Compunere despre armindeni

    Azi e zi întâi de mai,

    Azi e ziua de Armindeni, când râde iarăși primăvara peste câmpuri, peste plai,iar veselia umple     țara,c-a venit întâi de mai.

    Armindenul este simbol al vegetației, simbolizează vechiul zeu al vegetației. 

    Armindenul este creanga de brad, de fag, de mesteacăn, frasin, tei, salcie, rug, constituind un simbol al cultului arboricol. 

    Cuvântul ,,arminden” reprezintă o replică a mitologicului Arbore al vieţii, omniprezent în folclorul românesc, în obiceiuri şi în arta populară, dătător de veşnicie oricărui act uman material sau spiritual.      Poetul latin Ovidiu, exilat în Pontul Euxin, în opera sa,, Faste”menţiona că la daci sărbătoarea Kalendae maiae -întâia zi a lunii mai- a fost legată iniţial de muncile agricole de primăvară şi ieşitul cirezilor la păşunat, petrecerile fiind un prilej de urare pentru spor în casă, putere de muncă şi sănătate pe parcursul întregului an,iar poetul Vergiliu relua în opera sa ,,De rerum inventoribus” că în Italia la 1 mai fetele şi băieţii ies voioși pe câmp şi în păduri şi aduc în case, cântând, crengi verzi pe care le pun la porţi, înaintea caselor şi uşilor.

  Și pe vântul de armindeni, cu briza lui înfloresc salcâmii și liliacul,iar florile sunt visele îngerilor povestite în inima nopții. În fiecare primăvară iau lecţii de înflorire de la pomi, alerg prin visare,mă împiedic de primăvară şi simt adânc fiorul dulce al vieții ce renaște:,,În aeru-mbătat de roze, veniți... privighietoarea cântă”. 

compunere--Florile primăverii

  Ai văzut cum au dat în floare castanii?mă-ntreabă petala cireșului ce-mi cade pe obraz Primăvară, tu ai ochi sfioşi cu nori albi și luminoși!îi strig cerului și pământului pe care calc cu grijă, de a nu atinge verdele pur răsărit.
  Astăzi a răsărit dintre norii cenuşii soarele şi îmi zâmbeşte, îmi atinge chipul ce  se înseninează,privind amestecul de culori luminoase de iubire, de vis. Primăvara îmi oferă zâmbete printr-o rază de soare ce îmi atinge chipul şi se așează lângă petala roză, încerc să prind cât mai multe raze într-un buchet. Privesc florile vesele : ghiocelul simbolul speranței,care i-a cerut uneia dintre fetele Soarelui, să devină prima dintre florile care răsar de sub zăpadă, iar parfumul să-i bucure pe oameni, apoi zambila răsărită din lacrimile unui zeu,exprimând renașterea,iubire.a. Zăresc brândușa,sensibilă și delicată, cea mai mică fată a împăratului Regatului de Flori,care l-a doborât pe zmeu,pentru a-și salva iubitul.Alături micșuneaua cu parfum seducător și fin, transformată de Zeus în  floare, ce crește ferită de soare, la umbra pădurilor,narcisa cu capul aplecat exact ca Narcis când se admira în luciul apei,vioreaua,floarea mică și albastră ce trăiește puțin, amintind de viața unei fete răpite de zâna florilor.

  Florile strălucesc în lumina soarelui,iar grădina devine un tablou pictat în  culorile unei primăveri perfecte, iar eu zâmbesc…iar voi…voi nu mai întrebaţi de ce…priviţi grădina florilor,ascultați cântecul păsărilor,priviţi primăvara.. iar împreună să privim mirajul înnoirii…să privim tot ce este mai frumos,natura veselă ce ne încântă, parfumul ei de primăvară….Vis de primăvară ce a răsărit…în suflet mi-ai intrat,legată la mână cu o rază de soare…în inimă mi-ai înflorit.M-ai împodobit,în păr mi-ai prins ciripitul păsărilor,ochilor le-ai dat albastrul cerului,cu verdele crud m-ai îmbrăcat.

  Primăvara a zâmbit și mi-a lăsat parfum de flori.Alerg printre flori…o primăvară deosebită,un anotimp al speranțelor…

  O primăvară veselă,gingaşă, pictată în culorile sufletului meu…Un suflet fericit! Picuri galbene de soare pictează iubirea sfântă peste zile însorite..Sufletul colorat de flori cântă primăvara mea...

au înflorit cireșii.............

