toamnă luminoasă din­colo de cuvinte. Timpul se opreşte din­tr-oda­tă şi nimic nu ne tulbură tihna ve­nită, cu siguranţă, de foarte departe, dinspre rădăcini. Într-un nuc, două ve­veriţe, flămânde, dau după noi cu cojile goale, ca să nu râvnim la bunătăţile lor. O ciocănitoare zglobie vine şi ea să-şi consul­te pacientul bolnav, înţepându-l cu cio­cul. În apropiere, o ramură se înalță ca un catarg,zvâcnetul său sub bătaia niţel cam ner­voasă a vântului, seamănă cu un fâlfâit de pasăre nevăzută.

Un fazan trece spe­riat de la stânga la dreapta, lăsând în praful pote­cii o linie făcută cu coada, o graniţă imaginară, un ,,până aici!", aruncat odată cu propriul lui ţipăt. Aşa cum stau pierdut în mijlocul drumului, îmi pare că pacea sună ca foşnetul vântului printre pini. Raiul e la un zbor de fazan depărtare. Şi cel mai frumos loc de pe pă­mânt e aici.

Cred că am ajuns să cunosc prea bine toamna, cu ultimul și cel mai frumos zâmbet al anului,cel mai frumos spectacol, înconjurat de frunze ruginite, Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea luminii veșnice....acum e o altă toamnă, o altă pagină întoarsă…

 

                                 Toamna în parc

 Ajung în parcul,unde adeseori mă întâlnesc cu prieteni,unde ciobănescul meu are cunoscuți,de care se dezlipește cu greu,unde într-un loc discret,de mult s-au întâlnit părinții mei.Astăzi merg ,pentru că e toamnă,anotimpul când eu am venit pe lume și-mi place să văd armonia,strălucirea cerului , care nu pot fi regăsite de-a lungul verii. Pot vedea culorile calde cum își încep timpuria cucerire a aleilor,simt vântul uşor și-mi amintesc de ultimele zile ale vacanței. Și a venit toamna,iar aerul își scutură cu înfiorare ultimile limpezimi ,îmi opresc privirile spre buchetele de sălcii care-şi schimbă straiele verzi în altele arămii de toamnă,iar crengile lor salută tremurătoare păsările ce vâslesc în înălțimi. Două sunete ale toamnei sunt inconfundabile… foșnetul frunzelor grăbite, suflate de-a lungul aleilor de vântul grăbit și croncănitul stolurilor migratoare.Și uite-așa gândesc că fiecare om trebuie să-și găsească timp să se așeze și să privească căderea frunzelor,să audă oftatul florilor veștejite ascuns sub frunzișul ruginiu.

   Când merg dimineața spre școală,trec pe sub crengile brumate... ceaţa înmărmurită peste privelişti nu lasă ochiul să pătrundă mai mult printre copacii golași. Norii cenușii trec peste parc, apoi mângâie cu aripi de ploaie scoarţa arborilor.La picioarele mele o frunză se pregătește să întâmpine aventura vieții ei, își ia avânt și așteaptă suflarea vântului zbuciumat. Frunza zboară, căutând ca  drumul ei să fie cât mai lung, până ce va atinge pământul și va deveni covor. De acum se va afla într-o altă lume, pe jos nimeni nu o va ocoli și tot vântul o mai poate feri din calea celor care nu cred că  există. A devenit ruginie, nu mai este verde ca în vremurile calde. Întotdeauna mi-am imaginat Toamna,cutreierând parcul, îmbrăcată cu o rochie țesută din frunze și flori veștede,purtând pe cap o cunună din fructele pământului.

   Străbătându-i aleile și pajiștile,văd Toamna-artistul ce-și pregătește culorile,înțeleg atmosfera melancolică și-mi propun ca la ceas de amurg să privesc  soarele roșiatic cum mângâie pământul și  încălzește timid ierburile ruginii , aruncând umbre lungi printre coroanele rărite ale copacilor.

