compunere--Toamna în parc

   Ajung în parcul,unde adeseori mă întâlnesc cu prieteni,unde ciobănescul meu are cunoscuți,de care se dezlipește cu greu,unde într-un loc discret,de mult s-au întâlnit părinții mei.Astăzi merg ,pentru că e toamnă,anotimpul când eu am venit pe lume și-mi place să văd armonia,strălucirea cerului , care nu pot fi regăsite de-a lungul verii. Pot vedea culorile calde cum își încep timpuria cucerire a aleilor,simt vântul uşor și-mi amintesc de ultimele zile ale vacanței. Și a venit toamna,iar aerul își scutură cu înfiorare ultimile limpezimi ,îmi opresc privirile spre buchetele de sălcii care-şi schimbă straiele verzi în altele arămii de toamnă,iar crengile lor salută tremurătoare păsările ce vâslesc în înălțimi. Două sunete ale toamnei sunt inconfundabile… foșnetul frunzelor grăbite, suflate de-a lungul aleilor de vântul grăbit și croncănitul stolurilor migratoare.Și uite-așa gândesc că fiecare om trebuie să-și găsească timp să se așeze și să privească căderea frunzelor,să audă oftatul florilor veștejite ascuns sub frunzișul ruginiu.

   Când merg dimineața spre școală,trec pe sub crengile brumate... ceaţa înmărmurită peste privelişti nu lasă ochiul să pătrundă mai mult printre copacii golași. Norii cenușii trec peste parc, apoi mângâie cu aripi de ploaie scoarţa arborilor.La picioarele mele o frunză se pregătește să întâmpine aventura vieții ei, își ia avânt și așteaptă suflarea vântului zbuciumat. Frunza zboară, căutând ca  drumul ei să fie cât mai lung, până ce va atinge pământul și va deveni covor. De acum se va afla într-o altă lume, pe jos nimeni nu o va ocoli și tot vântul o mai poate feri din calea celor care nu cred că  există. A devenit ruginie, nu mai este verde ca în vremurile calde. Întotdeauna mi-am imaginat Toamna,cutreierând parcul, îmbrăcată cu o rochie țesută din frunze și flori veștede,purtând pe cap o cunună din fructele pământului.

   Străbătându-i aleile și pajiștele,văd Toamna-artistul ce-și pregătește culorile,înțeleg atmosfera melancolică și-mi propun ca la ceas de amurg să privesc  soarele roșiatic cum mângâie pământul și  încălzește timid ierburile ruginii , aruncând umbre lungi printre coroanele rărite ale copacilor.
    Culorile parcului sunt străjuite de un albastru care mă duce cu gândul la infinit,apoi mă las   copleşit de tonuri gri care dau întregului peisaj o tristeţe latentă, accentuată prin contrastul dintre auriul de toamnă și singurătatea unui copac cu frunzele încă verzi, dar cu rădăcinile bine înfipte în pământ și cu o statură maiestuoasă.Imuabil, în mijlocul parcului, pare a fi elementul ce prevesteşte că viaţa nu are sfârşit, toamna este doar un drum care trebuie parcurs, iar la capătul acestui drum va reveni din nou primăvara....

compunere--Am fost la concert...

  Am mers împreună cu doamna de muzică la un concert,desfășurat în sala teatrului din orașul meu.Nu eram prea încântat,pentru că mă gândeam că voi sta un timp nemișcat,ascultând muzica pe care,probabil n-o voi înțelege.În sala mare,luminoasă oamenii pășeau liniștiți,elegant îmbrăcați,serioși.Am fost impresionat,m-am așezat și doamna ne-a spus în șoaptă despre ce vom asculta:Rapsodia nr.1 de George Enescu. Melodiile ce compun  au fost culese  de compozitor de la un scripcar,de la un alt lăutar angajat să cânte domnitorului Cuza,apoi-un cântec îndrăgit de pandurii lui Tudor.În final, totul se încheie maiestuos cu renumita Ciocârlie, o piesă de mare virtuozitate, cocarda muzicii românești.