 

Au înflorit cireşii,
ce splendoare!
Şi-au pus petale albe
brodate-n roz de soare.

Din mugurii-adormiţi în  iarnă
au răsărit  cununi de salbe...

O simfonie-a vieții, a purității.

Câtă înmiresmare în floare, -ntr-o petală!

Iar eu privesc ca într-un vis
O, ce minune, parcă-s în paradis!

compunere--O plimbare în pădure

E vară…vară…Din albastrul șters al cerului adânc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste vârfurile pădurii,în care-mi petreceam clipe de visare eu și prietenul meu,ciobănescul maroniu.

 Nicio suflare de vânt nu mișca aerul cald în poiana în care poposisem, niciun fir de iarbă nu se clătina; chiar plopul neastâmpărat,care străjuia marginea pădurii, se liniștise și, de pe verdele gingaș al frunzelor lui încremenite, lumina soarelui se răsfrângea în văzduh ca de pe mii de mici oglinzi aeriene.

 Pădurea mea îşi desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri ,iar trunchiurile copacilor păreau străjeri aliniați pe pământul verde,presărat din loc în loc de buchete colorate de flori sălbatice în nuanțele curcubeului,ce mă priveau cu ochi colorați.Era liniște și simțeam adierile răcoroase și ușoare ce-mi atingeau fața și treceau ca fâlfâitul rece și fioros de aripi fantastice. ...             

Am mirosit parfumul ce venea din apropierea mestecenilor argintii și curios am mers spre zmeurișul ce-mi oferea fructele verii,Dacă vara are miros,acesta este chiar al zmeurei sălbatice.

Deodată mi s-a părut chiar că zmeurişul e vânzolit de o vietate puternică, ba... mi se mai părea că şi un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate până la mine...

Dar am înțeles că era vântul care clătina întinderea trandafirie şi plină de soare a locului sau poate că vreun copac bătrân se legăna scârţâind la suflarea aceluiaşi vânt sau poate zânele din povești își începeau dansul printre copacii pădurii.

Mă plimb printre copacii deși,ascult glasurile păsărilor și caut să le descopăr printre ramurile și frunzele dese,poate se pregătesc de concertul serii.Câte o frunză mi se așterne pe obraz și apoi pe pământ,formând un covorul pe care pășesc,fără a tulbura liniștea din jur.Deasupra mea am auzit bătând o ciocănitoare.M-am uitat după ea și am zărit-o pe trunchiul gros și negru al unui stejar.Ciocănea și se oprea,se muta mai sus și iar ciocănea cu îndârjire.Își întorcea capul negru să vadă dacă nu e vreo primejdie.Interesant spectacol!Din păcate orice spectacol are un sfârșit și ciocănitoarea mea și-a luat zborul printre copaci.Amurgul a venit ca șă stingă lumina soarelui și        s-aducă noaptea.Am plecat urmat de câinele ce s-a ridicat leneș și,privind în urmă, peste tot şi peste toate, s-a  aprins la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină şi, prin rariştea neagră a pădurii, îşi trimitea până la mine întâile luciri fantastice şi mişcătoare ale razelor sale argintii, strălucitoare şi reci...Și-atunci am mai zărit la rădăcina unui stejar, aproape înmormântat în iarba înaltă un iepure ce privea cerul cu ochi curioși. Arborii rari de pe marginea pădurii, în neclintita lor însuflețire, trimiteau parcă spre înălțimi, cu șoapte de frunze și de vânt, ultimul rămas bun al zilei ce se sfârșea.

compunere--Întâlnirea cu ,,MICUL PRINȚ”

  

   Cu anii care trec am înțeles că lucrurile cele mai simple sunt adesea încărcate de sensurile cele mai adânci.

  Toţi oamenii în adolescenţă ştiu care este legenda lor personală: este momentul în care totul este posibil, nu se tem să viseze, dar pe măsură ce înaintează în vârstă, o forţă misterioasă îi fac să se îndoiască de vise şi să nu mai creadă în împlinirea lor.

  Şi astfel oamenii uită cel mai important lucru, respectiv:

 ,,Tocmai posibilitatea de a împlini un vis face viaţa interesantă”.

Așa gândeam răsfoind cartea,,Micul prinţ”,aici este readus la viaţă universul copilăriei inocente  printr-o suită de parabole a căror unitate este asigurată de povestirile personajului principal care, în călătoria lui pe pământ, îşi spune povestea unui aviator aflat în pană în mijlocul deşertului. Prinţul se afla într-o călătorie iniţiatică având drept scop descoperirea de sine.

