Textul 1
Intrase în clasa noastră în toamna lui 1945. Cu o manta
pe umeri, înalt, voinic, dar palid și slăbit, cu ochii arzători sub fruntea
mare, ca după o boală. S-a oprit întâi cu fața la tablă. Scrisesem, ca de
obicei, pe „răii clasei", iar scrisul, lăbărțat și cu greșeli, umpluse
toată tabla:
„Anastase şa
vărsat cernla pe bănică.
Ispas face pe
copii să râdă șii polecrește.
Ge. Florea deschide geamul și se face crt. (corent)...“
A citit până jos, apoi a clătinat din cap și s-a întors
spre clasă:
- Cine a scris? a întrebat cu voce blândă, dar slabă,
de-abia auzită. M-am ridicat din bancă, cu mândrie - Eu, vă rog! Sunt șeful
clasei. Aceștia sunt răii clasei…
- Rău.
În clasă s-a făcut deodată hărmălaie. Cei „scriși” țipau,
se ridicau în picioare și ridicau degetele, ca o pădure de furculițe.
- Are râcă pe
mine! El strică! Pe Voicu de ce nu l-a scris? Spun eu! Puneți-mă pe mine să-i
scriu! Eu! Eu!
A ridicat mâna și zarva a încetat. A repetat apoi ca
pentru sine:
- Rău... S-a apropiat de mine și, mângâindu-mă ușor, l-am
auzit: Șterge, te rog, toată tabla. A trecut apoi prin bănci, a răsfoit câteva
caiete și, pentru a treia oară în acea zi, a exclamat abia auzit:
- Rău! Apoi s-a oprit în fața clasei și ne-a vorbit:
- Până acum, de curând, a fost război, copii. Ați învățat
pe apucate. Va trebui să muncim serios, cu râvnă, fără preget. Scoateți
caietele și copiați prima temă.
Și, în timp ce toți copiii scotoceau prin bănci și în ghiozdane,
și-a smuls mantaua de pe umeri și s-a îndreptat spre tablă. În clipa aceea -
țin minte ca acuma - parcă o mână ne-a oprit deodată răsuflarea tuturor, iar
foșnetul caietelor a încetat. Îl priveam înmărmuriți, în timp ce el, la tablă,
scria cu greutate, strâmb și prelung, rând după rând. Învățătorul nostru nu
avea mâna dreaptă. O pierduse pe front, în luptă.... Scria cu mâna stângă...
Târziu, s-a întors
spre clasă, cu fruntea brobonată de sudoare, palid, și a vorbit șoptit și
tremurat:
- Vă făgăduiesc ca data viitoare să scriu mai frumos.
Prin iarnă, scria la tablă cu ușurință. Ne corecta
caietele, îndreptând cu roșu literă cu literă, şi de fiecare dată scria în
josul paginii câteva cuvinte: „Mai atent“ sau „Mai ordonat” sau, câteodată,
„Bine, sunt mulțumit". Priveam scrisul lui prelung, apăsat, copiat parcă
din abecedar, puțin pieziș, priveam și scrisul nostru... Ne
rușinam cel mai adesea și ne luam, tăcuți și încruntați, angajamentul să scriem
tot așa ca el... Ciudat. Pe nesimțite, îi imitam scrisul. Scriam mai toți
aplecat spre stânga, dar câteodată literele ieșeau pocite, îngrămădite,
strâmbe. A doua zi, mâhniți, vedeam în josul temei aceeași propoziție, ca din
abecedar, cu roșu: „Mai ordonat” sau „Mai cu grijă" și hotărâm din nou să
ne îndreptăm. Scriam, rupeam foile şi când, la sfârșit, dădeam caietele la
control, așteptam cu sufletul la gură ca el să scrie dedesubt, a doua zi: „Acum
este mai bine, sunt mulțumit!”
