test:,,La Medeleni”-fragment +,,Mărul”

 

Textul 1

― ,,Ştiţi ce? Vouă vi-i frig?

― Da, răspunseră într-un glas Monica şi Dănuţ.

 ― Vreţi să staţi la foc?

 ― La ce foc? se miră Dănuţ.

― Nu te priveşte! Vrei?

 ― Vreau.

― Veniţi după mine... Şi-ncet, să n-audă nimeni!

Cu umbletul de taină al celor care merg să se închine unor zei prigoniţi, Monica şi Dănuţ, unul după altul, urmară paşii călăuzei în papuci.

Uitaseră necazurile şi amărăciunile posomorâtei după-amieze de toamnă. Dănuţ zâmbea, fiindcă-şi plimba pijamaua şi fiindcă, împreună cu Olguţa, se îndrepta spre o ispravă nouă. Monica zâmbea fiindcă era-mpreună cu Dănuţ. Zâmbea şi Olguţa, fiindcă misteriosul foc la care îi ducea să se încălzească era, pur şi simplu, focul din bucătărie.

Venirea copiilor în bucătărie schimbase înfăţişarea plitei. În locul meditativelor oale de toate mărimile ― înghesuite acuma în fund ― izbucneau râsetele albe ale grăunţelor de păpuşoi, preschimbate în cucoşei. Pe marginea plitei, trei mere domneşti se coceau, priveghiate de babă, ca o trinitate* bosumflată de repetente, strunită de ochii profesoarei şi zeflemisită* de colegele mărunte. La gura sobei, pe trei scăunele joase, Olguţa, Monica şi Dănuţ îşi rumeneau obrajii în bătaia flăcărilor, ronţăind cucoşei fierbinţi

. ― Îî! [...] Acuşi!... se răsti baba la oala nervoasă care-şi strâmbase capacul bufnind. Tustrei bufniră de râs. [...]

Trăgând cu coada ochiului la mere, baba crăpă portiţa rolei, aruncă înăuntru o privire savantă şi repede o închise la loc. Dintr-acolo, căldura se revărsă parfumată.

 ― Miroase a turtă dulce, babo! se stropşi Olguţa râzând.

― Are cine-o mânca! oftă baba răsucind un măr.

Pe plită, merele îmbătrâneau văzând cu ochii. Feciorelnicul lor ten se-ntuneca zbârcindu-se. Suspinau înăduşit şi lăcrimau somnoros. În schimb, aroma lor creştea mai văratică, mai îmbătătoare, ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug.

Olguţa şedea la mijloc, drept în faţa flăcărilor care-i îmbrăcau faţa în aur şi aramă fluidă; Monica şi Dănuţ şedeau la dreapta şi la stânga ei. Pe jos, de-a lungul cuptorului, motanii şi pisicile, numai puf şi arabescuri, torceau de lene şi de cald ce le era. Mai la o parte de pisici ― prudenţă sau demnitate ― dormea Ali. Mai toate muştele aţipiseră amorţite. Totuşi, se găseau destule să-l necăjească. Urechile lui Ali ― veşnic atente ― pălmuiau şi trăgeau sfârle.*

Sub cuptor, într-un paneraş plin de fân, o cloşcă îşi dospea puişorii de aur. Un greier, cine ştie sub ce grindă ascuns ― ţinea ison subtil corului primăvăratec. Şi soba duduia de flăcări şi de vânt, ca o horă. Intrând în bucătărie, domnul Deleanu dădu cu ochii de copii stând în jurul unei măsuţe rotunde. Mâncau mere coapte, cu mâinile. Pe măsuţă, în loc de mămăligă, se răcorea o turtă dulce tăiată felii. ― Aici îmi erai, Olguţa?

― Da’ tu ce cauţi aici, papa?

― Mamă Marie, spune te rog lui Ion să puie caii la trăsură... Ei! ş-acum să vă răfuiesc eu! se încruntă domnul Deleanu frecându-şi mâinile.

― Rămâi cu noi, papa! se rugă Olguţa, urmată de Monica şi Dănuţ.

― N-am loc, Olguţa!

 ― Uite-aici, lângă mine. Când se întoarse, baba găsi patru oaspeţi grămădiţi pe trei scaune în jurul măsuţei. Îşi acoperi râsul cu mâinile.

― Mamă Marie, da’ pe mine nu mă cinsteşti cu nimica?

― D-apoi cu ce, conaşule?

― Ei!... c-o cafeluţă... Da’ nu de-a noastră, de-a dumitale.

― Lasă că are baba! se făli ea făcând cu ochiul.

― Muşcă, papa. Domnul Deleanu muşcă din mărul întins de Olguţa.

― Pii! Grozav de bun!... Aşa ceva n-am mâncat de când eram copil!

― Papa, ştii ce? Povesteşte-ne ceva de când erai tu mic.

― Hai, papa, se rugă şi Dănuţ.

 ― Şi eu te rog, moşu Iorgu.

 ― De când eram eu mic... Hei!

― Mai muşcă o dată, papa. Aşa ai să-ţi aduci aminte!

Aroma merelor coapte, parfumul cald de turtă dulce, flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sunt dragi ― nu sunt numai îndemn, ci chiar izvor de basm şi amintiri.

 În jurul măsuţei erau patru copii. Afară, ploaia curgea cenuşie, bătând în geamuri. Peste sate, şesuri, codri, dealuri şi oraşe cădea ursuzul potop al tristeţei, mucezind frunzele, sporind glodul*, înteţind tusea, alungând zâmbetele.

Dar bucătăria rumenă de flăcări, plină de copii, pisici, pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă, ca o nouă arcă a lui Noe.

 Şi umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblică.

                                                                                              (Ionel Teodoreanu, La Medeleni)

 *trinitate - (în religia creștină) - Treimea Sfântă;

*zeflemisită - ironizată;

*sfârle - bobârnace, lovituri peste nas;

 *glod - noroi. 

Textul 2

,,Mărul (Malus domestica) este o specie de plante din familia Rosaceae. Această specie cuprinde între 44 și 55 de soiuri cunoscute, care se prezintă ca pomi sau arbuști. Varietățile de măr cresc în zona temperată nordică din Europa, Asia și America de Nord, printre acestea existând un număr mare de hibrizi.

Cea mai răspândită formă a mărului este mărul de cultură.

Chiar dacă este un aliment, calitățile sale terapeutice sunt cunoscute încă din timpuri străvechi. Plinius cel Bătrân îl recomandă în bolile de stomac, iar ceva mai târziu, călugărița Hildegard von Bingen recomandă mărul contra migrenelor, a durerilor de ficat și de splină.

Mărul are acțiune tonică, diuretică, uricolitică, depurativă, antiseptică, intestinală, laxativă. Este indicat în astenie, surmenaj, convalescență, graviditate, anemie, reumatism, gută, litiază urică, hepatită, colibaciloză, stări febrile, ulcer gastric, gastrite, insomnie, diabet și altele.

Partea comestibilă a mărului este receptaculul (o prelungire a codiței), iar fructul în sine este ceea ce se numește în termeni populari „cotor”, parte care în cele mai multe cazuri nu este comestibilă. [...] Cojile de mere conțin acid ursolic, care, pe baza experimentelor pe șobolani, crește masa mușchilor scheletici și a țesutul adipos brun, de asemenea scade grăsimea de culoare albă, reduce obezitatea, intoleranța la glucoză și steatoza hepatică.

În lume există peste 7.500 de soiuri de mere, iar în România există aproape 60 de soiuri de mere recunoscute oficial.                                                              

                                                                             (https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83r)

...................................................................................................................................................................

 

6. Transcrie din secvența următoare două figuri de stil diferite, pe care le vei numi:

„Aroma merelor coapte, parfumul cald de turtă dulce, flăcările sobei şi trei chipuri de copii care-ţi sunt dragi ― nu sunt numai îndemn, ci chiar izvor de basm şi amintiri.”

--enumerație:,,aroma...parfumul....flăcările...chipuri.....”