    În penumbra camerei mele din paginile cărții a sărit înaintea-mi chiar el,din desen-Prințul cu părul auriu și,văzându-mă mut de uimire,a început să-mi povestească cu glas de copil că planeta de pe care venea era de mărimea unei case şi se numea asteroidul B-612.Aș fi vrut să-l întreb de cei dragi lui,dar mi-a răspuns,ghicindu-mi gândul, că el trăia singur,avea doar o floare, care vroia să fie udată mereu, să stea sub un clopot de sticlă, ca să nu-i fie frig noaptea.Mai avea trei vulcani, din care unul stins, pe care îi curăţa în fiecare săptămână.Ce fel de floare o avea el...și cum cureți un vulcan???

   Era trist Micul Prinţ,se temea că pe planeta lui micuţă vor creşte baobabi, care sunt nişte arbori înalţi cât bisericile.Nu-i vei împiedica,i-am răspuns,privindu-l cu simpatie. Își dorea o oaie care să mănânce puieţii de baobabi.M-a surprins rugămintea lui:să-i desenez oii o botniță, ca să nu-i mănânce floarea, iar florii o armură, ca să fie protejată.Cum intrasem în jocul lui?

   Apoi mi-a spus dintr-odată că îi plăceau apusurile de soare,văzuse într-o zi patruzeci și trei de apusuri.Cum așa ?Simplu,mi-a răspuns : planeta lui fiind foarte mică era suficient să se mute cu scaunul, pentru a vedea un nou apus.

   A deschis un atlas,pe care-l aveam pe masa mea de studiu și mi-a arătat toate planetele pe care le-a vizitat,unde a întâlnit un rege ce susținea că este stăpânul stelelor,dar nu avea supuși ;un om ce dorea să fie admirat ; un beţiv care nici el nu ştia de ce bea; cu un businessman care pretindea că stelele sunt ale lui şi le tot calcula, spunând că le pune la bancă; un lampagiu care făcea ceva util: dimineaţa şi seara trebuia să aprindă şi să stingă un felinar;.un geograf,care l-a sfătuit să meargă pe planeta Pământ,unde a fost uimit de întinderile nemărginite. 

      Ce-ai văzut pe Pământul meu ?

 Mi-a răspuns nedumerit:un şarpe,o sumedenie de flori ca ale lui şi a rămas dezamăgit, când a înțeles că floarea sa nu era unică.O vulpe i-a arătat diferenţa dintre floarea lui şi restul florilor : floarea lui era „îmblânzită”, deoarece avusese grijă de ea, încărcând-o cu atenţie şi dragoste. Vulpea l-a rugat să o îmblânzească,dorea să-i devină prietenă.Mi-am spus că vulpea lui este altfel decât știam eu din povești,mai ales că era înțeleaptă,spunându-i că graiul e izvorul unor neînţelegeri,că limpede poţi vedea doar cu inima, deoarece ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor.Ce minunat!!! 

 L-am întrerupt,deoarece mi-era sete,nu mai aveam apă şi am decis să descoperim o fântână.

 Deodată a sărit în picioare,își amintise că ar trebui să se întoarcă acasă exact în acea noapte.Și-a fluturat mâna în semn de rămas bun și a dispărut,iar eu mi-am amintit că nu-i desenasem oii botniță,iar floarea putea fi mâncată.

Şi totuşi...nu se va întâmpla asta, deoarece Micul Prinţ cu părul de aur va fi acolo şi va veghea.

Şi fericirea se va scrie din nou...mi-am spus adormind lângă cartea unui aviator căzut în mijlocul deșertului,care nu a reușit să deseneze decât o cutie în care,probabil, se afla o oaie…..

  

Apartenența operei literare,,O scrisoare pierdută”la genul dramatic

Tipătescu         Cetățeanul turmentat       Zoe

Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice.

Opera literară,,O scrisoare pierdută”, scrisă de Ion Luca Caragiale, aparține genului dramatic, întrucât respectă toate caracteristicile acestuia.
      În primul rând, prima notă definitorie a genului dramatic  pe care o întâlnim și în această creație, este faptul că a  fost concepută în scopul de a fi pusă în scenă, fiind structurată în acte, tablouri și scene.

     Tema comediei o constituie prezentarea vieții social-politice a locuitorilor dintr-un orășel de provincie în preajma alegerilor pentru Cameră.