   Am citit în programul primit cuvintele marelui compozitor:

 ,,Atâta vreme cât exist, vreau să cânt” – aşa îşi descria destinul marele compozitor, violonist, pianist şi dirijor George Enescu.

    S-au stins luminile ,s-a tras cortina și,pe scena luminată, am văzut muzicienii:violoniști,suflători,un pian,toba mare...dirijorul și... deodată a început muzica cu caracter sărbătoresc,dinamic,vesel,

dansant.Eram uimit de exuberanţa ritmurilor de dans, de strălucirea coloritului orchestral, era  în mod clar o imagine muzicală a unei petreceri populare ca-ntr-un tablou al Theodor Aman(pe care-l văzusem la ora de desen).Parcă  bucuria străbatea întreaga atmosferă într-o zi când oamenii îmbrăcați în straie populare dansează mulțumiți de frumusețea zilei pe care o petrec  împreună.

  De fapt, Rapsodia aceasta e un dans care devine când melancolic, când năvalnic, când leneș, când grăbit. Dacă închid ochii,văd România cu dealurile ei însorite , cu văile ei negre,cu munții înalți de unde vulturii privesc cerul senin al verii,unde zăpada ascunde floarea culeasă de regine,cu câmpii,cu  râuri frumoase– e toată țara cu noi înșine în ea.  Această rapsodie este o muzică atât de cunoscută și atât de iubită de români, încît a ajuns un fel de imn național neoficial.

   Am deschis ochii,auzind aplauzele celor de lângă mine și din sală,l-am văzut pe dirijor mulțumind și pe muzicieni salutând spectatorii și deodată dintr-un colț al sălii a zburat deasupra noastră un porumbel alb.Incredibil!!!l-am căutat cu privirea și nu l-am mai văzut...

   Am plecat,spunându-mi că muzica este este felul în care sună viața!Când am ajuns acasă,pe o ramură a copacului din fața casei mele un porumbel alb mă privea curios....

gen liric--poezia,,Străinul” de Ion Pillat

conacul de la Florica

,,Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi -
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Și peste drumul mare : zăvoiul. Înserează.

Câmpia e albastră și-n zare norii ard.
Sclipește Râul Doamnei înspre apus, o clipă...
Un taur muge ; puțul cu lanț și roată țipă ;
Și vrr !... un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard...

Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor târziu,
Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă,

Pe-albastra depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Râul Doamnei -
N-ai auzit, deodată rupând tăcerea toamnei,
Vrr !... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.”

Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.Titlul poeziei este un substantiv care numește o persoană care este originară din alt loc, care este diferit de mediul în care se află la un moment dat.

  „Străinul” este un text liric, pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text.

   În primul rând este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct.Ca o gazdă primitoare poetul îl invită pe  străinul ,,venit priveliștea ”s-o vadă  să se așeze ,,sub castanul din vie”-loc benefic  al puterii,al rodului veșnic,al credinței tinereții ,al nemuririi,este copacul ce  copleşeşte cu coroana lui toată casa, simbolizând îngerul ocrotitor.Este momentul amurgului, un timp situat înainte de înfăptuirea unui miracol,când  poate vedea întregul domeniu,enumerându-i fiecare parte.Atmosfera,spațiul  albastru, culoarea calmului și a liniștii,imagine vizuală a râului ce,,sclipește”ca o oglindă a veșniciei dezvăluie un sentiment de satisfacție față de farmecul vieții.Muzica vieții exprimă pulsația vieții:un muget,un țipăt,un zbor al vrăbiilor-totul se produce instantaneu la fel ca trecerea timpului.Străinul este un spectator necunoscut,chiar dacă cuprinde cu vederea întregul peisaj,nu poate înțelege timpul,misterul trecutului ,pare ca nu reușește să descifreze peisajul,îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine, pe-amurg ca pe-o rama”. Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizați cu împrejurimile, el nu poate să înțeleagă frumusețea locurilor.În finalul poeziei nostalgia este exprimată direct,este accentuată caracterul unic al vieții trăită în aceste locuri,se desprinde de trecerea timpului. Interjecția,,vrrr”...creează sugestia trecerii timpului,accentuează sentimentul că omul nu are mijloacele de a interveni asupra trecutului,acceptând resemnat curgerea anilor.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta se adresează direct către străinul ajuns sub castanul din vie,apoi îl urmărește pe acesta privind peisajul,fără a-l înțelege. Poetul simte nostalgia după timpurile de odinioară,,trecutul meu”,exprimând un sentiment de dezrădăcinare și dorința de reîntoarcere la natura și la locul de baștină,accentuează caracterul unic al experiențelor trăite în cadrul de neuitat.