--metaforă:,, izvor de basm şi amintiri”

7. Prezintă,o diferență între limbajul utilizat în textul 1 și cel din textul 2, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

  Fragmentul din romanul,,La Medeleni ” este un text literar,redescoperă bucuriile simple ale copilăriei,creând  o lume încântătoare plină de farmec prin abundența figurilor de stil și a imaginilor artistice,dialogurile plăcute, prin vibraţia lirică intensă.

  Texul 2 este un text nonliterar,  deoarece conţine  informaţii obiective despre măr, într- un limbaj clar şi precis, lipsit de expresivitate artistică, în care cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu. Se folosesc mulţi termeni ştiinţifici şi tehnici, precum:..........................................

8. Ce simte tatăl când se așază lângă foc, alături de copii? Justifică-ți răspunsul prin referire la o emoție, valorificând textul 1

.Domnul Deleanu este surprins găsind copii în bucătărie,este o atmosferă plină de căldură și voioșie și,așezându-se pe scăunel în parfumul merelor coapte, se transfoemă miraculos î copilul de altă dată.Este emoția regăsirii timpului pierdut .

9.iată asocierea mea:

 (  ,, M-am uitat la tata, care avea și el părul ondulat pieptănat pe spate, ceea ce scotea la iveală o frunte înaltă, la fel și tatăl verilor mei, doar că al lui era drept. Așa purtaseră toți tinerii cândva. […]

  Aveam ce face, iarna, ordinea celor șapte biblioteci ale familiilor, repartizate pe etaje, dintre care numai una de știință (medicină, chimie, matematică), era tulburată mai des, fiecare își alegea ce-i plăcea. În iarna aia, curând după prima zăpadă, tata-mare ne-a citit unul dintre poemele lui favorite, ,,Dan, căpitan de plai”, dar finalurile triste ne supărau. […]

Noi citeam o carte numită ,,Avalanșa”, de An Rutgers Van der Leoff, care avea pe copertă niște schiuri înfipte cruciș în zăpadă, așa cum ni le înfigeam și noi, și doi copii alături. Și cartea asta, pe care ne-o dăduse tata, avea părți triste, […] dar măcar se termina vesel, iar copiii erau, cumva, învingătorii.

  Ca toate celelalte lucruri ale noastre, și cărțile treceau de la unul la altul. Cărțile aveau un mare avantaj față de patine: nu erau albe și negre și nu trebuia să aștepți să-ți crească piciorul ca să le citești, așa că uneori primeam destul de repede o carte citită de Dina. Părinții spuneau totuși că și mintea crește, la fel ca piciorul, dar, întrucât cărțile nu-ți jucau în mână ca picioarele în ghete, nu se vedea când îți sunt prea mari și nici când îți rămân mici. Nici nu li se toceau canturile*, ca la schiuri. Era deci mult mai bine, cu cărțile decât cu celelalte obiecte folosite de noi, rând pe rând.

  N-am văzut pe nimeni din casă citind cu atâta poftă ca tata. Cum avea un ban, cum își lua sau ne lua o carte, pe care o deschidea de parcă ar fi vrut să se mute cu totul acolo, înăuntru. Nici nu mă auzea, dacă-i vorbeam când citea. Tata avea la îndemână un Larousse* în care mă punea să caut cuvinte franțuzești, chiar înainte de a ști limba asta, mi le spunea pe litere, și așa franceza s-a amestecat încetul cu încetul între cuvintele mele. Mergeam uneori cu el la librărie să vadă ultimele noutăți. La câteva zile după ce Tanti mi-a povestit despre prima ei excursie pe zăpadă, m-am îmbolnăvit de gripă. Făcusem febră mare, care nu-mi trecea și transpiram de parcă urcasem și eu pe jos, în fustă lungă, până la cabana Postăvaru. Mama m-a „doftoricit” eficient, cum învățase, ca fiică de medic, că trebuie să facă, însă tata mi-a adus, pe post de medicament, o carte mare și groasă – cu multe desene și poezii și fragmente din cărți de copii pentru oamenii mari –, pe al cărei cotor scria, cu un scris clar, de mână,, Antologia inocenței”. Am citit din ea zilnic, toată iarna, și nu m-am mai despărțit de ea niciodată, oriunde am mai locuit.”

                                                                            (Ioana Pârvulescu, Inocenții)

Tata este un personaj din fragmentul romanului,,Inocenții”, un om cu sufletul curat, căruia nu i se poate reproșa nimic; omul care exprimă iubire,atașament,dornic de cunoaștere,este amintit cu simpatie și nostalgie.Tatăl din textul1 este un om emoționat de vederea copiilor ce mâncau mere coapte și scăunelul pe care se așază,gustul mărului îi reamintește copilăria.

   Ambii tați sunt personaje deosebite:primul tată-cititor are dorinţa de a citi și de a cumpăra cărți,trecându-și fiica  din realitate în fantezia paginilor,al doilea se transformă miraculos în copilul de odinioară, simțind gustul mărului.

SUBIECTUL AL II-LEA

   Scrie în 100-150 de cuvinte rezumatul textului 1. 

Într-o după amiază de toamnă,trei copii merg să se încălzească la focul sobei din bucătărie.Pe plită se coc grăunțe de păpușoi și trei mere.Copiii urmăresc transformarea merelor ,a găunțelor și simt aroma din vară.Copii se încălzesc la focul sobei și ronțăie boabele transformate în cocoșei.Din cuptor vine mirosul de turtă dulce.Alături de copii sunt vietăți diferite:pisici,un câine,o cloșcă cu pui.Domnul Deleanu intră în bucătărie și este surprins de vederea copiilor.Se preface supărat, dar rămâne alături de copii la rugămintea lor.Mușcă dintr-un măr și își amintește de copilărie.Încăperea se transformă într-un loc de basm.

 

 

 

 

test: Veronica D. Niculescu,, O vară cu Isidor” + big-day-2022-o-sarbatoare-pentru-pasari-si-oamen

 

Textul 1

,,Era o dimineață ca oricare alta. [...] Nu ne pregăteam de nimic special acolo, la grădina zoologică.

S-a întâmplat însă un lucru care a făcut-o de neuitat. Asta mă voi strădui să povestesc chiar acum. ,,Stăteam, ca de obicei, singur pe creanga mea și mă uitam spre pădure. [...] Îngrijitorii de serviciu erau Clonț și Piciorong, n-o să uit niciodată [...]. După ce s-au îndepărtat, m-am uitat, ca de obicei, la ușiță. Am întins aripile și am atins-o ca din întâmplare, împingând ușor cu vârfurile. Era, desigur, închisă. [...] Am mâncat cum mănânc eu, fără să păstrez nimic pentru mai târziu, după care am hotărât să profit de orele de liniște și să trag un pui de somn, cât se mai putea. Știam că n-o să mai apară nimeni vreme de câteva ore. Abia ce mă instalasem pe platformă, că s-au auzit niște pași apropiindu-se.

 Orice ar fi, nu deschid ochii, mi-am zis. Un condor* sătul e un condor mort pentru patrie vreme de câteva ore.

 Zăceam acolo neclintit, iar jos continua foșnetul. Ca niște pași pe loc.

 Probabil se uită la mine. Nu mă mișc. Nu exist. Pleacă! Dar foșnetul continua, de parcă cineva se plimba pe lângă cușcă.

  Poți să te plimbi. Aici nu e nimic de văzut. Condor adormit. Nu-ți convine, cere-ți banii înapoi pe bilet.

 Și deodată, clinchetul! Ei, da! Clinchetul m-a făcut să tresar. Clinchetul m-a făcut să mă ridic în capul oaselor și să mă uit țintă la ușiță. Jos, lângă cușcă, stând pe vine și umblând cine știe de ce la zăvor, era o fetiță. Părul lung și drept, de culoarea castanelor, îi învelea umerii și atingea cu capetele pământul. De sub pletele care o îmbrăcau ca o pelerină, se iveau brațele albe, lungi și subțiri. [...] Se uita la mine neclintită, cu ochii mari, cu gura întredeschisă, de parcă ar fi rostit o vocală neauzită. Am căutat să mă adun, să mă stăpânesc, să mă controlez, să-mi lipesc aripile de corp și să mă trag un pic mai în spate. Dar stai puțin! O știu pe fata asta, mi-am zis.