    Titlul: - pretextul în jurul  căruia se dezvoltă întâmplările- pierderea de către Zoe Trahanache, soția unuia dintre oamenii politici importanți ai județului, a unei scrisori de amor care îi era adresată de Ștefan Tipătescu, prefectul județului.

     Acțiunea se petrece în ,,capitala unui județ de munte" (numele localității nefiind specificat), pe fundalul unei agitate campanii electorale. Între avocatul Nae Cațavencu, din opoziție, care aspiră la o carieră politică și grupul celor de la putere:Zaharia Trahanache și Ștefan Tipătescu, izbucnește un conflict iscat de pierderea unei scrisori de dragoste pe care Tipătescu i-o adresase soției lui Trahanache- Zoe.

Dornic de parvenire, Cațavencu recurge la șantaj,pentru a obține candidatura în locul lui Farfuridi.

Pentru a nu fi compromisă,Zoe îi convinge pe Tipătescu și pe Trahanache să îl aleagă pe adversar,dar pe lista candidaților,venită de la centru, este trecut un nume necunoscut: Agamemnon Dandanache.

Interesele contrare se încâlcesc în timpul ședinței de numire oficială a candidatului, dar soluția vine de la polițaiul Pristanda care pune la cale un scandal. În încăierare, Cațavencu își pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea,pe care din nou o găsește Cetățeanul turmentat și i-o duce lui Zoe. În final, toată lumea se împacă, iar Dandanache,pe care nimeni nu-l cunoștea, este ales în ,,unanimitate".

    Piesa este remarcabilă,prin arta compoziției. Scriitorul crează un conflict fundamental -pierderea scrisorii- care dă unitate operei;amenințarea lui Cațavencu că va publica scrisoarea; dar și altele secundare -cuplul Farfuridi-Brânzovenescu se tem că nu sunt considerați membrii marcanți ai partidului lor; apariția lui Dandanache. Stingerea conflictului are loc atunci când scrisoarea revine la Zoe prin intermediul Cetățeanului turmentat, iar Cațavencu, deposedat de scrisoare, acceptă toate condițiile impuse acum de Zoe, devenită din victima, „călău”.

Conflictul principal antrenează și alte conflicte secundare:  la un moment dat apar disensiuni chiar între Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache în  privința susținerii candidaturii lui Nae Cațavencu, anunțarea candidaturii lui Agamiță Dandanache și încăierarea din final.

     Principalul mod de expunere este dialogul, căruia i se alătură monologul dramatic. Descrierea și narațiunea apar în replicile personajelor sau în indicațiile de regie-didascaliile(indicații scenice,paranteze ale autorului)-care devin un mijloc de caracterizare indirectă. Astfel dramaturgul își mișcă personajele, le dă viață.Didascaliile , sunt la Caragiale, adevărate fișe de caracterizare ilustrând trăsături de caracter. La Pristanda, de exemplu, autorul menționează termenul „naiv”, „schimbând deodată tonul umilit și naiv” de unde reies principalele trăsături: prost și servil; lângă numele lui Trahanache autorul scrie „placid”- nepăsător, neinteresat, iar tertipurile lui Zoe sunt surprinse sugestiv când autorul menționează în didascalie: „începând să jelească și căzându-i leșinată în brațe”, „zdrobită”, ,,revenindu-i deodată toată energia. Discursul lui Farfuridi este sugestiv,iar parantezele autorului vin să completeze viziunea asupra acestuia: „asudă, bea și se șterge mereu cu basmaua”, „se îneacă mereu în lupta supremă cu oboseala care îl biruie”.

    În al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor.

 Personajele comunică prin intermediul dialogului ,autorul neintervenind deloc în text .Fiecare interventie a personajelor se numeste replică.

  Ștefan Tipătescu, este tipul junelui-prim, fixat într-un triunghi conjugal bănuit de toți. El administrează județul ca un stăpân: e orgolios, abuziv, încalcă legea, de fapt, este ținut din scurt de o femeie voluntară .

  Zaharia Trahanache este un vanitos, viclean,cu o gândire plată, cu un temperament domol, se preface că nu înțelege legătura dintre nevasta lui și prefect.

  Zoe Trahanache este tipul cochetei, adulterinei, ambițioasei.Speriată de șantaj,se preface că plânge,leșină,dar conduce din umbră politica,pentru a obține scrisoarea pierdută.

