Textul 1
Nu cred să fi
băgat de seamă cineva, în vara aceea, la Ocna-Sibiului, că mă aflu şi eu
printre vilegiaturiști*, deşi tare aş fi vrut să fie altfel. Lumea se ocupa de
Diana Slavu. În parc răsuna ecoul numelui ei. Și eu nu ştiam cine e, cum arată.
De câte ori
trecea prin faţa mea o femeie frumoasă, mă întrebam dacă nu-i Diana Slavu. Se
spunea că nu-i frumoasă, dar adorabilă, încântătoare. Faptul însă că frumuseţea
ei era atât de discutată mă încredința, că este frumoasă de-a binelea. […]
Atunci au apărut, coborând din
pădure, cu rachete şi mingi, patru băieţi şi o fată. Unul dintre ei rămăsese
mai în urmă şi striga: „Diana!” Fata avea un păr blond-arămiu, care, în
ondulaţii mari, ajungea până la jumătatea gâtului. Părea că se amuză grozav.
Râdea arătându-şi dinţii strălucitori. Între băieţi părea mică (e drept că
purta pantofi de tenis), dar, ajunsă în dreptul nostru, s-a desprins de grup şi
mi s-a părut înaltă. Era foarte subţire şi săltată ca un mânz. S-a apropiat de
noi şi, zâmbind cu dinţii, cu părul, cu ochii, în loc de bună ziua, i-a
întrebat pe băieţii de lângă mine: „Cum merge cu toceala?” şi s-a îndepărtat
fără ca interpelaţii, puţin năuci, să fi apucat să spună ceva. Am urmărit-o cu
privirea. […] Am crezut că-i nespus de fericită. […]
În seara aceea, mama şi Fräulein* au strâns lucrurile şi
au început să împacheteze, sporovăind* amândouă despre schimbările casei. La
Bucureşti, tata a pus să se facă unele reparaţii ca să-i facă mamei o surpriză.
Dar când s-a văzut deodată între zidari, tâmplari, zugravi şi vopsitori, i-a
scris o scrisoare în care o poftea, amărât, acasă. Mama, la gândul că toţi
oamenii aceia „umblă pe parchet”, „strică şi fură”, a hotărât plecarea a doua
zi de dimineaţă. Pentru mine asta însemna sfârşitul vacanţei, însemna să n-o
mai văd pe Diana şi mai însemna încă ceva: învăţasem, din clasa întâi primară
până într-a cincea de liceu, la Notre-Dame-de-Sion, aşa cum hotărâse mama.
Cursul superior trebuia să-l urmez la liceu, cum era dorinţa tatii și convenția
făcută între amândoi de când am fost dată la școală, la șapte ani.
Din cauza unei epidemii de scarlatină, m-am dus la şcoală
abia după Crăciun.
Pe un coridor lung şi întunecos, a doua uşă la dreapta,
pe o tăbliţă scria: Cl. a V-a. Dinăutru se auzea un zgomot infernal. Când am
deschis uşa, m-am oprit, speriată de o mulţime de ochi miraţi şi iscoditori.
Aveam, uneori, în vis, senzaţia unei căderi de la
înălţime, dar totdeauna, înainte de a ajunge la pământ şi a mă face ţăndări, mă
trezeam. Şi acum. Tot aşa. Aşteptam o minune.
Ţineam încă mâna pe clanţă, ca să pot da înapoi la
nevoie, şi mă gândeam că ar trebui să simulez un leşin, că altă scăpare nu va
veni. Nu mai puteam suporta toate privirile acelea mirate şi iscoditoare, care
mă ţineau ţintuită în uşă.
Atunci, ca printr-un
miracol, s-a desprins o uniformă dintre celelalte şi m-am pomenit în faţa mea
cu Diana Slavu. Surâdea, întinzându-mi mâna. Dar eu ţineam cu o mână
ghiozdanul, şi cu cealaltă clanţa. Nu ştiam cum să fac. Diana şi-a proptit mâna
întinsă pe umărul meu şi, cu cealaltă, m-a prezentat clasei cu o emfază* care
nu mi-a plăcut.
- Domnişoara Ilinca Dima! Glumea tot timpul.
Râdea pentru
orice fleac. Tot ce făcea, tot ce spunea era parcă pus între ghilimele. Diana
nu intra pe uşă, irupea*, şi avea zilnic ceva de povestit. Totdeauna grăbită,
avea părul vâlvoi, ochii ei verzi scăpărau. Parcă o văd, chiar atunci, în prima
mea zi de şcoală, dând buzna în clasă şi vestind fetelor că directoarea s-a
tuns.
Cine nu o ştie
pe directoarea noastră – o preadistinsă doamnă cu guler de dantelă şi rochie
neagră cu o uşoară trenă, cu părul încolăcit în creştetul capului – nu poate
înţelege panica şi veselia stârnite în clasă.