— Nu te speria... mi-a șoptit.

 Da, bineînțeles c-o știam pe copila asta! Era fata aceea blândă, cu bascheții verzi, îi avea și acum în picioare. Nu știu ce-a meșterit ea acolo și cum a făcut, dar peste câteva minute ușița era descuiată. Clic, s-a auzit. Fata se uita țintă la mine. Cu mâna stângă se sprijinea de gardul de sârmă, cu dreapta a crăpat ușița ușor, întâi foarte puțin, apoi mai mult, până a deschis-o de tot. A lipit-o de perete și s-a îndepărtat câțiva pași, mergând cu spatele, fără să-și ia o clipă privirea de la mine.

— Haide, mi-a zis.

  M-aș fi frecat la ochi. Credeam că visez. Haide, haide, dar unde?

— Hai, Isidor.

 Știa cum mă cheamă! Asta chiar m-a lăsat mut. Mă rog, eram dinainte, dar știți cum se zice... Am coborât de pe platformă. O mișcare care a stârnit ceva turbulențe, după cum mi-am dat seama. [...] Am hotărât să ies din cușcă. M-am aplecat și m-am strecurat pe ușiță. Mi-a stat respirația. Am amețit și m-am prăbușit într-o parte.

— Isidor! Trezește-te, te rog!

 Mi-am dat seama că mă făceam de tot râsul. Condor bătrân, să zac așa prăbușit într-un șanț! M-am ridicat, m-am scuturat frumușel. Carevasăzică, nu visam. Și acum?

— Zboară! mi-a șoptit. O priveam fermecat, încă un pic amețit, nu știam ce să fac. Am întins aripile. Ea s-a tras într-o parte.

— Zboară! mi-a zis iarăși. Poți să zbori, ești liber. Iar eu trebuie să plec cât mai repede.

Zboară, te rog, nu vreau să ne prindă! O s-o încurcăm amândoi. Zboară, zboară, dar cum? [...] Pur și simplu trupul meu nu se desprindea de la sol decât pentru a se prăbuși cu un bufnet. [...]

 Fata mă privea disperată, cum mă apropiam de ea săltând ca o minge dezumflată. Brusc, s-a întors cu spatele la mine și a pornit spre ieșire. Am alergat după ea. S-a oprit, înainte să dea colțul către aleea principală, s-a rotit și m-a privit. [...] Fetița și-a scos hanoracul și mi l-a aruncat pe umeri. Ea mi-a trecut ușor fiecare aripă prin câte o mânecă, apoi a închis fermoarul cu grijă, atentă să nu-mi prindă penele de pe piept. Iar când mi-a aranjat la loc o pană răzvrătită și i-am simțit degetele subțiri atingându-mă, am știut că trebuie să mă las pe mâinile ei, că e bună ca o mamă, deși nu e decât o fetiță. [...] Ne-am așezat pe bordură, feriți de câteva mașini parcate acolo, cu fața spre pădure. Am răsuflat ușurați amândoi.

— Și-acum ce ne facem, Isidor? Glasul fetei părea plin de îngrijorare. Însă, când m-am întors înspre ea, am văzut că zâmbea cu tot chipul. [...] Tot ce-am făcut a fost să leșin iarăși, răpus de-atâta fericire, cu capul în poala zânei de treisprezece ani care mă salvase. Serena.”

                                                                                     (Veronica D. Niculescu,, O vară cu Isidor”)

*condor = specie de vultur foarte mare care trăiește în Munții Americii de Sud

Textul 2

,,Big Day este despre păsări, dar și despre oameni. [...] Ca organizatori, am fost extrem de încântați că în acest an am avut la start o mulțime de fețe noi, oameni aduși împreună de un singur lucru: dragostea pentru natură și păsări. [...]

  Big Day este un concurs al celor mai pasionați iubitori de păsări și, cu toate că relaxarea și voia bună sunt printre obiectivele fiecărui participant, spiritul competițional este omniprezent. În seara dinaintea concursului, pacea și prietenia domină atmosfera din curtea stațiunii de la Agigea, iar poveștile despre păsările observate în acest an curg necontenit. [...] Însă, la 5 dimineața, a doua zi, iataganele (binoclurile, lunetele și aparatele de fotografiat) sunt scoase din teacă și nimeni nu prea mai este prieten cu nimeni. „Păsărarii” începători sau cu experiență pornesc în cursa istovitoare de 24 de ore în care fac tot ce pot pentru arealul stabilit de organizatori. Șeful glumelor, Ciprian, devine brusc vigilent, iar privirea i se ascute precum cea a unei acvile gata de atac. Judit, de la echipa 42, plină de energie și dispusă mereu să se joace cu cei mici prin curtea stațiunii, devine concentrată și intransigentă* precum un stârc cenușiu care își pândește prada. Toată încrâncenarea asta este totuși cu folos. [...] La fiecare ediție, pe lângă numărul de specii observate, toți concurenții visează la întâlnirea cu speciile rare pe care le pot vedea în migrația de toamnă. Anul acesta, [...] au avut șansa de a repera un ciuf de câmp (Asio flammeus)! [...] A doua prezență de „gală” la Big Day 2022 a fost mărăcinarul siberian (Saxicola maurus), o specie ce poate fi observată doar accidental în România. Bucuria unei astfel de descoperiri poate fi cu greu exprimată în cuvinte.”

                                  / https://www.sor.ro/big-day-2022-o-sarbatoare-pentru-pasari-si-oameni/

*intransigentă = care nu se abate de la o anumită linie adoptată, care nu acceptă compromisuri

6. Precizează, în două-trei enunțuri, o trăsătură a tiparului narativ, ilustrând-o cu o secvență din textul 1.

Tiparul textual este narativ prin prezența unui narator subiectiv,un condor-personificare- ce povestește la persoana întâi, își exprimă propria experiență trăită alături de fetița ce-l salvează; vocea textuală povestește o întâmplare petrecută la grădina zoologică,când o fetiță se hotărăște să-l elibereze pe condorul Isidor,, Zboară! mi-a șoptit. O priveam fermecat, încă un pic amețit, nu știam ce să fac.” Și este eliberat.

7. Prezintă un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text

                   În cele două texte sunt prezentate păsările și oamenii ce le iubesc.

În textul 1, Serena a făcut tot posibilu,l ca să își salveze prietenu din cușca unui zoo,un condor,și să-i ofere libertatea de care nu a avut parte. Relaţia dintre fetiță şi condor e cea dintre două fiinţe care ştiu că important este visul. Serena vrea să-l ajute pe Isidor să-şi redescopere plăcerea zborului şi să-şi depăşească temerile din captivitate.În textul 2,este prezentat un eveniment,concurs,,Big Day”pentru oamenii pasionați de zburătoare, sunt observate speciile de păsări din arealul stabilit și mai ales speciile rare pe care le pot vedea în migrația de toamnă.

                    Păsările reprezintă conexiunea zilnică a omului cu natura,cu viața.  

8. Crezi că o pasăre ținută în captivitate se dezvoltă la fel ca în mediul ei natural? Justifică-ți răspunsul,valorificând textul 1.

Cred că o pasăre este liberă şi independentă doar atât cât îi permite cerul și de aceea oricine trebuie să înveţe din gestul păsărilor libertatea şi înălţarea.Dar libertatea nu înseamnă nimic pentru o pasăre care nu a-nvăţat să zboare,care sunt în captivitate,care se dezvoltă după cum omul dorește și care este considerată un trofeu doar pentru a fi privită,admirată.Viața păsării este în cuști,colivii,voleiere.