  Nae Catavencu folosește mijloace necinstite,pentru a obține un loc de candidat; are convingerea că le e superior celorlalți.Pierzând scrisoarea se resemnează, se gudură pe lângă Zoe și se supune imediat,de frica amenințărilor cu biletul găsit de Trahanache.

  Brânzovenescu și Farfuridi alcătuiesc un cuplu comic, trăiesc cu spaima de trădare, vor să anunțe centrul de cele ce se petrec în județ, dar se tem să iscălească o telegramă.

  Agamemnon Dandanache este un ticălos, întruchipare a răului cel mai rău: șantajul este pentru el o formă de a exista; e un stupid peltic, lovit de amnezie, mândru de familia sa.

  Cetățeanul turmentat este un tip simpatic,un fost poștaș, dar nu inocent, pentru că înainte de a aduce scrisoarea lui Zoe,o citește sub  felinar și apoi se lasă îmbătat de Cațavencu. Are drept de vot, iar veșnica sa nedumerire este că nu știe pe cine să voteze.

  Ghiță Pristanda este tipul polițaiului slugarnic, marionetă în mâna puternicilor zilei, se modelează după interes;are mărunte afaceri, încalcă legea din ordinul superiorilor și e gata să-și ofere serviciile celui mai puternic.

     Autorul pune în slujba satirei toată gama comicului: ironia, zeflemeaua, batjocura,grotescul.

     Fiind un text dramatic, replica este unitatea minimală, ce are un rol dublu: în caracterizarea personajelor și în dezvoltarea acțiunii.    

 Având toate aceste note definitorii:= text conceput pentru a fi interpretat pe scenă, structurat în acte, tablouri și scene;                              = prezența indicațiilor scenice ( didascaliile);

                                                         = subiect cu o structură clasică, dezvăluit prin dialog;

                                                         = mesaj transmis atât prin textul propriu-zis, cât și prin viziunea regizorului asupra textului, prin decor și prin jocul actorilor,

                       - opera,,O scrisoare pierdută”de Ion Luca Caragiale  aparține genului dramatic.

Compunere—O vizită într-o așezare antică

Cu toate că mi-am dorit, până acum nu am vizitat nici Sarmizegetusa Regia şi nici celelalte cetăţi dacice. Am plecat de la Conacul Archia, pe o vreme destul de noroasă, împreună cu câțiva prieteni.

Pe drumul spre Costeşti am făcut o mică oprire,pentru fotografierea unei turme de oi ce păştea liniştită sub supravegherea ciobanului şi a câinilor.Situată pe un vârf de munte,înconjurată de alți munți,cetatea mi se-nfățișează cu ziduri groase de pietre legate între ele prin bârne așezate în jgheaburi,iar spațiul umplut cu pământ-zidul dacic-murus dacicus.

Am început vizita, dar nu înainte de a mai avea parte de o mică lecţie de istorie chiar acolo, în faţa porţii de vest a cetații Sarmizegetusa Regia.Apoi, pe parcursul vizitei am văzut pe viu ce înseamnă expresia„dacii îşi zideau munţii”,pentru că tot ansamblul de fortificaţii şi temple de la Sarmizegetusa Regia se află pe terase întărite cu ziduri de sprijin. Am pășit cu emoție  și ca din pământ au apărut niște bărbați bărboși îmbrăcați în costume albe la fel ca aceia de pe columna de la Roma sau de la Adamclisi.Pășeau mândri și hotărâți,cu ochii aspri,iar eu îi urmam fascinat.Deodată Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei și cel mai important centru militar, religios și politic al statului dac a prins viață.L-am zărit pe Decebal,regele viteaz în mijlocul sfatului bătrânilor.Oare plănuiau desfășurarea unui război?L-am văzut apoi gânditor,își amintea de o diversiune,când profitând de venirea iernii, dacii, alături de aliaţii lor roxolani şi bastarni, au trecut Dunărea pe gheaţă, care s-a rupt sub greutatea cailor şi a oamenilor. Mulţi dintre ei au izbutit totuşi să treacă, atacând castrele romane de pe malul drept al fluviului. Pe o piatră s-a așezat o vrabie și așa am putu citi ce scria lângă piciorușele ei:că numele capitalei este compus din două elemente de bază: zermi (stâncă, înălțime) și zeget (palisadă, cetate), cu înțelesul de „Cetatea de pe stâncă”.Era ca-ntr-un film,iar eu eram între dacii ce și-au dat o moarte măreață,dar nu s-au dat învinși

