Culorile toamnei
Culorile toamnei încep să aştearnă melancolii
prin parcuri şi prin livezi. Soarele îşi despică lumina prin milioane de
picături de apă. În liniştea dimineţii aştept cu nerăbdare primele raze de
soare,știu că Octombrie aşază o minunăţie de culori,deși zilele se
scurtează şi lumina pierde bătălia cu întunericul. Din când în când plouă în
culori. Mă alint cu dansul, mereu altul, al unei frunze de vie sălbatice.
Şi-a luat rămas bun de la celelalte mai tinere,parcă se îndreaptă spre abisul
veşniciei şi apoi s-a trezit ancorată între cer şi pământ, de un fir de păianjen.
Destul de mare, ruginie, cu marginile gălbui, stă încovoiată de parcă ar ţine
ceva în braţe. Se leagănă, se roteşte în compania unui vânticel călduţ şi
blând. Toamna mea frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul
zilelor mohorâte şi cenuşii. Un miros amărui de frunze arse de nuc umple
curtea și-mi pare că toate sunt acoperite parcă de o lumină firavă. În
jurul meu parcă nimic nu e sigur, nicio formă, niciun contur, nicio
cărare.
Știu că trebuia să aştept o zi uscată, fără ploaie şi fără
ceaţă, o zi în care soarele să topească, pe la amiază măcar, bruma aşezată în
timpul nopţii, trebuie să aştept să se înmoaie vremea, să nu bată vântul, să
coboare peste amiază lumina aceea ciudată care amorţeşte şi cuprinde ca o
pâclă oameni, păsări şi lucruri. Ca o ceaţă umedă care iese dintre copaci, ca o
adiere de ploaie, ca o umbră risipită pe frunze ce se zbat mărunt, ca o pasăre
care zboară scurt peste crengi. Nu e greu să trec graniţele dintre
lumile verii și ale toamnei, ele sunt, de fapt, foarte subţiri, ca o ceaţă, ca
un abur diafan, atâta de străveziu, încât pot spune că e doar o aripă de vis.Mă
îndrept spre pomii cu câteva frunze,îi îmbrăţişez pe rând, trecând încet
de la unul la altul,iar în urma mea, cad frunzele toate şi un covor gros
ruginiu foşnește un cântec vechi,ca un plâns încet...Este acesta un final triumfal,
înainte de căderea brumelor dese, după care culorile vii se topesc,
lăsând locul cărbunelui vegetal....
OCTOMBRIE....
Mă bucur că trăiesc într-o lume în care există
OCTOMBRIE...o simfonie a permanenței și a schimbării,când fiecare om își
găsește timp să privească frunzele căzând printre petele de soare.
Acum există o
armonie și o strălucire pe cer,ca și cum n-ar putea fi,ca și cum n-ar fi fost
vreodată, iar copacii revelează culori pe care le-au ascuns tot anul.
Acum sunt zile pline de un soare fin și palid care usucă florile din
lunci,care poartă frunzele într-un dans amețitor... E toamnă de aur, pe cer, pe
pământ...
Dac-aș fi o pasăre,aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea numai a
lui octombrie...în
toamnă............
Trandafirul lui NOIEMBRIE
Îmi spune bunica,sorbind din ceaiul
fierbinte: noiembrie a avut totdeauna pentru mine o frumuseţe şi sălbatică şi
molcomă, o frumuseţe unduitoare, ca un pas tăinuit.Își amintește cu ochii
aburiți că pe strada noastră în grădinuța casei cu pereții galbeni
este un trandafir care în fiecare an se încăpăţâneză să rămână înflorit, până
la sfârşitul lui noiembrie, uneori mult mai târziu, până îl apucă prima
ninsoare şi, vreme de câteva zile, petalele lui roz-portocalii încă se mai
luptă cu zăpada care-l înconjoară, asaltându-l din toate părţile. Și povestește
încet,de parcă ar auzi-o trandafirul de noiembrie,iar eu o ascult nedumerit-
cum planta aceea o face să creadă că ar putea sta înflorit oricât ar vrea el,
străbătând iarna ca o nălucă vie. La fiecare început de aprilie îl descopăr
strălucind iar, cu mult înaintea celorlalţi. Trandafirul ăsta este licărul meu
de magie,oftează.... reperul meu pe lângă care trec zilnic, cu sfială, şi pe
care îl consult, mai ales în noiembrie, ca pe un oracol. El dă semnalul
stingerii toamnei. Uneori se încăpăţânează să lupte, singuratic şi mândru
printre copacii desfrunziți, până aproape de Crăciun..