    Culorile parcului sunt străjuite de un albastru care mă duce cu gândul la infinit,apoi mă las   copleşit de tonuri gri care dau întregului peisaj o tristeţe latentă, accentuată prin contrastul dintre auriul de toamnă și singurătatea unui copac cu frunzele încă verzi, dar cu rădăcinile bine înfipte în pământ și cu o statură maiestuoasă.Imuabil, în mijlocul parcului, pare a fi elementul ce prevesteşte că viaţa nu are sfârşit, toamna este doar un drum care trebuie parcurs, iar la capătul acestui drum va reveni din nou primăvara....

 

                         Văl de brumă argintie.....

  Soarele scăpăta spre asfințit.Venea amurgul cu unde de răcoare.Cerul sfârșitului de vară era brăzdat de cârduri de călătoare ce se îndreptau spre sud,spre ținuturile calde.Cu pași repezi se vestea toamna aurie înconjurată de nimburi de nori cenușii,urmată ,pe pământ ,de alaiurile frunzelor moarte și ruginii.

  Aș fi vrut să-i șoptesc verii care se îndepărta cu pași șovăielnici:,,o! rămâi,rămâi la mine!’’,dar adierile reci ale vântului m-au trezit și mi-am zis că așa e firesc,să vină și ea,anotimpul belșugului,al roadelor.

  Pe zi ce trecea aveam mai multe certitudini că toamna se instala:aerul,până atunci înmiresmat al verii,plin de cântece ,devenea tot mai rece,ceața se așternea,era tot mai persistentă,semn că toamna era adevărată.

  Și atunci mi-am propus să văd toamna cu ochii adevărului:zilele sunt încă străbătute de razele soarelui,dar nu mai e soarele strălucitor al verii,o mână parcă nevăzută a tras un val peste el,astrul e neputincios să se ferească și trist strălucește tot mai slab pe cerul albastru,iar când obosește în lupta cu norii se ascunde în lăcașul său și atunci lacrimi mari și reci picură pe pământul arămiu.Era ploaia cu care toamna încerca să spele urmele verii.

  În valsul lor, frunzele toamnei povestesc oamenilor,acum grăbiți și zgribuliți că frigul se va apropia și va cuprinde întreaga natură,că viața naturii va amorți și că pământului i se va potrivi haina rece și albă a zăpezii.

  În bătaia rece a vântului,copacii își scutură podoaba și își cântă melodia tânguitoare și jalnică a regretelor.Am simțit o înfiorare privind un trandafir ce-ncerca să-și desfacă petalele în umbra cerului,era poate rodul soarelui care apărea tot mai șters pe cerul întunecat.

  Nu se poate ca anotimpul acesta să fie numai al regretelor,omul dintotdeauna a luptat ca tot ce-l înconjoară să însemne viață.Chiar dacă a muncit sub vântul rece și sub ploaia ce-i biciuia obrazul,mâinile lui au reușit să strângă rodul verii,să-l ferească de ghearele frigului.

  A născocit cu mintea lui isteață o zi în care a râs și a chemat din nou,pentru o clipă soarele pe cer,o zi în care și-a adunat tot rodul muncii și i l-a arătat ,iar soarele a clipit vesel și l-a mângâiat pentru ultima oară cu o rază caldă,prietenoasă,încurajându-l că nu va trece mult timp și va reveni pe cerul albastru.

  Și omul încurajat a mers înainte prin ploaia și vântul rece  cu fruntea senină,plină de speranță.

  Vălul argintiu al brumei înconjoară în fiecare dimineață natura,dar acum mă obișnuisem cu el și curios aștept să-l văd înlocuit cu zăpadă și să asist și la marea bătălie a instalării anotimpului alb.

 

                    E toamnăăăăăăă..................