  Un glas ce m-a strigat,m-a trezit la realitate...eram iar între ruinele cetății,lângă Calendarul Circular, micul sanctuar rotund, sanctuarele dreptunghiulare și altarul de andezit, locul unde se aduceau jertfe zeilor. De-a lungul timpului a circulat zvonul că acest loc ar fi magic, emanând energii subtile.Am înțeles că dacii cunoșteau tainele astronomiei și aveau un mod foarte precis de a calcula timpul.  Soarele de andezit este un calendar surprinzător de exact.Am văzut un vas funerar cu inscripția ,,Decebalus per Scorilo”: Decebal, fiul lui Scorilo.

   Am speranța că odată ce săpăturile vor continua, ele vor dezvălui o civilizaţie fabuloasă, comparabilă cu cea grecească şi cea romană.

  A fost o magie trecerea mea de la realitate la vis?n-am vrut să-mi răspund,pentru că mi-am amintit povestea când în luptele lor, dacii se foloseau de puterea de a se transforma în lupi, astfel încât dușmanii se trezeau în fața unei duble armate:dacii și haite de lupi conduse de un lup alb, însuși Zamolxe-zeul.

Compunere—Opinia despre importanța explorării spațiului cosmic

     

     Consider că mi-au plăcut întotdeauna SF-urile cu nave spațiale, de aceea cred că mă uit cu plăcere la Star Wars si Star Trek, citesc cărțile științifico-fantastice și mă uit la documentarele cu explorarea spațiului cosmic. Îmi place să cred că într-un Univers paralel în care m-aș fi născut și aș fi avut aceleași pasiuni, ar fi existat o șansă să lucrez ca la NASA,unde-mi doresc să ajung în viitor.

    În primul rând,i i-am văzut din nou pe cei de la NASA bucurându-se ca niște copii când sonda New Horizons s-a apropiat la puțin peste 12.000 de km de  (ne)planeta Pluto, am mai văzut bucuria asta  când roverul Curiosity a aterizat pe Marte.

    În primul rând,personal pot doar să încerc să-mi închipui prin câte piedici au trecut oamenii aceștia, ca să-și vadă visul cu ochii,câte studii,calcule,proiecte,desene,experimente,câte ore de muncă în echipă.M-a impresionat un proiect care are obiectivul de a realiza o sondă spațială protejată cu un ecran termic care să fie în stare să elimine mult din radiația solară, când sonda s-ar apropia la doar 1 milion de kilometri față de Soare. Dacă se va reuși realizarea acestui ecran noua sonda ar putea efectua surf printre „flăcările” Soarelui.Dar proiectul care a propus o tehnică de dezintoxicare a solului Planetei Roșii, cu ajutorul unor procese biologice generate de bacterii,astfel încât să devină cultivabil? Vom avea oare cartofi pe Marte, precum în filmul ,,The Martian”?

E foarte ușor să gândești la o agenție spațială care se poate mândri cu realizări precum multiplele aselenizari din timpul programului Apollo, cu navetele spațiale refolosibile, cu sondele spațiale trimise, ca să exploreze sistemul nostru solar.  Deja au loc experimente de a cultiva hrană în sisteme închise de pe nave cosmice. Eforturile de a transforma specia umană într-o specie multi-planetară au început.Mă întreb dacă în momentul în care specia umană a adus planeta noastră într-o stare atât de apropiată de distrugere, ne vedem călătorind de pe o planetă pe alta?

     În al doilea rând, am aflat că explorarea spațială este scumpă, însă depinde cu ce compari, mai ales că explorarea spațială a accelerat progresul tehnologic al omenirii. Dacă ne imaginăm viitorul ca pe un șir infinit de planete pe care le putem exploata, distruge și apoi părăsi, dacă ne resemnăm și socotim planeta noastră ca fiind condamnată, resurse importante de energie, de imaginație și de speranță vor fi folosite inutil.   

       În concluzie,eu cred că explorarea spațiului cosmic este un lucru bun pentru omenire, fiind singura șansă să ajungem vreodată la tipul de societate a viitorului prezentată în Star Trek, în care interesul comun al semenilor tăi este plasat mai sus decât cel personal.