Şi, în acest timp, în mintea tuturor se ridica
întrebarea: „Cum poate să scrie atât de frumos şi atât de repede cu mâna
stingă?“(…) Dar într-o zi de iarnă, noi am aflat secretul.
- Vreți să vedeți
ceva? ne-a întrebat băiatul femeii de serviciu, coleg cu noi. O să rămâneți
trăsniți. Veniți mâine la școală mai de dimineață.
Am venit. Nici nu se luminase pe deplin. În toată școala,
o singură fereastră luminată: a clasei noastre. Ne-am adunat sub geam şi am
privit înăuntru. L-am văzut pe el, singur, la tablă.
Își dăduse jos haina şi scria, încet, cu grijă, literă cu literă... Când a
umplut tabla, s-a dat înapoi câțiva pași şi a privit. Am văzut şi noi atunci
toată tabla. Nu cuprindea nicio propoziție, niciun cuvânt. De sus și până jos
era o singură literă: a mic, a mare.
Învățătorul nostru s-a apropiat apoi de tablă şi a
şters-o. Pe urmă a început să scrie iarăși, mai repede, tot mai repede... și,
când a isprăvit, s-a îndepărtat nițel, a clătinat din cap şi am auzit în clasa
goală un cuvânt, unul singur:
- Rău!
S-a îndreptat spre burete, a șters în grabă totul și a
început din nou să scrie: a mic, a mare...
Din ziua aceea, cuvintele „Mai atent“, „Mai ordonat” n-au
mai apărut pe caietele clasei a patra... Vizitatorii se îngrămădeau în spatele
meu. Am mai privit o dată fila cu scrisul învățătorului meu. Am privit cele
două șiruri de semnături ale elevilor săi - aproape toate plecate nițel spre
stângă, cu litere prelungite şi apăsate. Apoi, fericit şi tulburat de această
neașteptată întâlnire, mi-am pus şi eu semnătura dedesubtul numelui
învățătorului meu şi-am adăugat - spre nedumerirea celor din jur, tot cu litere
prelungi şi apăsate:
„Elev” ( din vol.,,Recreația mare”, fragment)de Mircea Sântimbreanu
Textul 2
,,Profesorul Paul Budiu, dascălul de limba greacă, aducea
nota sa aparte în atmosfera Liceului Şaguna. Era un om binișor trecut de
șaizeci. Curiozităţile multe şi feluritele apucături sau întâmplările în
legătură cu el alcătuiau o întreagă arhivă anecdotică, ce se moștenea, crescând
din generație în generație. Figura lui Budiu revărsată în gesturi deosebit de
lente, o văd profilându-se pe peretele din fața clasei. În rostirea vorbelor şi
în mișcări dascălul punea o bizară încetineală. Fața lui manifesta o ușoară înclinare
spre gălbinare. Își supraveghea pronunțarea cuvintelor de origine greacă.
Astfel el niciodată nu făcea concesia de a spune „un
filozof". Consoana z se prefăcea într-un s fin, rostit cu
limbă subțire, de șarpe, iar cuvântul îl despărțea, subliniat și ostentativ, în
două: „un filo-sof". Era îndeobşte știut că, printre profesorii de
la Brașov, el era aproape singurul înstărit. Proprietar al câtorva rânduri de
case în Schei și prin Cetate, el umbla totuși în haină peticită, pentru a-și
pune în relief o modestie de înțelept, care ar fi preferat să trăiască într-o
bute. Disprețul față de orice strălucire exterioară şi-l ţinea la vedere în fel
şi chip. (…) Astfel, el nu era cu totul lipsit nici de orgoliul bogăţiei sale.
Numai aşa se explică de ce iarna, îmbrăca sub palton, de obicei, două surtuce:
cel mai scurt deasupra, ca să se vadă că sunt două.