Chiar dacă omul stă zilnic cu pasărea, nu cred că pasărea poate avea încredere. Păsările simt un impuls puternic atunci când vine vremea migrației, vor fi foarte neliniștite în această perioadă. Multe păsări sunt crescute în captivitate, scoase din sălbăticie. Captarea păsărilor poate să schimbe nivelul lor de inteligență. Sunt păsări triste,chiar dacă uneori cântă și încântă prin sunetele lor.Desigur că sentimentul unic este dorul de zbor,de cuibul de pe o creangă,de insectele din scoarța copacilor,de puii pe care i-ar învăța să zboare, de plecarea spre alte orizonturi. Condorul din text pare să aibă un sistem complex de comunicare. Este o pasăre sociabilă, o creatură inteligentă, distractivă și frumoasă. Din punct de vedere psihologic, capturarea lui este o tortură, deoarece nu poate comunica cu semenii lui și nu poate să-și petreacă orele de zbor în natură. Condorul de la zoo nu poate zbura,îi e frică,pentru că viața lui a fost într-o cușcă cu zăbrele,iar o ușă îl desparte de libertate,de înaltul cerului.A uitat să zboare,se lasă îmbrăcat ca un copil,aceasta înseamnă tristețe.

  Dar locul păsărilor este sub cer,în libertate și de acolo ele aduc vești,bucurie,speranță.

9. Asociază fragmentul din „O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, o valoare comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

Voi asocia fragmentul din textul 1 cu povestirea,,Cum e lumea”de aceeași autoare,Veronica Niculescu,când tot într-o grădină zoologică un pui de urs a fost trezit de aripile unui fluture ce zboară liber,la fel condorul aude pașii ca,,un clinchet”al unei fetițe.Pe urmele fluturelui,Bianca-ursuleț fetiță,cu guler alb,admiră splendoarea lumii noi: lacul cu rațele,șirul de copaci,valea,iarba înrourată.Isidor,condorul,este eliberat de fetiță din cușcă este uimit și simte cum,,amețit și m-am prăbușit într-o parte.”Ursulețul aleargă vioi prin lumea dorită,condorul,acum liber nu poate zbura,,Pur și simplu trupul meu nu se desprindea de la sol decât pentru a se prăbuși cu un bufnet.”

Și ursulețul și condorul sunt protejați:fetița îl ascunde în hanorac,iar Mara,personajul din povestire,îl apără cu propriul trup,cerând milă de la oamenii speriați de puiul de urs.

  Cele două personaje umane iubesc ființele necuvântătoare,pentru că știu că numai când iubesc o vietatate simt iubirea cu toată inima.  

Subiectul al II lea

Scrie o compunere în care să o caracterizezi pe Serena, personajul din textul ,,O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu.

  Serena, personajul din fragmentul,,O vară cu Isidor," este o adolescentă plină de viață și empatie. Este prezentată prin caracterizare indirectă,prin faptele sale de a găsi curajul să-l elibereze pe Isidor,condorul din zoo.Este momentul când condorul o descrie pe fetița,,neclintită”,nemișcată din fața lui,îi privește ,,părul lung și drept, de culoarea castanelor”ca o pelerină,, îi învelea umerii și atingea cu capetele pământul”, îi observă ochii mari, gura întredeschisă,,de parcă ar fi rostit o vocală neauzită”,iar brațele erau albe, lungi și subțiri.Blândețea glasului fetei îi domolește frica.

 Hotărâtă să-l elibereze pe Isidor, Serena reușește să deschidă ușa cuștii. Condorul o urmează afară, dar dezvăluie că nu poate zbura. Serena manifestă curaj,inteligență și compasiune atunci când îl eliberează pe condor.Deși Isidor are probleme cu zborul,Serena găsește o soluție pentru a-l scoate din grădina zoo.

 Când a reușit să îl salveze, el a înțeles că există într-adevăr zâne și că ele uneori coboară și în viața bătrânilor condori lipsiți de speranță.Cu toate că Isidor visase de mult timp libertatea, a uitat ce înseamnă și de aceea nu a putut să zboare 

Mult lirism în acțiunea celor doi care doresc libertate. Relaţia dintre Serena şi Isidor e cea dintre două fiinţe care ştiu cât de important este visul. Serena vrea să-l ajute pe Isidor să-şi redescopere plăcerea zborului şi să-şi depăşească temerile.

Serena devine un simbol al curajului și compasiunii, dovedind că un singur individ hotărât poate schimba destinele altora. Isidor, condorul, reprezintă lupta pentru libertate și capacitatea de a depăși constrângerile impuse de societate. Isidor rămâne ca o permanentă promisiune că visurile pot deveni realitate. 

  Stilul autoarei capătă o notă definitorie prin atenția acordată detaliilor, a căror cumu­lare controlată asigură o stare de necesitate în puzzleul poveștii, și prin umorul fin, care se strecoară în țesătura textului.

(numele Serena înseamnă puritate,calm,lumină, dorință de aventuri,emoții)

test: Liviu Rebreanu--,,Cerșetorul”+ alegerea-unei-cariere-mecanisme-psihologice

 

Automobilul înghițea lacom șoseaua, care se strecura, hopuroasă, peste lanuri înverzite, pe lângă coline împrăștiate ca niște mușuroaie uriașe, printre tufișuri uitate ici-colo ca perii în barba unui spân.

Doctorul Ispas, de la spitalul Maica Domnului, se ducea într-o inspecție pe neașteptate în satul Ciolănești, unde se zicea că bântuie, ascunsă, o molimă strașnică de scarlatină.

Era un om blajin doctorul Ispas, veșnic cu zâmbetul pe buze și cu ochelarii pe nas, ras ca un englez, și un binefăcător din naștere. Oculist prețuit și miop, desfășura o muncă neobosită pentru ocrotirea celor ce-și chinuiesc viața într-un întunerec fără sfârșit. Îi plăcea să-i zică lumea „apostolul meseriei doftoricești” De aceea nu primea niciodată bani pentru consultații, izbutind chiar să cheltuiască cu apostolatul o parte bunicică din averea frumoasă ce-i rămăsese de la părinți.

Acuma se înfunda în pernele de piele, foarte îngrijorat să nu-l azvârle în vreun șanț zguduiturile mașinii. Îi stătea mereu pe limbă să poruncească șoferului îndrăgostit de iuțeală să meargă mai cu băgare de seamă, dar parcă-i era rușine să arate că i-e frică. Aerul dimineței, aspru și rece, îl izbea în față și-l înviora....

Automobilul alerga din ce în ce mai năvalnic. Satele rămâneau în urmă unele după altele…

Poate din pricina aerului proaspăt, poate din pricina zguduiturilor nemiloase, Ispas simți deodată că i-e foame. Și fiindcă se apropiase de țintă, se plecă și strigă șoferului.

— Ascultă, Petre!… Auzi?… Oprești la cârciumă, nu la primărie, auzi?… Întâi luăm ceva și pe urmă…

Șoferul, rezemat pe volan, cu gâtul întins ca un jocheu întârziat, răspunse, moțăind scurt din cap:

— Bine.

Peste câteva minute intrau în Ciolănești, și mașina se opri înaintea cârciumei, care se pitula, cu o sfială ademenitoare, tocmai în fața bisericii. Pe prispa soioasă, vreo doi țărani, cu luleaua între măsele, se holbau la mașina ce pufăia trudită.

Doctorul se descotoșmăni din tartane, își întinse picioarele amorțite și se dădu jos, scuturându-se de praf.

— Găsim pe aici ceva de mâncare, oameni buni? zise dânsul spre țăranii sculați în picioare.

— Apoi de, boierule, ca la țară, făcu un bătrân cu fața prietenoasă și cu niște plete năclăite.

În fața cârciumei se ivi hangiul, foarte plecat și încântat.