      În opinia mea,explorarea spațială reprezintă curiozitatea de a afla secretele cosmosului, dorința de explorare și, de ce nu, conectare, pentru că este improbabil să fim singura formă de viață inteligentă din Univers. Spaţiul este ,,ultima frontieră”, pe care omul o explorează permanent, pentru a-şi asigura supravieţuirea ca specie, în faţa unor pericole imediate care ne ameninţă planeta, aşa cum sunt încălzirea globală, epuizarea resurselor în contextul suprapopulării planetei, dar şi a unor ameninţări cosmice, precum exploziile de raze gamma, impactul cu asteroizi sau comete şi, în ultimă instanţă, moartea Soarelui, reactorul nuclear care asigură energia sistemului nostru solar.

          

                             

,,Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poienița-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec și de măr.

În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireș

    Hristos a Înviat în fiecare dintre                                                 noi!!!!!!!!!!!

Florile zâmbesc şi îşi deschid petalele de înviere
Şi soarele străluceşte, în zi de sărbătoare,
În toată lumea s-a auzit ca într-un glas: ” Hristos a înviat!”
“Adevărat a înviat!” răspund cei ce cred şi au sufletul curat.

compunere--Într-o bibliotecă

E vacanță...vacanță!Numai eu sunt în stare să merg la bibliotecă,când toți colegii se distrează fiecare în felul lui.Și totuși...ajung în fața clădirii impunătoare,pe frontispiciul căreia scrie cu litere aurite,,BIBLIOTECĂ”-oază de linişte şi de frumos a sufletului, iar cartea – oglindă și popas al spiritului.Intru și privesc holul mare impunător ca o sală a unui palat din filmele de epocă și, condus de o doamnă amabilă, merg la fișierul unde sunt numele scriitorilor înscriși în ordine alfabetică.Caut cartea recomandată la ora de română și merg în sala de lectură,așteptând ca o altă doamnă-bibliotecară să-mi aducă romanul dorit.Privesc în jur și văd oameni de diverse vârste aplecați pe paginile cărților,notând meticulos notițe în liniștea netulburată,din rafturile ce mărginesc pereții sălii titluri necunoscute îmi atrag atenția, nu există cărţi bune sau cărţi rele, ci numai cărţi bine scrise sau cărţi prost scrise. Le citesc titlurile,numele autorilor, ating cărţile cu sentimentul apropierii de o fiinţă umană și simt că ochi curioși mă urmăresc.Sunt chipurile din tablourile unor autori români și străini,nume cunoscute sau de care n-am auzit niciodată.Ce lume ciudată!Dar mai departe de locul unde sunt eu așezat se deschide înaintea-mi un adevărat labirint: săli cu specific tradițional,în care mă aflu eu,dar și specializate pentru liceeni,studenți,pentru diferite specialități cu computere,ecrane.

    Aflasem de la orele de clasă că biblioteca clasică se va transforma,cu timpul, într-o bibliotecă „virtuală”,alcătuită din colecții de date electronice aflate în biblioteci electronice interconectate între ele prin intermediul unei rețele de calculatoare, accesibilă de la distanță; de aceea își poate pune la dispoziție materialele simultan la oricâți utilizatori, răspândiți pe tot globul.

   Deodată,de undeva am auzit o voce ce-mi șoptea că cititul este o artă care vindecă de singurătate,că pentru a deprinde arta cititului am  nevoie de exerciţiu şi de răbdare, de pauză şi reflecţie, de seriozitate şi profunzime.Cititul este un act de formare a personalităţii mele.Curios am ridicat privirea și de pe peretele apropiat îmi zâmbea cald Eminescu.Am înțeles:lectura adevărată este din cartea cu filele din hârtie,unde literele mi se aștern în ochii dornici de a afla secretele lumii.

compunere--Pictura pe sticlă,meșteșug tradițional

        

În viziunea noastră eroul nu învinge Răul pe tabletă, telefon sau jocuri pe calculator, ci prin experienţe reale alături de prietenii lui. Tocmai de aceea, împreună cu câțiva colegi ne-am gândit la cel mai bun mod de a ajuta un erou să îşi creioneze povestea, participând la aventura copilăriei sale în  tabara de creație a meșteșugurilor populare,tradiționale,undeva în munții Apuseni.

La sosire,ni s-a spus că atelierele de creaţie au rolul de a ne stimula imaginaţia şi răbdarea, de a ne  îmbunătăţi îndemânarea şi de a ne  intensifica motivarea, pentru ca în final să acceptăm atât aprecierea cât şi o posibilă critică, cea din urmă având rol constructiv în dezvoltarea eroului nostru.

Așa că am ales cu toții atelierul de icoane pe sticlă.