Toamna nu e doar un anotimp, ci și o poartă în timp, prin care pot ajunge în orice loc și moment al vieții, este ca o oglindă acoperită cu o catifea de culoarea chihlimbarului. Pașii mei străbat alei înfrunzite, ca printr-o zăpadă foșnitoare și caldă, iar castanele cad una câte una.Toamna este un timp fericit, vibrând de parfumul primăverii, de căldura verii, de speranța că gerul și înghețul iernii sunt - încă! - departe... Toamna invadează peisajul sufletului meu și verdele începe să fie ars de brume...este  toamna aceea molcomă și roșcovană, cu cer albastru, când copacii desfrunziți par senini. Îmi place și toamna cealaltă, rece și zburlită de vânturi, udată de ploi mărunte, cu stropi reci ca o ninsoare invizibilă, când cețurile se lasă grele, burnița devine mai neguroasă și mai rece,câte o pasăre cenușie mă privește dintre ramurile goale și luna se întrezărește abia, ca o pată luminoasă sub straturile de ceață. Dar toamna e profund auditivă,e frumoasă sonor.... ajunge să o ascult și să o pândesc, până simt pulsând în timpane tăcerea zgomotoasă. 

                                E toamnă.... e poezia însingurării și a culorilor de chihlimbar.....

O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă, apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa ramului, de parcă s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele. E toamnă și se simte în jur.. Copacii își iau rămas-bun de la podoabele lor de frunze, acestea își rostesc ultimele cuvinte de dor și cu ultimele puteri, se rup de ultimul fir care-i leagă de ram: Adio…
Și frunzele cireșului de lângă fereastra mea se rotesc în aer, de dragul unor vremuri ce au apus, apoi se aștern domol la pământ, acesta le e destinul.  să zboare pe aripile vântului departe,prin văzduhul curat, pe sub norii plini de pace, pe sub picăturile tăcute de ploaie, peste munți și câmpii,
 Păsările s-au dus, iar cele rămase își fac plimbarea de seară pe cerul albăstrui. Zboară pe sus, pe deasupra mea, pe sub soare și se bucură de ultimele lui raze calde. Îmi vine miros de mere, de hărnicie, de tradiție… frumoasă  mireasmă! E miros de veșnicie.
Apoi, mai vin miresme care îmi pătrund direct în suflet, miresme desprinse din păduri și livezi, din orizontul de fum, din cerul tot mai apăsător, din soarele tot mai rece ce pleacă încet spre alte lumi.
 E o mireasmă de dor. Miroase a tăcere,tăcere care vine odată cu toamna. Nu știu cum poate, de unde vine și cum mi-o aduce, dar toamna asta face mereu: îmi aduce tăceri.
 Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, adusă de vântul rece de toamnă. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de valurile timpului ce trec peste lume. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă poartă cu lumina lor departe, tot mai departe…
Ce rămâne, atunci când închid ochii şi văd toate locurile, poveştile şi oamenii ca pe o vrajă de care nu mă mai pot desprinde,care mă fac viu, care mă poartă înainte?
   Toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai romantic dintre anotim­puri... și cel mai tainic. 
                 Iar eu am nevoie de ea, de liniştea ei blândă, de ceaţa ei albastră,de culorile pădurilor, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conţinând aur. Căci toamna e de aur şi are aură. Aur stins, nu stră­lucitor. Aur blând, primitor şi odihnitor. Cu nesfârşite nuanţe, ţintindu-mi inima.
 

                    Splendoare în octombrie

E toamnă... îmi pun în picioare papuci de ierburi şi o iau razna prin amintiri.Paşii mei caută în gră­di­nă urmele verii, stropite de roua dimineţii sau de ploile ce vin de după perdelele de pomi şi care cad aici ca nicăieri în lume... Plouă foşnitor, năvalnic, ameţitor, ce­rul se lasă clopot greu peste pământ, nori ameninţători de­vin cete de uriași... Plouă răpăitor, plesnitor, cu stropi prelungi pe pădure, pe lun­că, printre săl­cii şi răchite bă­trâne, lângă care desluşesc o siluetă cenușie!!!! Şi cum mai miros florile uitate de vară!Ce miros au ier­burile în­muiate de ploaie! Ce foşnet are  res­pi­raţia pământului îm­ple­tită în firul lor!