Dar pe mine
această continuă nevoie de a face glume şi farse, de a fi permanent în centrul
atenţiei mă dezamăgea, mă irita. Clasa era galeria ei. La matematici aveam un
profesor. Diana îl poreclise „Fie-A-B”, fiindcă, invariabil, îşi începea lecţia
trăgând pe tablă o linie cu creta groasă şi punând de o parte A şi de cealaltă
B, spunea: „Fie-A-B”. […]
Totuşi, de câte ori se credea
neobservată, cădea pe gânduri, tristă. Părea că se desprinde cu totul de lumea
dimprejur, părea că mai e o lume înlăuntrul ei, căreia îi aparţine, pe care o
lua în serios, în care era gravă. Ochii ei căpătau atunci o culoare întunecată,
de nepătruns, ca o apă foarte adâncă. Diana parcă pornea într-o călătorie lungă,
subterană, la capătul căreia poate se regăsea pe ea, alta decât aceea pe care o
vedea toată lumea. Din
zâmbetul ei vesel, zglobiu, nu mai rămânea decât o fărâmă tristă.”
(Cella Serghi, Pânza de păianjen)
*vilegiaturişti – persoane care se află în vacanță,
petrecută în afara locului său de domiciliu;
*Fräulein – domnișoară;
*sporovăi - a spune lucruri lipsite de importanță;
*emfază - atitudine pretențioasă (în scris, în vorbire,
în manifestări etc.);
*irupe - a se manifesta brusc și cu putere.
Textul 2
,,Am început să scriu la începutul după-amiezii și n-am
încheiat-o decât când m-a strigat mama de jos, din capul scării, să vin la
masă. Vreo 20 de pagini de caiet, pe care le-am scris cu o stranie, necunoscută
bucurie; parcă m-aș fi trezit deodată într-una din lumile cărților pe care le
citisem, singurele lumi reale și cu sens pentru mine; parcă aș fi scris și eu
ca unii din autorii aceștia adevărați – cei pe care nu-i învățam încă la școală
– și aș fi scris,ca să fiu citit de unul ca mine, iar nu de un profesor, pentru
notă. Mazilu avea obiceiul să ne privească zâmbind, în ochi, încercând parcă să
ghicească autorul textului celui mai pitoresc*, textul care i-ar fi dat lui
prilejul să ne corecteze făcând o sumă de glume, cutremurând întreaga clasă
într-o cascadă de hohote. Alegea câteva caiete, apoi se întorcea la catedră și
începea să citească. Nu înțeleg cum am știut că, de data aceasta, va alege și
caietul meu. Îl priveam cu un zâmbet complice și probabil că gestul acesta
cutezător mă făcuse să roșesc pentru că, după ce a șovăit o clipă în dreptul
băncii de alături, Mazilu s-a întors și mi-a cerut caietul. [...]
A fost prima mea victorie: recunoașterea, în fața
întregii clase, că nu mai eram corigentul la limba română de anul trecut.
Probabil că Mazilu fusese atât de surprins de povestirea mea, încât a vorbit în
cancelarie, căci, la sfârșitul recreației, Moisescu a venit la mine și mi-a
cerut caietul. Voia să citească și el aventurile mele onirice*, cu
Crivăț-Împărat și toți cei care mai erau și pe care i-am uitat de mult. Un
adevărat triumf pe care, odată ajuns acasă, l-am relatat cu amănunte, deși nu
știu dacă am reușit să înduplec rezerva și scepticismul* părinților. (Tata mi-a
spus că se va lăsa convins numai după ce va vedea nota zece trecută în carnet,
adică la sfârșitul trimestrului.)
( Mircea Eliade, Memorii)
*pitoresc - (despre stil și limbă) plastic, bogat în
imagini, colorat, viu, expresiv;
*inadvertență - greșeală comisă din neatenție;
*oniric – privitor
la vise, care aparține visului;
*scepticism - atitudine de neîncredere, de îndoială față
de cineva sau de ceva.
6. Precizează o trăsătură a tiparului narativ
identificată în textul 1, ilustrând-o cu o secvență.
Tiparul textual este narativ prin prezența unui narator
subiectiv ce-și exprimă prin narațiune propriile trăiri din vacanța de vară la
Ocna Sibiului,moment prielnic,pentru a prezenta un personaj inedit,o fată enigmatică,admirată
de toți,, tot ce spunea era parcă pus între ghilimele”pe care o va reîntâlni la
noua școală.
7. Prezintă o diferență între atitudinea elevilor față de
profesori, așa cum este prezentată în textul 1 și în textul 2, valorificând
câte o secvență relevantă din fiecare text.
În textul 1 există
o atitudine nepotrivită față de profesori,chiar ironică,, panica şi veselia
stârnite în clasă”,fiindcă directoarea s-a tuns sau porecla dată profesorului
de matematică,,Fie-A-B.”
