Zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii, sclipeşte
ca şi cum acolo, sub ea, ar fi un foc tainic ce ar trimite raze alburii de jos
în sus. mă minunez de luna mare, care parcă se leagănă la fiecare pas pe care-l
fac, întunericul pare mai îndepărtat şi mai cald. Lumea se leagănă şi
ea, la fiecare pas al tatii, ca şi luna, ca şi copacii de pe marginea drumului,
care şi-au lăsat crengile îngreunate de zăpadă, până aproape de pământ.
o bură subţire, strălucitoare, se desprinde de undeva, de sus, şi cade
în valuri argintii peste noi.. Dincolo de
apa care curge înfundat sub pătura de gheaţă începe o altă lume. Lumea
pădurii parcă mă cheamă în adâncurile ei. Umbrele lungi ale copacilor de
pe margine taie drumul din loc în loc. E ca şi cum aș urca pe nişte trepte, unele
albe, luminate, altele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care
sunt împrăştiate mii de lumini ce tremură mărunt. Din când în când, câte una
se măreşte dintr-odată şi apoi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă,
ca o dungă lucitoare.
Întreb cine stinge becurile cerului.
Şi după o vreme, când deschid iar ochii, mi se pare chiar
că văd la marginea pădurii cerbii scăldaţi în lumina străvezie a lunii. Şi
ochii lor sunt ca stelele care mor şi învie iar pe cer. Sau poate că mi se pare
doar sau poate că am visat, sau poate că e numai jocul acela pe care lumina înşelătoare
îl strecoară printre crengile dezgolite, încremenite de ger.
Anul Nou era cândva însoţit de zăpezi, uneori diafane, sclipind întretăiat sub lumina lunii, alteori, uriaşe, grele, maiestuoase. Era mare sărbătoare când vedeam căzând din nori pulberea albă, care acoperea lumea de bucurie, linişte şi pace. Când ningea, ştiam că nu mai e mult până la ziua în care venea Îngerul, şi asta mă făcea întotdeauna fericit tare...............