Toamna nu e doar un anotimp, ci si o poartă în timp, prin care pot ajunge în orice loc și moment.La începutul acestui octombrie, am descoperit că toamna este o oglindă mare,acoperită de culoarea chihlimbarului. Pașii mei străbat alei înfrunzite, ca printr-o zăpadă foșnitoare și caldă.Toamna înseamnă culoare, un timp fericit, vibrând, încă, de emoțiile primăverii, de sentimentele fierbinți ale verii, de speranța că gerul și înghețul iernii sunt - încă! - departe...  Octombrie invadează peisajul și verdele începe să fie ars de brumă, burnița devine mai neguroasă și mai rece și luna se întrezărește abia, ca o pată luminoasă sub straturile de ceață. În fiecare toamnă, când vântul începe să sufle ușurel, ridicând în fuioare albăstrii fumul frunzelor arse, știu că va veni momentul frunzelor ruginii de toamnă. Câte un vânt rece le aduce de la pă­dure, risipindu-le peste tot,peste case, curţi...frunzele se aşează în vo­ie şi rămân acolo ne­miş­cate....   

     În octombrie razele soarelui ca­pătă o cu totul altă culoare de miere sau chih­limbar. Contururile lucrurilor ce mă-nconjoară au o mai mare claritate. Parcă mă trezesc treptat dintr-un somn, în care nici nu ştiusem până acum că am fost cufundat. Odată cu lumina, se schimbă şi aerul, devine tare, revigorant şi parfumat.Miroase a vegetaţie şi ploaie. Copacii sunt acum mai impre­sio­nanţi ca niciodată şi, sunt surprins une­ori cu mici vârtejuri de frunze puternic colorate, care mă ating uşor pe umăr, ca într-un salut delicat. Asist la o transformare iute şi spectaculoasă, în plină des­făşurare a întregii naturi.Nimic în uni­versul acesta nu poate rămâne în neclintire. Oc­tom­brie îi consolează pe copiii speriaţi care suntem în faţa schim­bării, arătându-ne limpede cât de mare şi glorioasă poate să fie frumuseţea schimbării.

 În liniștea dimineții aștept cu nerăb­da­re primele raze de soare, iar octombrie mă plimbă ca într-o caleaşcă, de la un anotimp la celălalt, ofe­rin­du-mi un peisaj de un farmec sublim. Mă alint cu dansul, mereu altul, al unei frunze...și-a luat rămas bun de la celelalte mai tinere și s-a trezit ancorată între cer și pământ, de un fir de pă­ianjen. Destul de mare, ruginie, cu mar­ginile găl­bui, stă încovoiată, de parcă ar ține ceva în brațe. Se leagănă, se rotește în compania unui vânticel căl­duț și blând. 

    Ajunge să as­cultăm ,,Toamna" lui Antonio Vivaldi şi înţele­gem perfect minunata esenţă tandră a acestei splendide luni.

 

                      Crezi că toamna te-ar pute influența????????

Eu cred că fiecare om trăiește două toamne: una care e doar un fel de vară puțin obosită, dar de o frumusețe aparte,aurie,roșiatică ca de miere, care se întinde până pe la mijlocul lunii octombrie. Uneori cu destul soare cald,cald,cer albastru...vreme bună, așa să nu-mi pară foarte rău de vara care tocmai a trecut. Schimbarea lină a anotimpurilor, lumina aceea aurie care se lasă peste lumea întreagă ca un clopot protector,bogația de culori catifelate, mulțimea de fructe și legume, mirosurile și parfumurile tari, toate fac parte din toamna aceea cu zâmbet farmecător,dulce... și-mi place. Urmăresc lumina uşor tristă, ce se retrage încet printre pomi, lipsită de putere, blândă, duioasă ca o mângâiere. Tufănele, cri­zanteme,flori colorate intens de nenumărate nuanţe, purtând în ele o lumină pe care florile altor anotimpuri parcă nu o prea au. Buchete imense mă îmbie și mă cuprinde o dorinţă irezis­tibilă de a-mi umple braţele cu ele, flori care mă cheamă, care-mi vorbesc, ca­re-mi sar în braţe.