    În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora poetul îşi exprimă emoţiile. Imaginile vizuale și auditive  ale naturii în amurg dezvăluie un sentiment de plăcere în a enumera aspectele domeniului,,Florica”:,,casă,parc,livezi,zăvoiul,râul”Interjecțiile,,vrrr”...descriu  plecarea bruscă a stolului,pulsația vieții,dar și trecerea timpului , la fel de repede ca o bătaie de aripi.
 Epitetele „pustiu,târziu,albastra”,metafora,,rănit de-un dor târziu”,comparația,,te-apleci mirat pe-amurg ca pe o ramă”  transmit un sentiment de echilibru,de mister al naturii. Eul liric este atras de spațiul,de atmosfera dragă,familiară,chiar dacă trebuie să accepte resemnat trecerea timpului. 

    Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri și corespondențe:,,Pe-albastra depărtare a luncii de demult”arată curgerea timpului;de asemenea, sugestia se realizează și prin pauzele din discursul liric, marcate de punctele de suspensie, pauze ale emoției, melancoliei și nostalgiei: ,,Că ai cuprins Florica,dar n-ai zărit, ia seama”.Verbele exprimă vraja cadrului natural.

Se remarcă muzicalitatea dată de rima îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura de 13-14 silabe

     În concluzie, textul „Străinul” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct sentimentul neputinței în fața  timpului trecător,contemplând spațiul iubit, folosind un limbaj expresiv prin care reuşeşte să impresioneze..

gen epic--,,Pasărea indiană”

,,Un negustor avea o pasăre într-o colivie. Cum tocmai pleca în India, ţara de origine a păsării, negustorul o întrebă dacă nu vroia să-i aducă ceva la întoarcere.

Pasărea ceru să-i dea drumul, dar fu refuzată. Atunci îl rugă pe negustor să meargă în junglă şi să le dea de veste păsărilor libere din neamul ei că fusese prinsă.
Negustorul făcu întocmai. Dar abia terminase ce avea de spus, că o pasăre sălbatică, aidoma cu cea din colivia lui, căzu la pământ fără simţire. Negustorul se gândi că o fi fost vreo rudă apropiată de-a păsării lui, şi se mâhni că-i pricinuise moartea.
Când ajunse acasă, pasărea din colivie îl întrebă dacă-i aduce veşti bune din India.
― Mă tem că nu, dragă pasăre, îi zise negustorul, veşti proaste. O rudă de-a ta a căzut la pământ chiar la picioarele mele când a auzit că eşti în captivitate.
De cum auzi aceste cuvinte, pasărea negustorului căzu la rândul ei ca fulgerată.
― Vai! Vestea că ruda ei a murit a omorât-o şi pe ea, cugetă negustorul.
Şi, îndurerat, luă pasărea din colivie şi o puse pe pervazul ferestrei. Pe dată, pasărea îşi veni în fire şi zbură într-un copac învecinat.
― Află acum, spuse ea, că nenorocirea pe care tu credeai că mi-o anunţi era de fapt pentru mine o veste bună. Şi că mesajul salvator, învăţându-mă cum să mă port, ca să-mi recapăt libertatea, mi-a fost transmis prin tine, temnicerul meu.”
                        Şi pasărea zbură, în sfârşit şi pentru totdeauna liberă.”

                                                                            (Jean Claude Carriere-Pasărea indiană)

Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

,,Pasărea indiană”, este un text epic, deoarece are trăsăturile acestui tip de text.