Mie...Noiembrie nu e tocmai luna
care-mi place din an. De fapt, nu-mi place deloc. Dacă aş putea, aş scoate-o
din calendar. Aş trece de-a dreptul de la octombrie auriu, la decembrie cel cu
miros de zăpezi proaspete şi cu zvon de zurgălăi. Toamna şi-a desfăşurat toate
catifelurile arămii, şi-a destupat toate parfumurile amărui, nu au mai rămas în
urmă decât culori palide răsărite din grămezile de frunze uscate, topite de
ploi. Lumina e gri, aerul umed şi rece, ca-n peşteră. Ochiul meu caută soarele
ca un radar, dar nu-l găseşte decât rareori, şi venind de departe, cu razele
apărute din păturile groase de ceaţă pe care le-au străbătut. Noiembrie e luna
care mă obligă să stau cu plopul tăcut și gol din fața geamului meu faţă în
faţă! Să mă uit în sus, printre văluri tulburi, doar-doar s-o vedea soarele,
translucid, deasupra, ca un disc palid, fără putere şi căldură. Noiembrie
îmi dăruieşte răbdare. Zilele par mai lungi, deşi ceasurile de lumină sunt
puţine. Timpul se scurge greu, ca şi cum s-ar prelinge, alunecat în somn, şi
el. În jurul meu, în imediata mea apropiere, lucrurile capătă altă mărime şi
importanţă. Dar între timp s-a făcut Decembrie şi ne pregătim de Crăciun
(altădată așteptam vacanța de iarnă cu nerăbdare,număram zilele pe calendarul
din perete...acum,parcă,e altfel...și mă întreb de ce nu mai sunt
nerăbdător?????????).
Noaptea în DELTĂ
Toamna era târzie,când am ajuns în Deltă, e noapte şi e
linişte. Sunt pe un mal cu stuf şi sălcii, pe un canal îngust.Mi-e încă
teamă,n-am fost niciodată într-o barcă noaptea. O teamă nelămurită, ca aburul
de ceaţă care pluteşte pe apă, ca răsfrângerea lunii printre crengile care se
apleacă până la pământ, ca plescăitul peştilor uriaşi, care se aud atât de
aproape. Aud un fâşâit printre stuf,în jur... sălcii, apă, lună şi
noaptea venită grăbită şi rece. În liniştea apei soseau tăcuţi, vâslind încet,
pescarii care îşi întindeau plasele.Apoi, veneau bufniţele. Se strângeau
fâlfâind în copacii de pe mal, ne priveau cu luare aminte, cu capetele lor mari
şi răsucite, începeau să cânte. Până să înţeleg că pentru noi cântă, mi-a
fost teamă.Voiam să deslușesc ce ne spun ele în limba lor, atât cât am fost în
stare să repet uguitul acela prelung, venit dintr-o lume neştiută.Nimic nu se
compară cu un răsărit de toamnă văzut de pe apă,îmi șoptește o voce,aburii ce
se ridică de pe ape ascund nălucile nopților.De departe,de departe se aud
nechezaturi răzlețe ale cailor sălbatici,își spun unul altuia că libertatea lor
este adusă de vântul cerurilor. Noaptea trece încet,niciun foșnet,să
simt că o asemenea fericire e ceva special, un amestec dulce de sentimente
și senzații pe care prea puțini le cunosc. Uimire în fața unor locuri de-o
frumusețe ireală, fericirea supremă de a mă simți stăpânul lumii, gustul ca de
nectar al libertății depline, singurătatea și apropierea curată de Dumnezeu,
dar și o spaimă nelămurită față de toate astea. E ca o taină care sperie, dar
care totodată îmi umple sufletul de fericire. Fiecare alunecare pe apă, fiecare
floare de nufăr pe care o văd, fiecare pasăre pe care o aud,cântându-și
regretul despărțirii de locurile verii în pribegia spre alte zări calde,
fiecare salcie ce mi se pleacă în față, toate astea se împreunează, parcă, într-o
simfonie divină, care mă înalță acolo.... sus....