Oricum, chiar şi când eşti cutreierat de nostalgii, toamnă fără măcar un pic de melancolie nu se poate... este ceva care-i dă un farmec de necuprins şi de nestins.

 Și-atunci încerc și chiar simt că-mi cresc aripi cu care pot să trec peste cealaltă toamnă, a doua: aceea cenușie, cu frig și ploi reci, cu ceață și frunze moarte,cu copaci goi,cu oameni zgribuliți. Toamna cal­dă se retrage, încet, pe dealurile aprinse de incen­diul frunzelor de unde vor coborî, în curând, şi primele brume. Nu mi-a plăcut niciodată această a doua toamnă, stăpâna absolută a ploilor. Aș da orice, ca să pot trece peste luna noiembrie, care mi se pare cea mai grea din tot anul și nesfârșit de lungă.În noiembrie îmi e întotdeauna frig,chiar dacă alerg,zâmbesc,cânt. E un fel de melancolie, tristețe,o căutare a unei aripi de pasăre pe cerul mohorât.

Sigur că suntem dependenți de lumină, că zilele scurte și mohorâte, vântul îinghețat, lipsa culorilor naturii ne influențează, dar cred că,dacă eu sunt preocupat de tot ce e în jurul meu,de rezolvarea temelor,mă pot mobiliza  împotriva impulsului depresiv. Chiar dacă trezitul pe întuneric, ploile monotone, frigul nu-mi dau tocmai o bună dispoziție,sunt nevoit să mă adaptez, mobilizându-mi toată energia și-atunci mă pot uita înainte, niciodată în urmă.

Și iată cum toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai tainic dintre anotim­puri.  

Acum înce­pe şcoala, reîntâlnirea zil­nică cu colegii, după o vară lungă, cu o vacanţă mare. Simt în prima zi mirosul acela de clasă primenită, de cărţi şi caiete noi, Îmi place la şcoală!!!!! cu emo­ţiile ei, toate, de multe feluri, cu fireşti succese şi inerente eşecuri,cu colegi buni şi mai ales cu multă voie bună.                                  E totuși toamnă.....și e viață....e bine.....

gata!!!!!!!!!începe școalaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!

 În noaptea începutului de septembrie copacii poartă podoabe de argint-stelele ce se transformă în flori și coborâte se pierd în uitarea cerului....devin frunze foșnitoare ce-și trimit sunetele până departe...departe...Septembrie vine cu visele verii,cu gânduri uitate în infinitul nopților de vară,cu rugăciuni spuse în șoaptă :,,lasă-mi vară cerul tău,seninul tău,căldura ta,zilele cu bucuria vacanței”....

Aud sunetul vântului transformat într-un fir de argint al clopoțelului ce-mi amintește de timpul ce aleargă spre locul unde-mi întâlnesc prietenii,cărțile,temele,notele...

                                  și iată că toamna din nou a venit...croind prin sufletu-mi cale...

  Mă întreb înaintea zilei de ÎNCEPUTUL școlii:Ce elixir trebuie să beau, ca să trăiesc numai în vară?!!!

                                                                           Ce trebuie să fac să pot  mişca limbile ceasului înapoi… ca zilele să nu mai scadă şi să mă trezesc în aur, aurul verii?

                             Nimic...... Nu pot face nimic....

                                            Doar să trăiesc  în visare.....

                                 cine îmi bate  în geam…e vântul?…e soarele?… Aaa…. E  prima zi de școală....

                   SUCCESE...NOTE BUNE....MINTE LIMPEDE...TEME UȘOARE....UN AN BUUUUN!!!!!!!!!!!!!!!