E vară…vară…Din albastrul șters al cerului adânc,
soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste vârfurile pădurii,în care-mi
petreceam clipe de visare eu și prietenul meu,ciobănescul maroniu.
Nicio suflare de
vânt nu mișca aerul cald în poiana în care poposisem, niciun fir de iarbă nu se
clătina; chiar plopul neastâmpărat,care străjuia marginea pădurii, se liniștise
și, de pe verdele gingaș al frunzelor lui încremenite, lumina soarelui se
răsfrângea în văzduh ca de pe mii de mici oglinzi aeriene.
Pădurea mea
îşi desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri ,iar trunchiurile copacilor păreau
străjeri aliniați pe pământul verde,presărat din loc în loc de buchete colorate
de flori sălbatice în nuanțele curcubeului,ce mă priveau cu ochi colorați.Era
liniște și simțeam adierile răcoroase și ușoare ce-mi atingeau fața și treceau ca
fâlfâitul rece și fioros de aripi fantastice. ...
Am mirosit parfumul ce venea din apropierea mestecenilor
argintii și curios am mers spre zmeurișul ce-mi oferea fructele verii,Dacă vara
are miros,acesta este chiar al zmeurei sălbatice.
Deodată mi s-a părut chiar că zmeurişul e vânzolit de o
vietate puternică, ba... mi se mai părea că şi un mormăit, plin de rele
prevestiri, străbate până la mine...
Dar am înțeles că era vântul care clătina întinderea
trandafirie şi plină de soare a locului sau poate că vreun copac bătrân se
legăna scârţâind la suflarea aceluiaşi vânt sau poate zânele din povești își
începeau dansul printre copacii pădurii.
Mă plimb printre copacii deși,ascult glasurile păsărilor
și caut să le descopăr printre ramurile și frunzele dese,poate se pregătesc de
concertul serii.Câte o frunză mi se așterne pe obraz și apoi pe pământ,formând
un covorul pe care pășesc,fără a tulbura liniștea din jur.Deasupra mea am auzit
bătând o ciocănitoare.M-am uitat după ea și am zărit-o pe trunchiul gros și
negru al unui stejar.Ciocănea și se oprea,se muta mai sus și iar ciocănea cu
îndârjire.Își întorcea capul negru să vadă dacă nu e vreo primejdie.Interesant
spectacol!Din păcate orice spectacol are un sfârșit și ciocănitoarea mea și-a
luat zborul printre copaci.Amurgul a venit ca șă stingă lumina soarelui și s-aducă noaptea.Am plecat urmat de
câinele ce s-a ridicat leneș și,privind în urmă, peste tot şi peste toate,
s-a aprins la răsărit, ca o candelă de
străjuire, luna plină şi, prin rariştea neagră a pădurii, îşi trimitea până la
mine întâile luciri fantastice şi mişcătoare ale razelor sale argintii,
strălucitoare şi reci...Și-atunci am mai zărit la rădăcina unui stejar, aproape
înmormântat în iarba înaltă un iepure ce privea cerul cu ochi curioși. Arborii
rari de pe marginea pădurii, în neclintita lor însuflețire, trimiteau parcă
spre înălțimi, cu șoapte de frunze și de vânt, ultimul rămas bun al zilei ce se
sfârșea.