Cât privește raporturile dintre noi și el, e cazul să
amintesc că niciun elev n-avea voie să spună „Domnule profesor!" sau, mai
bine zis, toți fără deosebire eram constrânși să vorbim cu el la persoana a
treia și să-l numim: „Domnu"'. De altminteri el însuși vorbea despre sine
numai la persoana a treia şi pentru nimic în lume n-ar fi căzut în eroarea de a
spune „eu". Avea despre sine conștiința unui model impersonal, mai presus
de pronume, şi se numea singur: „Domnu"'.
(Lucian Blaga,, Hronicul și cântecul vârstelor”, fragmente)
A
1.Notează, din textul 1, două observații pe care
învățătorul le scria pe caietele elevilor.
2. În vacanța de primăvară, băiatul merge (textul 1)
a) în parc.
b) la bibliotecă.
c) la muzeu.
d) la școală.
3.Paul Budiu era profesor de (textul 2)
a) matematică.
b) limba română.
c) limba germană.
d) limba greacă.
4. Profesorul prefera să i se spună (textul 2)
a) „Domnule profesor”.
b) „Domnu”.
c) „Dumneavoastră”.
d) „Stimate domnule profesor”.
Textul 1
Enunțul
Corect Incorect
Băiatul vede semnătura învățătorului la muzeu.
Învățătorul venise la ei în clasă în anul 1946.
Enunțurile despre „răii clasei” erau scrise corect pe
tablă.
Textul 2
Profesorul Paul Budiu era înstărit.
Acesta mergea îmbrăcat în haine scumpe.
Elevii vorbeau cu profesorul la persoana a III-a
6. Precizează, în două – trei enunțuri, o trăsătură a
personajului Dumitru Mironescu, identificată în fragmentul de mai jos, și
mijlocul de caracterizare utilizat:
„A citit până jos,
apoi a clătinat din cap și s-a întors spre clasă:
- Cine a scris? a
întrebat cu voce blândă, dar slabă, de-abia auzită.”
Personajul este caracterizat indirect de naratorul obiectiv prin gesturi și felul de a vorbi.Sunt urmărite acțiunile calme ale personajului ca într-un ritual,urmate apoi de întrebarea adresată cu vocea,,blândă,dar slabă,de-abia auzită”,epitete care exprimă duioșie,înțelegere.Verbele la timpul perfect compus creează impresia unei sensibilități sufletești a unui om suferind,dar dornic de a se autodepăși,pentru a fi un exemplu pentru elevii săi.
7. Prezintă, în 30 – 70
de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte date, valorificând
câte o secvență relevantă din fiecare text.
Un element comun celor două texte este dascălul de
școală,învățătorul,profesorul.
În primul text,naratorul,fostul elev,povestește cu
duioșie strădania unui învățător,venit din război fără o mână de a fi un
exemplu în scriere pentru elevii săi,iar elevii ajung să-i imite scrisul,,Pe
nesimțite, îi imitam scrisul. Scriam mai toți aplecat spre stânga.”
În al doilea text,naratorul și el fost elev povestește
despre profesorul lui de greacă, uimea prin modestia și conștinciozitatea cu
care își ține lecțiile,iar elevii îi imitau pronunția unor cuvinte:,,... se
lăsa transportat de-un mod foarte aparte de a întinde cuvântul, de a-l
silabisi, de a-l ritma...am adoptat, fireşte, şi noi același chip.”
Cei doi dascăli au fost pentru elevi modele de viață.
8. Crezi că avem nevoie de modele în viață? Motivează-ți
răspunsul, în 50 – 100 de cuvinte, valorificând textul 1.