— Poftiți, conașule, poftiți!… Avem orice vă cere inima…

Doctorul Ispas porni să intre. În clipa aceea, însă, răsări ca din pământ un cerșetor orb, cu cămașa zdrențuită și murdară, desculț, încins cu o sfoară noduroasă, cu o căciulă cenușie într-o mână, iar în cealaltă cu un băț zdravăn, și se apropie mormăind jalnic și tărăgănat:

— Fie-vă milă de un biet orb… Bogdaproste… D-zeu să vă miluiască…

Ispas șovăi puțin, apoi se opri, scoase niște bani și-i aruncă în căciula cerșetorului. Intră pe urmă în cârciumă, întovărășit de bolborosirile de mulțumire ale orbului, care pipăise în grabă banii și se roșise de bucurie. 

În vreme ce mânca, doctorul se gândi mereu la cerșetorul orb. Să fie oare orb din naștere? Să-și fi pierdut vederea pe urma vreunei boli? Ce trist e să vezi cerșind un om voinic! Uite, dacă statul s-ar îngriji nițel de nenorociții ăștia, n-ai mai întâlni orbi în fiecare comună. Desigur!

Ispas mânca, și-n gând se înfuria din ce în ce mai tare pe cei ce au putința să facă bine omenirei și care nici nu se sinchisesc de omenire. Bău de dușcă un pahar de bere de la gheață și-și zise hotărât:

„Trebuie să mai văd pe sărmanul cela! De unde știi că nu e vorba de vreo năpastă trecătoare? De ce să nu-l ajutăm să se facă om dacă-i cu putință?”

Plăti, își puse pardesiul și ieși mândru că i s-a îmbiat iar prilejul să-și împlinească apostolatul.

În fața cârciumii se adunase o mulțime de țărani cari înconjurase automobilul și descoseau pe șofer. Primarul și notarul, prinzând de veste c-a sosit un boier mare, veniră grăbiți și îmbrăcați parc-ar fi mers la biserică.

— Unde-i cerșetorul? întrebă doctorul apropiindu-se de trăsură.

— Pe aici trebuie să fie, se îmbulzi un țăran dezghețat. Unde ești, mă orbule? Hai, că te cheamă boierul!…

Cerșetorul apăru în curând și întinse căciula, mormăind mai jalnic și mai disperat. Doctorul Ispas se apropie cu blândețe, dar tânguirile orbului duhneau groaznic a rachiu.

Se uită cu luare-aminte, îi căscă ochii pe rând, îi întoarse genele pe dos și-n vremea aceasta îl întreba într-una: de când nu mai vede de loc, ce simte când apasă cu degetul, pe albeață, de ce s-a apucat de cerșetorie… Iar orbul povestea, oftând des, că s-au împlinit la Paște șapte ani de când nu mai vede lumina zilei, că i-a venit din senin, s-a culcat seara teafăr și s-a trezit dimineața vai de capul lui, că n-a avut bani să se arate la doctor și că Dumnezeu l-a pedepsit să trăiască din mila satelor… Țăranii se îmbulzeau în jurul lor, aruncau câte-o vorbă și chicoteau necrezători în spatele doctorului.”

                                                             (Liviu Rebreanu--,,Cerșetorul”)

Textul 2

,,Decizia orientării tinerilor către un anumit domeniu de activitate poate debuta încă din perioada primei copilării, mai ales în cazul profesiilor cu abilități speciale precum cele artistice, sportive sau cele care necesită o supra-specializare într-o anumită arie profesională. În aceste cazuri, părinții sunt cei care identifică la copil înclinații către anumite domenii cum ar fi descoperirea talentului muzical, a unor abilități motrice specifice sportului de performanță sau preocuparea excesivă a copilului către tehnică .

În această situație, atunci când copilul alocă interes pentru anumite activități specifice este recomandat ca părinții să îl susțină în exersarea acelor abilități și în identificarea nevoilor de dezvoltare într-o anumită arie profesională. Dacă depistăm la copil talentul muzical, artistic, tehnic sau sportiv, iar acesta ne solicită suportul în vederea exersării lui, este recomandat să îl orientăm și să îl susținem în alegerea meseriei respective.

Majoritatea tinerilor în momentul orientării către o anumită profesie sunt idealiști și urmează, inițial, modele fanteziste sau modele parentale pe care le-au preluat fără a le filtra, în procesul interacțiunii cu părinții. De câte ori nu auzim la un copil sau la un adolescent “Vreau să mă fac astronaut să descopăr galaxii și civilizații necunoscute încă omenirii” sau “Vreau să mă fac medic ca mama!”? În astfel de situații alegerea carierei nu are un temei rațional și este foarte posibil ca tânărul să revină ulterior asupra deciziei luate.

Ca orice decizie, alegerea unei cariere implică două componente majore: cea afectivă și cea rațională. „Mi-ar plăcea să urmez o carieră în domeniul X, dar nu este bine plătită și va trebui să îmi aleg altceva” este fraza care pune cel mai bine în ecuație cele două variabile. Inițial tinerii fac alegeri pe baza dorințelor, idealurilor sau a pasiunilor pentru anumite aspecte ale lumii înconjurătoare, iar în acest caz, pentru a demara proiectul numit „profesie” este necesar să activeze și alte resurse precum cele de tip motivațional sau volitiv. Este important ca în procesul alegerii carierei tinerii să fie bine informați cu privire la perspectivele dezvoltării în acel domeniu de activitate. Atunci când spune „Da, asta vreau să fac în viață!” tânărul trebuie să știe care sunt implicațiile profesionale, materiale, emoționale, sociale și financiare ale acelei opțiuni.

Alegerea unei profesii se poate dovedi a fi un proces extrem de anevoios, întrucât pot interveni variabile care pot influența alegerea făcută. Este important ca alegerea unei cariere să pornească de la nevoile și asteptările tânărului cu privire la perspectivele dezvoltării sale, dar trebuie să fie abordată și din perspectiva dinamicii societății actuale. Meseria practicată trebuie să fie actuală, modernă și să răspundă nevoilor sociale curente.

                                (https://www.lapsiholog.com/alegerea-unei-cariere-mecanisme-psihologice

A

1. Completează spațiile cu informații din textul 

Când au ajuns în satul _________________ mașina s-a oprit în fața ________________

2. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1.

Doctorul Ispas se duce în satul Ciolănești:

a)      pentru a se întâlni cu primarul.

b)      b) pentru a investiga o posibilă epidemie de scarlatină.

c)      c) pentru a participa la o întâlnire la cârciumă.

d)       d) pentru a trata personal câțiva pacienți cu scarlatină.

3. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2.

Când copilul demonstrează talent într-un anumit domeniu, părinții trebuie:

a) să îl oblige să practice acel talent.

b) să îl orienteze și să îl susțină în alegerea meseriei potrivite.

c) să îi permită să ia decizii independente fără nicio ghidare.

d) să îi limiteze timpul dedicat exersării talentului.

4. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1.

Cârciuma din sat se afla:

a) în fața bisericii.

b) în spatele bisericii.

c) la marginea satului.

d) lângă primărie.

5. Notează „X” în dreptul fiecărui enunț pentru a stabili corectitudinea sau incorectitudinea acestuia,

bazându-te pe informațiile din cele două texte.