În textul 2
elevul își exprimă admirația pentru profesorul care a fost impresionat de tema
scrisă, apreciind-o,, Sunt nevoit să-ți dau nota zece!...”
8. Ce simte Mircea Eliade în momentul când este felicitat
de profesorul său? Justifică-ți răspunsul la întrebarea dată, prin referire la
o emoție/sentiment, valorificând textul 2.
În fața
profesorului confuz,la început, de scrierea lui,naratorul este emoționat,dar
când primește lauda și nota maximă este fericit,victorios,a fost prima mea
victorie: recunoașterea, în fața întregii clase, că nu mai eram corigentul la
limba română”și este plăcut surprins de dorința altui profesor de a-i citi
lucrarea,doar tatăl a fost neîncrezător.
9. Asociază fragmentul din opera literară „Pânza de
păianjen” de Cella Serghi, cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca
lectură suplimentară, prezentând o valoare comună prin referire la câte o
secvență relevantă din fiecare text.
M-am gândit la două
fete:Elena și Lila din romanul,,Prietena mea genială”de Elena Ferrante.La fel
ca Diana,personajul Lila uimește prin comportament,era mereu bătăioasă și
sigură pe ceea ce-și dorea cu dorința de a-și depăși mereu condiția
modestă.Dovedea sclipiri de geniu,învăța repede și se manifesta cu atitudine în
fața celorlalți,uneori misterioasă,dar descurcăreață și întreprinzătoare,nu
acceptă înfrângerea într-un concurs în clasă: ,,,Lila,ca de obicei,vrea să
exagereze,m-am gândit....se luminase la față ca o sfântă războinică...i se
înroșise obrajii ca un semn al descătușării unei văpăi din fiecare colț al
corpului ei.”Diana are și ea un mister în ființa ei,, parcă pornea într-o
călătorie lungă, subterană, la capătul căreia poate se regăsea pe ea, alta
decât aceea pe care o vedea toată lumea.”
II. Scrie o compunere în care să o caracterizezi pe Diana
Slavu, personajul din textul 1.
Diana Slavu este un personaj feminin captivant din
fragmentul textului 1.
În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de
caracterizare directă şi indirectă.
Caracterizarea directă este realizată de autoare,narator-personaj,nemulțumită
că este o ființă neobservată,știind că în locul unde se afla exista o fată radiantă,admirată
de,,lumea”din jur.Cei din jur vorbesc despre această fată ruptă parcă din
visele lor.Este surprinsă s-o vadă pe acea Diana într-un grup și o descrie,privind-o
cu atenție,un amestec de sensibilitate și gingășie:,, un păr blond-arămiu,
care, în ondulaţii mari, ajungea până la jumătatea gâtului.... foarte subţire
şi săltată ca un mânz... nespus de fericită.” Scriitoarea creionează cu lumini o
atmosferă extrem de sensibilă, Diana reuşeşte prin frumuseţea şi felul ei de a fi să se afle
mereu în central atenţiei.Prin atitudinea amuzantă,puțin sălbatică,Diana pare
un personaj complex,o combinație de naivitate,feminitate,independență.
Întâlnirea cu
Diana la școală pare un miracol și caracterizarea indirectă reiese din
comportamentul pe care-l are aceasta în momentul când o întâmpină pe
naratoarea timidă în prima zi de școală:este zâmbitoate,îi întinde mâna și o
prezintă glumind celor din clasă.Este o ființă plină de viață,, avea zilnic
ceva de povestit”,de neastâmpăr,, grăbită, avea părul vâlvoi, ochii ei verzi
scăpărau”,se dorea mereu în centrul atenției.Glumea pe seama profesorului de
matematică,poreclindu-l ,,fie-A-B”,aducea vești pline de haz despre tunsoarea
directoarei.Și totuși,,tot ce făcea părea pus între ghilimele”,nu aparținea
ființei ei,era asemenea unei poleieli ca o strălucire aparentă,falsă.În
singurătatea ei era o ființă tristă,gravă ce trecea printr-o lume neliniștită,întunecată
cu dureri,dezamăgiri și acolo era altă Diana,poate cea adevărată,fără zâmbet.
Iar atitudinea ei veselă era ca o evadare din pânza de
păianjen a unei existențe cenușii,își crease o viață aparentă,falsă numai de ea
știută.Conturarea personajului atât de sincer și de cuceritor este prins ca
într-o pânză de păianjen:o fată mereu în centrul atenției,dar care nu este atât
de fericită pe cât arăta.Naratoarea-personaj povestește la persoana l, oferind o
perspectivă subiectivă asupra evenimentelor narate din propria adolescență,când
din întâlnirea cu Diana Slavu a înțeles că sunt și oameni aparent
fericiți.