Consider că modelele pe care ni le alegem ne oferă de fapt reguli de comportament la care noi ne adaptăm. Iar acest lucru ne ajută enorm, deoarece fără ele am fi predispuși tot timpul la încercare și eroare. Spre exemplu,elevii învățătorului Mironescu îl privesc cu uimire,văzând cum se străduiește să scrie cu mâna stângă,îl urmăresc cum caută ca scrisul lui să fie un model de corectitudine pentru elevii săi.Momentul când l-au observat cum făcea exerciții a fost hotărâtor pentru toți elevii,care au ajuns să-i respecte efortul,să-i imite scrisul și să devină mai buni.Peste ani,naratorul îi recunoaște scrisul și este mândru că a fost elevul unui om deosebit.Astfel,un elev a încercat să se adapteze lumii în care trăiește prin învățarea de la cel pe care l-a considerat un model. El localizează, organizează, compară și aplică astfel de metode de învațare, până când își dezvoltă reguli care îi permit să se raporteze la lumea din jur într-o manieră mai corectă. De cele mai multe ori,,modelul” apare in viața noastră,fără să-l căutăm în mod intenționat,fără a ne da seama că de el aveam nevoie.
9. Asociază fragmentul din ,,Recreația mare” de Mircea Sântimbreanu cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.
O asociere fericită poate fi cu povestirea,,Domnu Trandafir”de Mihail Sadoveanu,învățătorul de care autorul își amintește cu drag,cu respect.Descrierea este a unui om obișnuit,cu,,ochii blajini”,care avea ,,un prisos de bunătate în el și în suflet avea ceva din credința și din curățenia unui apostol."Un om obișnuit este și învățătorul Mironescu,întors din război fără o mână și care se ostenește să-i învețe pe copii că prin perseverență pot reuși.Ambii învățători le dau copiilor,,învățătura sufletească”,chiar dacă îi corectează prin cuvinte simple:,,măi domnule!”sau,,rău.”Ei vor rămâne veșnic în amintirea celor care au luat lumina învățăturii de la oameni aleși.
B.
1. În secvența
„Ne-am
adunat sub geam şi am privit înăuntru.”, există
a) un diftong și un hiat.
b) doi diftongi și un hiat.
c) un diftong și două hiaturi.
d) trei diftongi.
2.Sunt despărțite corect în silabe ambele cuvinte
din seria:
a) în-tâl-ni-rea, în-măr-muriți.
b) înt-âl-ni-rea, în-măr-mu-ri-ți.
c) în-tâl-ni-rea, în-măr-mu-riți.
d) în-tâl-nirea, în-măr-mu-riți.
3. Seria care cuprinde doar cuvinte compuse este:
a) „orice”,
„mândrie”.
b) „vârfuri”,
„învățător”.
c) „neașteptată”, „niciodată”.
d) „primăvară”, „șaizeci”.
4. Sensul construcției subliniate în secvența:
„Ați
învățat pe apucate.” este :
a) foarte mult.
b) cu seriozitate.
c) la întâmplare.
d) cu interes.
5.Selectează, din fragmentul următor, trei substantive
și precizează cazul acestora:
„Figura lui Budiu
revărsată în gesturi deosebit de lente, o văd profilându-se pe peretele din
fața clasei.”
6. Alcătuiește un enunț asertiv, în care adjectivul „subțire”
să fie nume predicativ și un enunț interogativ, în care pronumele personal „noi”
să aibă funcția sintactică de complement indirect.
7. Transcrie propozițiile din fraza următoare,
precizând felul acestora:
„În conversațiile ce le aveam cu el în clasă, am adoptat,
fireşte, şi noi același chip.”
8. Completează enunțul următor, reprezentând mesajul unui
copil către prietenul său, cu formele corecte ale cuvintelor indicate
între paranteze.
- Dragul meu prieten,_______________ (a dori,
condițional-optativ, prezent, persoana I, singular) acum _____________ (a ști,
conjunctiv, prezent, persoana a II-a, singular) că îmi este dor de vacanța ____
_____________ (care, genitiv) amintire mă emoționează și aștept ziua
_________________ (adjectiv pronominal demonstrativ de depărtare) în care ne
vom revedea și vom fi_________________ (mândru, plural) de reușitele noastre.
Subiectul al 2-lea:
Scrie, în 80 – 120 de cuvinte, rezumatul textului 1.(e ușor!!!!!!!!!!!!!!)