Textul 1  Enunțul                                                                                 adevărat                    fals Doctorul Ispas avea o avere frumoasă rămasă de la părinți.   Cerșetorul era orb de aproape șapte ani.   Doctorul Ispas era relaxat și nu părea deranjat de zguduiturile mașinii. Textul 2  Enunțul                                                                              adevărat                    fals Alegerea carierei este un proces simplu și lipsit de variabile externe.   Toți tinerii sunt idealiști când își aleg profesia.   Meseria practicată trebuie să răspundă nevoilor societății. 6.Transcrie două figuri de stil diferite din fragmentul următor, precizând felul acestora:  ,,Automobilul înghițea lacom șoseaua, care se strecură, hopuroasă, peste lanuri înverzite, pe lângă coline împrăștiate ca niște mușuroaie uriașe, printre tufișuri uitate ici-colo ca perii în barba unui spân.”.   --personificare: automobilul înghițea lacom șoseaua   --comparație: coline împrăștiate ca niște mușuroaie uriașe 7. Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, o diferență între limbajul utilizat în textul 1 și cel din textul 2, valorificând câte o secvență din fiecare text. În textul 1 este folosit limbajul artistic,beletrestic ,remarcăm din partea scriitorului o anume cultivare a expresiei, o grijă deosebită pentru alegerea cuvintelor şi ordonarea lor;mod de expunere:narațiune,descrierea,dialogul;figuri de stil. Caracterul limbajului nonliterar al textului 2 este dat de limbajul clar şi precis, lipsit de expresivitate artistică, în care cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu. Se folosesc mulţi termeni ştiinţifici şi tehnici:. ,,decizia orientării; domeniu de activitate; exersarea acelor abilități”;etc. 8. Ce simte doctorul Ispas după ce se întâlnește cu cerșetorul? Justifică-ți răspunsul la întrebare, prin referire la o emoție, valorificând textul 1.   În momentul apariției omului orb îmbrăcat sărăcios și auzindu-l cerșind cu  glasul ,,jalnic și tărăgănat”,doctorul Ispas îi dă câțiva bani și apoi își pune întrebări despre starea nefericită a omului,fiind cuprins de o supărare adâncă ,îndurerat,fiindcă sunt semeni de-ai lui,, care nici nu se sinchisesc” de cei năpăstuiți de soartă 9. Asociază fragmentul din Cerșetorul de Liviu Rebreanu cu un text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând o valoare comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.                                Iată asocierea mea:  ,,Șerban Voinea se adresă lui Magheru,rămas oarecum stingher,în sărbătorirea familială pe care o declanșase. -Domule doctor,mă înclin în fața științei dumitale... -Și eu,colega,te felicit din toată inima,se alătură medicul Preda.Dar spune-mi,rogu-te,cum ai procedat?Sunt foarte curios să aflu... -N-a fost decât o simplă experiență care a reușit și atâta tot... Șerban Voinea obiectă: -Această simplă experiență puteau s-o facă și somitățile medicale cărora m-am adresat.De ce n-au făcut-o?Să nu le fi trecut prin devlă? -Tot ce se poate!Eu la ce m-am gândit?Aflasem că domnișoara Zăvideanu,din cauza puternicei emoții,produsă de decesul mamei...a făcut paraplegia. -În mod inexplicabil pentru mine,întrerupse Preda. -Nu tocmai inexplicabil,pentru că este dotată cu o sensibilitate excesivă,aș zice bolnăvicioasă.O fată normală n-ar fi pățit nimic.Mă temeam șă nu aibă vreo leziune cerebrală,dar n-a avut.În tot cazul,influxul nervos a încetat de a-și mai exercita acțiunea asupra contracției musculare,țesutul muscular rămânând însă indemn.Ori,când m-am apropiat adineauri pe furiș de ea și am strigat-o,i-am provocat o emoție tot atât de violentă ca și prima,încât s-a restabilit circulația normală a influxului nervos în membrele paralizate.Asta-i tot! -N-am înțeles prea mare lucru,zise Voinea,dar ești formidabil,doctore!”                                                     (Mihail Drumeș, Cazul Magheru) În fragmentul din povestirea,,Cazul Magheru”o întâmplare neobișnuită creează nedumerirea unor oameni care asistă la rezolvarea unui caz medical într-un mod ciudat-fără medicamente,printr-o metodă originală,simplă,ca o joacă.Cei din jur sunt curioși să afle procedeul prin care Magheru reușise să schimbe starea unei fete care trecuse printr-un șoc emoțional cauzat de moartea mamei sale.   Explicația medicului Magheru este simplă,deși folosește termeni medicali: din cauza unei sensibilități deosebite,fata suferise paralizia membrelor inferioare și superioare.Explicația medicului este o lecție de medicină.  Asemănător medicului Magheru și doctorul Ispas este omul cu compasiune față de semenii săi,dornic de a vindeca rănile care-i fac pe oameni neajutorați,atenți la durerile celor din jur și caută să îndrepte starea omului orb. Ei sunt ,,apostolii”,cei trimiși, mesagerii adevărului,au o convingere puternică în ceea ce fac și luptă pentru ceea ce consideră drept, dornici să ajute. B. 1. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect: Au același număr de litere și sunete cuvintele din seria: a) cârciumă, înghițea, jocheu. b) ochelarii, bunicică, genele. c) sociale, cerșetorul, specifice. d) alegere, excesivă, decizie.   4. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect: Există o relație de omonimie între cuvintele din seria: a) iar orbul povestea oftând des / întunericul dens îl copleșea; b) mașina se opri înaintea cârciumei /automobilul alerga din ce în ce mai năvalnic c) aerul dimineții aspru și rece, îl izbea în față / doctorul nu era un om aspru d) n-ar mai întâlni orbi în fiecare comună / figura lui îmi este comună. 3. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect: Sensul contextual al expresiilor subliniate în secvența: ,,îi stătea mereu pe limbă să poruncească șoferului îndrăgostit de iuțeală să meargă mai cu băgare de seamă” este: a) îi venea să spună, cu grijă b) nu-și amintea clar, cu atenție c) era gata să spună, cu interes d) avea un lapsus, precaut. 2. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect: Există doar cuvinte derivate în seria: a) înghițea, tufișuri, neobosită. b) prietenoasă, zguduiturilor, iuțeala. c) orbului, jalnic, oftând. d) bucurie, fiecare, precum. 5. Selectează, din fragmentul următor, trei substantive comune aflate la cazuri diferite, pe care le vei preciza:  ,, Peste câteva minute intrau în Ciolănești, și mașina se opri înaintea cârciumei, care se pitula, cu o sfială ademenitoare, tocmai în fața bisericii. Pe prispa soioasă, vreo doi țărani, cu luleaua între măsele, se holbau la mașina ce pufăia trudită.” 6. Alcătuiește o propoziție negativă în care substantivul doctor să aibă funcția sintactică de atribut în cazul acuzativ(1) și o propoziție exclamativă în care adjectivul blajin să fie atribut în cazul dativ. (2) 7. Completează enunțul ,, Doctorul se gândește la cerșetorul orb” cu o propoziție, astfel încât în fraza obținută să existe un raport de coordonare concluzivă. 8. Rescrie enunțul următor, corectând greșelile de orice natură: Nu alege o carieră doar pentru bani sau pentru că alții cred că ar fi cea mai optimă opțiune! Încearcă să îți cunoști pasiunile care le ai! Tot ce contează este să fi deschis și să-ți urmezi inima. Consultă-te cu părinții a căror păreri sunt inportante! O alegere greșită poate să aibe urmări neplăcute pentru tine.   II Scrie o compunere, de minimum 150 de cuvinte, în care să-l caracterizezi pe doctorul Ispas, personajul din textul lui Liviu Rebreanu. În redactarea caracterizării, vei avea în vedere: − precizarea a două date de identificare a personajului (nume, vârstă, ocupație, origine, portret fizic etc.); − numirea a două trăsături morale ale personajului; − ilustrarea a două mijloace de caracterizare diferite, prin câte o secvență comentată; − corelarea unei valori personale cu una dintre valorile personajului.  În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă. Caracterizarea directă a doctorului Ispas,oculist, este realizată de autor în drumul doctorului spre un loc unde exista,, o molimă strașnică de scarlatină.”Este descris ca un om,,blajin”,blând,omenos,zâmbitor,generos,numit de cei din jur„apostolul meseriei doftoricești.”I se potrivește numele,este,,cel trimis",un misionar, propagator înflăcărat al unei dorinței de a fi de folos celor necăjiți de soartă,este omul cu devotament, credință, curaj.Deși se teme de viteza automobilului,se simte vioi,însuflețit de misiunea sa.Poposește la cârciuma din sat,pentru a mânca ceva și îi apare în față un cerșetor orb într-o stare sărăcăcioasă,zdrențăros,, mormăind jalnic și tărăgănat.”    Caracterizarea indirectă a personajului reiese din comportamentul față omul nefericit,chinuit.Doctorul,mărinimos,îi dă câțiva bănuți,dar vederea orbului nu-l părăsește și caută răspunsuri la întrebările din minte despre boala orbului,despre nepăsarea semenilor față de durerile oamenilor.Se hotărăște să vadă ochii orbului,gândind că-l poate ajuta.Îl examinează ca pe un adevărat pacient,îl întreabă despre cum se simte,ascultând cu atenție răspunsurile lui,fără a lua în seamă atitudinea neîncrezătoare a celor din jur.    Prin acest personaj,autorul a prezentat un om între oameni cu credință, curaj, responsabilitate, propovăduire a adevărului cu darul de a sluji,de a se înălța în dorința de ajutor pentru semenii îndurerați.     Stilul narativ al lui Rebreanu este sobru, direct și emoționant, iar povestea la persoana a 3a se dezvoltă lent, treptat și tensionat, prin preferinţa pentru exprimarea exactă, căutând mereu ,,cuvântul ce exprimă adevărul’’. Maniera obiectivă de exprimare presupune crearea de tipuri umane cu viaţă sufletească proprie:doctorul Ispas şi Cerșetorul orb. (În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte și Ispas, după numele martorului ascuns, Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate.)