Întâi,un meșter ne-a povestit că icoana a reprezentat dintotdeauna o parte componentă a sufletului ţăranului român. Toate activităţile pe care el le desfăşoară se aflau sub semnul binecuvântării dumnezeieşti.Știam că  icoana este nelipsită din casa tradiţională, fiind folosită ca obiect de cult, sau cu scopul decorativ şi religios, cum este cazul icoanelor pictate pe sticlă.

Am cunoscut meşteri iconari din diferite părți ale țării,care ne-au  uimit prin acurateţea creaţiilor lor. După tehnica de execuţie, numele acestor icoane ar trebui să fie mai degrabă „sub” decât „pe” sticlă.Sub atenta lor îndrumare, am desenat şi am  colorat icoana pe ceea ce, ca rezultat final, ar fi fost partea din spate a sticlei , în timp ce partea opusă, adică cea expusă ochiului privitorului, juca rolul de ecran de protecţie pentru pictură. Mi s-a explicat că acest procedeu cuprinde desenarea contururilor în oglindă, astfel încât,la întoarcerea sticlei pe cealaltă parte, imaginea să se prezinte corect.Am desenat, sub supravegherea unei maici-pictorițe, pe Fecioara Maria cu pruncul Iisus,contururile cu o pensulă fină,apoi am  colorat părţile  şi fondul; surpriza a fost când mi s-a dat voie să utilizez şi un strat subţire de foiţă de argint. La sfârşit, după dispunerea unui strat de lac pe spatele icoanei, pentru a fi apărată de umiditate, am înrămat PICTURA.M-am alăturat colegilor în expoziție și am fost premiat,iar icoana am dus-o cadou mamei mele.A fost o experiență de neuitat și prin străduință am devenit un mic meșter.

                                                                                   

compunere--Într-o expoziție de fotografii.....

 .

   Într-o bună dimineață,o ramură înverzită mi-a bătut în geam,întrebându-mă:Nu știi c-a  venit primăvara?că fiecare zi e mai plină de lumină?că fiecare verde cerșesște atenția? că narcisele galbene își scutură delicat clopotele din cununile de stele,că sunetele unei viori îți aduc parfumul zambilelor?Am plecat să văd primăvara,iar pașii mi s-au oprit în fața unei clădiri,unde se deschisese de curând o expoziție de fotografii.Am intrat și mi s-a explicat de un om ce avea în mână un aparat de fotografiat că expoziția face parte din proiectul,,Sărbătoarea de 8Martie”și invită vizitatorii

să aniverseze Ziua Femeii într-o notă artistică și intimă,în care câțiva copii sunt portretizați alături de mamelelor. Personajele,femei și copii obișnuiți, din noua poveste ilustrată fiind surprinse în cadre alb-negru în locuri diferite-interioare sau în natură.

  Conținutul acestei povești fotografice despre iubire se bazează pe aspecte subtile ale relației mamă-fiu/fiică, toți fiind prezentați în ipostaze inedite, de o sensibilitate înduioșătoare. Tema principală a expoziției este emoția, cu multiplele ei nuanțe:emoția de a fi mamă, emoția de a fi alături de ființa iubită. Ce poate fi mai frumos? Fotografiile definesc viața, de aceea fiecare clipă surprinsă este o minune. Emoția surprinde, este întotdeauna actuală, iar oamenii se regăsesc în stările celor portretizați.Câteva fotografii mi-au atras atenția,îi recunoșteam pe copii,îmi erau cunoscuți.

  Fotografiile din expoziție mă poartă pe mine, privitorul, printr-o gamă neașteptată de stări, de la melancolie, nostalgie până la încântare, chiar și fericire. Pornind de la ideea că emoțiile nu cad niciodată în banalitate, fotograful,omul care m-a întâmpinat, a știut să creeze acel moment unic de încredere și, totodată, de sensibilitate, în care se mărturisește, prin privire și prin întreaga gestică, sentimentul iubirii.Vernisajul se desfășura într-un cadru special, oamenii prezenți erau purtați de emoție adevărată... și deodată a apărut un violonist urmat de doi dansatori-erau colegii mei...mi-au zâmbit,iar eu am înțeles că și ei erau în fotografii alături de mamele lor.

    Cu această expoziție de fotografii mi s-a transmis că iubirea, ca şi lumina, nu rămâne ascunsă,că oamenii trăiesc prin iubirea celorlalţi faţă de ei.