Adevărat

Fals

test,,Pânza de păianjen”de Cella Serghi+ Mircea Eliade,, Memorii”

 

Textul 1

,,Întâia dată am văzut-o pe Diana în vacanţa care a precedat intrarea mea în clasa a cincea de liceu. Eram la Ocna-Sibiului, în parc, şi mă plictiseam pe o bancă. În mână ţineam, ca de obicei, o carte pe care n-o citeam. […]

Nu cred să fi băgat de seamă cineva, în vara aceea, la Ocna-Sibiului, că mă aflu şi eu printre vilegiaturiști*, deşi tare aş fi vrut să fie altfel. Lumea se ocupa de Diana Slavu. În parc răsuna ecoul numelui ei. Și eu nu ştiam cine e, cum arată.

De câte ori trecea prin faţa mea o femeie frumoasă, mă întrebam dacă nu-i Diana Slavu. Se spunea că nu-i frumoasă, dar adorabilă, încântătoare. Faptul însă că frumuseţea ei era atât de discutată mă încredința, că este frumoasă de-a binelea. […]

Atunci au apărut, coborând din pădure, cu rachete şi mingi, patru băieţi şi o fată. Unul dintre ei rămăsese mai în urmă şi striga: „Diana!” Fata avea un păr blond-arămiu, care, în ondulaţii mari, ajungea până la jumătatea gâtului. Părea că se amuză grozav. Râdea arătându-şi dinţii strălucitori. Între băieţi părea mică (e drept că purta pantofi de tenis), dar, ajunsă în dreptul nostru, s-a desprins de grup şi mi s-a părut înaltă. Era foarte subţire şi săltată ca un mânz. S-a apropiat de noi şi, zâmbind cu dinţii, cu părul, cu ochii, în loc de bună ziua, i-a întrebat pe băieţii de lângă mine: „Cum merge cu toceala?” şi s-a îndepărtat fără ca interpelaţii, puţin năuci, să fi apucat să spună ceva. Am urmărit-o cu privirea. […] Am crezut că-i nespus de fericită. […]

În seara aceea, mama şi Fräulein* au strâns lucrurile şi au început să împacheteze, sporovăind* amândouă despre schimbările casei. La Bucureşti, tata a pus să se facă unele reparaţii ca să-i facă mamei o surpriză. Dar când s-a văzut deodată între zidari, tâmplari, zugravi şi vopsitori, i-a scris o scrisoare în care o poftea, amărât, acasă. Mama, la gândul că toţi oamenii aceia „umblă pe parchet”, „strică şi fură”, a hotărât plecarea a doua zi de dimineaţă. Pentru mine asta însemna sfârşitul vacanţei, însemna să n-o mai văd pe Diana şi mai însemna încă ceva: învăţasem, din clasa întâi primară până într-a cincea de liceu, la Notre-Dame-de-Sion, aşa cum hotărâse mama. Cursul superior trebuia să-l urmez la liceu, cum era dorinţa tatii și convenția făcută între amândoi de când am fost dată la școală, la șapte ani.

Din cauza unei epidemii de scarlatină, m-am dus la şcoală abia după Crăciun.

Pe un coridor lung şi întunecos, a doua uşă la dreapta, pe o tăbliţă scria: Cl. a V-a. Dinăutru se auzea un zgomot infernal. Când am deschis uşa, m-am oprit, speriată de o mulţime de ochi miraţi şi iscoditori.

Aveam, uneori, în vis, senzaţia unei căderi de la înălţime, dar totdeauna, înainte de a ajunge la pământ şi a mă face ţăndări, mă trezeam. Şi acum. Tot aşa. Aşteptam o minune.

Ţineam încă mâna pe clanţă, ca să pot da înapoi la nevoie, şi mă gândeam că ar trebui să simulez un leşin, că altă scăpare nu va veni. Nu mai puteam suporta toate privirile acelea mirate şi iscoditoare, care mă ţineau ţintuită în uşă. Atunci, ca printr-un miracol, s-a desprins o uniformă dintre celelalte şi m-am pomenit în faţa mea cu Diana Slavu. Surâdea, întinzându-mi mâna. Dar eu ţineam cu o mână ghiozdanul, şi cu cealaltă clanţa. Nu ştiam cum să fac. Diana şi-a proptit mâna întinsă pe umărul meu şi, cu cealaltă, m-a prezentat clasei cu o emfază* care nu mi-a plăcut.

 - Domnişoara Ilinca Dima! Glumea tot timpul.

Râdea pentru orice fleac. Tot ce făcea, tot ce spunea era parcă pus între ghilimele. Diana nu intra pe uşă, irupea*, şi avea zilnic ceva de povestit. Totdeauna grăbită, avea părul vâlvoi, ochii ei verzi scăpărau. Parcă o văd, chiar atunci, în prima mea zi de şcoală, dând buzna în clasă şi vestind fetelor că directoarea s-a tuns.

Cine nu o ştie pe directoarea noastră – o preadistinsă doamnă cu guler de dantelă şi rochie neagră cu o uşoară trenă, cu părul încolăcit în creştetul capului – nu poate înţelege panica şi veselia stârnite în clasă.

Dar pe mine această continuă nevoie de a face glume şi farse, de a fi permanent în centrul atenţiei mă dezamăgea, mă irita. Clasa era galeria ei. La matematici aveam un profesor. Diana îl poreclise „Fie-A-B”, fiindcă, invariabil, îşi începea lecţia trăgând pe tablă o linie cu creta groasă şi punând de o parte A şi de cealaltă B, spunea: „Fie-A-B”. […]

Totuşi, de câte ori se credea neobservată, cădea pe gânduri, tristă. Părea că se desprinde cu totul de lumea dimprejur, părea că mai e o lume înlăuntrul ei, căreia îi aparţine, pe care o lua în serios, în care era gravă. Ochii ei căpătau atunci o culoare întunecată, de nepătruns, ca o apă foarte adâncă. Diana parcă pornea într-o călătorie lungă, subterană, la capătul căreia poate se regăsea pe ea, alta decât aceea pe care o vedea toată lumea. Din zâmbetul ei vesel, zglobiu, nu mai rămânea decât o fărâmă tristă.”

                                                                             (Cella Serghi, Pânza de păianjen)

*vilegiaturişti – persoane care se află în vacanță, petrecută în afara locului său de domiciliu;

*Fräulein – domnișoară;

*sporovăi - a spune lucruri lipsite de importanță;

*emfază - atitudine pretențioasă (în scris, în vorbire, în manifestări etc.);

*irupe - a se manifesta brusc și cu putere.

Textul 2

,,Am început să scriu la începutul după-amiezii și n-am încheiat-o decât când m-a strigat mama de jos, din capul scării, să vin la masă. Vreo 20 de pagini de caiet, pe care le-am scris cu o stranie, necunoscută bucurie; parcă m-aș fi trezit deodată într-una din lumile cărților pe care le citisem, singurele lumi reale și cu sens pentru mine; parcă aș fi scris și eu ca unii din autorii aceștia adevărați – cei pe care nu-i învățam încă la școală – și aș fi scris,ca să fiu citit de unul ca mine, iar nu de un profesor, pentru notă. Mazilu avea obiceiul să ne privească zâmbind, în ochi, încercând parcă să ghicească autorul textului celui mai pitoresc*, textul care i-ar fi dat lui prilejul să ne corecteze făcând o sumă de glume, cutremurând întreaga clasă într-o cascadă de hohote. Alegea câteva caiete, apoi se întorcea la catedră și începea să citească. Nu înțeleg cum am știut că, de data aceasta, va alege și caietul meu. Îl priveam cu un zâmbet complice și probabil că gestul acesta cutezător mă făcuse să roșesc pentru că, după ce a șovăit o clipă în dreptul băncii de alături, Mazilu s-a întors și mi-a cerut caietul. [...]

După prima pagină, Mazilu a ridicat ochii din caiet și m-a întrebat: „De unde ai copiat-o?” și, pentru că mă pregăteam să protestez, a adăugat: „Vreau să spun, de unde te-ai inspirat? Din ce carte?”. M-am îmbujorat și am ridicat neputincios din umeri. Mazilu a ghicit încurcătura mea și a reluat lectura cu un zâmbet misterios. La răstimpuri, ca să nu lase impresia că e vorba de o capodoperă, sublinia un adjectiv prea strident sau se întrerupea ca să-mi explice că făcusem o inadvertență*. Dar, când a terminat de citit, m-a privit în ochi și mi-a spus: „Bravo! Sunt nevoit să-ți dau nota zece!...”

A fost prima mea victorie: recunoașterea, în fața întregii clase, că nu mai eram corigentul la limba română de anul trecut. Probabil că Mazilu fusese atât de surprins de povestirea mea, încât a vorbit în cancelarie, căci, la sfârșitul recreației, Moisescu a venit la mine și mi-a cerut caietul. Voia să citească și el aventurile mele onirice*, cu Crivăț-Împărat și toți cei care mai erau și pe care i-am uitat de mult. Un adevărat triumf pe care, odată ajuns acasă, l-am relatat cu amănunte, deși nu știu dacă am reușit să înduplec rezerva și scepticismul* părinților. (Tata mi-a spus că se va lăsa convins numai după ce va vedea nota zece trecută în carnet, adică la sfârșitul trimestrului.)

                                                                        ( Mircea Eliade, Memorii)

*pitoresc - (despre stil și limbă) plastic, bogat în imagini, colorat, viu, expresiv;

*inadvertență - greșeală comisă din neatenție;

 *oniric – privitor la vise, care aparține visului;

*scepticism - atitudine de neîncredere, de îndoială față de cineva sau de ceva.

6. Precizează o trăsătură a tiparului narativ identificată în textul 1, ilustrând-o cu o secvență.

Tiparul textual este narativ prin prezența unui narator subiectiv ce-și exprimă prin narațiune propriile trăiri din vacanța de vară la Ocna Sibiului,moment prielnic,pentru a prezenta un personaj inedit,o fată enigmatică,admirată de toți,, tot ce spunea era parcă pus între ghilimele”pe care o va reîntâlni la noua școală.

7. Prezintă o diferență între atitudinea elevilor față de profesori, așa cum este prezentată în textul 1 și în textul 2, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.

   În textul 1 există o atitudine nepotrivită față de profesori,chiar ironică,, panica şi veselia stârnite în clasă”,fiindcă directoarea s-a tuns sau porecla dată profesorului de matematică,,Fie-A-B.”

   În textul 2 elevul își exprimă admirația pentru profesorul care a fost impresionat de tema scrisă, apreciind-o,, Sunt nevoit să-ți dau nota zece!...”

8. Ce simte Mircea Eliade în momentul când este felicitat de profesorul său? Justifică-ți răspunsul la întrebarea dată, prin referire la o emoție/sentiment, valorificând textul 2.

   În fața profesorului confuz,la început, de scrierea lui,naratorul este emoționat,dar când primește lauda și nota maximă este fericit,victorios,a fost prima mea victorie: recunoașterea, în fața întregii clase, că nu mai eram corigentul la limba română”și este plăcut surprins de dorința altui profesor de a-i citi lucrarea,doar tatăl a fost neîncrezător.

9. Asociază fragmentul din opera literară „Pânza de păianjen” de Cella Serghi, cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând o valoare comună prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

   M-am gândit la două fete:Elena și Lila din romanul,,Prietena mea genială”de Elena Ferrante.La fel ca Diana,personajul Lila uimește prin comportament,era mereu bătăioasă și sigură pe ceea ce-și dorea cu dorința de a-și depăși mereu condiția modestă.Dovedea sclipiri de geniu,învăța repede și se manifesta cu atitudine în fața celorlalți,uneori misterioasă,dar descurcăreață și întreprinzătoare,nu acceptă înfrângerea într-un concurs în clasă: ,,,Lila,ca de obicei,vrea să exagereze,m-am gândit....se luminase la față ca o sfântă războinică...i se înroșise obrajii ca un semn al descătușării unei văpăi din fiecare colț al corpului ei.”Diana are și ea un mister în ființa ei,, parcă pornea într-o călătorie lungă, subterană, la capătul căreia poate se regăsea pe ea, alta decât aceea pe care o vedea toată lumea.”

II. Scrie o compunere în care să o caracterizezi pe Diana Slavu, personajul din textul 1.

Diana Slavu este un personaj feminin captivant din fragmentul textului 1.

În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă.

Caracterizarea directă este realizată de autoare,narator-personaj,nemulțumită că este o ființă neobservată,știind că în locul unde se afla exista o fată radiantă,admirată de,,lumea”din jur.Cei din jur vorbesc despre această fată ruptă parcă din visele lor.Este surprinsă s-o vadă pe acea Diana într-un grup și o descrie,privind-o cu atenție,un amestec de sensibilitate și gingășie:,, un păr blond-arămiu, care, în ondulaţii mari, ajungea până la jumătatea gâtului.... foarte subţire şi săltată ca un mânz... nespus de fericită.” Scriitoarea creionează cu lumini o atmosferă extrem de sensibilă, Diana reuşeşte  prin frumuseţea şi felul ei de a fi să se afle mereu în central atenţiei.Prin atitudinea amuzantă,puțin sălbatică,Diana pare un personaj complex,o combinație de naivitate,feminitate,independență.

  Întâlnirea cu Diana la școală pare un miracol și caracterizarea indirectă reiese din comportamentul pe care-l are aceasta în momentul când o întâmpină pe naratoarea timidă în prima zi de școală:este zâmbitoate,îi întinde mâna și o prezintă glumind celor din clasă.Este o ființă plină de viață,, avea zilnic ceva de povestit”,de neastâmpăr,, grăbită, avea părul vâlvoi, ochii ei verzi scăpărau”,se dorea mereu în centrul atenției.Glumea pe seama profesorului de matematică,poreclindu-l ,,fie-A-B”,aducea vești pline de haz despre tunsoarea directoarei.Și totuși,,tot ce făcea părea pus între ghilimele”,nu aparținea ființei ei,era asemenea unei poleieli ca o strălucire aparentă,falsă.În singurătatea ei era o ființă tristă,gravă ce trecea printr-o lume neliniștită,întunecată cu dureri,dezamăgiri și acolo era altă Diana,poate cea adevărată,fără zâmbet.

Iar atitudinea ei veselă era ca o evadare din pânza de păianjen a unei existențe cenușii,își crease o viață aparentă,falsă numai de ea știută.Conturarea personajului atât de sincer și de cuceritor este prins ca într-o pânză de păianjen:o fată mereu în centrul atenției,dar care nu este atât de fericită pe cât arăta.Naratoarea-personaj povestește la persoana l, oferind o perspectivă subiectivă asupra evenimentelor narate din propria adolescență,când din întâlnirea cu Diana Slavu a înțeles că sunt și oameni aparent fericiți.