   În primul rând, are acţiune,ce poate fi asemănată cu o poveste în care realul se îmbină cu fantasticul.Pasărea din India,ținută în colivie de,,un negustor”,comerciantul ce consideră pasărea un obiect ca oricare altul, are nevoia de siguranţă, de echilibru şi dorinţa de libertate este atât de mare,încât îi cere negustorului eliberarea sa, nefericită de soarta pe care o are.Refuzată de acesta,îl trimite în locul de unde fusese luată-în jungla unde trăiesc libere păsări nenumărate-să le spună despre viața ei în captivitate.Vestea adusă de om pricinuiește moartea pentru o pasăre asemănătoare, care cade,,la pământ fără simțire”.Auzind despre sfârșitul păsării din junglă, pasărea -captivă ,,căzu la rândul ei fulgerată”,răpusă de durerea ei,dar și a celei din junglă.Mâhnit,negustorul a așezat pasărea pe pervazul ferestrei.Este un moment salvator,pentru că pusă la aer, printr-un miracol aceasta se înviorează și-i dă temnicerului său o explicație surprinzătoare: suferința păsării din junglă a fost mesajul salvator transmis-cum se poate elibera.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje: Pasărea personificată este ființa lipsită de libertate,dornică de a-și trăi viața în libertate.Colivia simbolizează lipsa libertăţii, îngrădirea,un spațiu închis, sufocant, lipsit de lumină.Pasărea dialoghează cu păzitorul său,limbajul păsării este expresia cunoașterii, starea înstrăinării definește eul ce simte că nu mai poate comunica cu libertatea. O pasăre se naşte liberă să zboare,pasărea este simbolul libertăţii.

Celălalt personaj,negustorul,este tipul asupritorului,care îngrădește dreptul unei păsări de a fi liberă,de a trăi în mediul natural al pădurii,al vegetației,al armoniei,al eternității.Refuză cererea păsării de a o elibera,naiv crede în moartea aparentă a păsării și primește cuvintele păsării ca o sentință:cei ce iau libertatea unei ființe se amăgesc,crezându-se puternici.Alături de pasărea captivă apar,în junglă-loc al libertății,păsările care înțeleg nefericirea păsării prizoniere și, printr-un șiretlic, o ajută.

   În al treilea rând, caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului, care povesteşte la persoana a3a, iar dialogul dintre negustorul-opresor și pasărea-captivă exprimă dorința de libertate și adevăr.

   În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere. Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul dă viaţă personajelor: prizonierul și opresorul său.

   În concluzie, textul ,,Pasărea indiană”este un text epic, în care autorul comunică indirect, prin intermediul unei poveşti, un mesaj :Binecuvântate să zboare în înaltul cerului, păsările călătoare ne amintesc de simplitate și de dorința noastră de libertate, de a trăi fără griji și fără limite. 

opera dramatică--,,Apus de soare”de Barbu Ștefănescu Delavrancea(fragment)

 (acul-I-scena VI)

ȘTEFAN, hatmanul ARBORE, pârcălabul NEGRILĂ, pârcălabul DRAGOȘ, pârcălabul ALEXA, pârcălabul COSTEA, pârcălabul ȘANDRU, fostul pârcalab bătrânul HRĂMAN, vornicul JURJ. (Toți intră pe poarta din dreapta.)

ȘTEFAN: Bine ați venit, boieri d-voastră!

TOȚI: Să trăiești, Măria-ta!

ȘTEFAN: Cu toții. (Dă mâna pârcălabilor și ei i-o sărută.) A! și moș Hrăman! Gata! Veniși! E nuntă! Pe frunte semn... La ceafă semn... umărul drept mai jos... mâna stângă ca un arc... deștele zdrobite... abia te mai ții... Ce mai vrei, bătrâne? N-ai văzut destule?

HRĂMAN: Nu mi-e dat să vreau sau să nu vreau. Voința Măriei-tale, voința țării. De vrea pace, pace, de vrea război, război. De n-aș fi venit, n-aș fi vrut ce vrea Măria-ta... Ș-apoi asta nu pot...

ȘTEFAN: E, cum stau hotarele, pârcălabi, că după cum închideți ochii așa doarme și țara.

PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Eu lăsai pe...

ȘTEFAN: Toader.

PÂRCĂLABUL NEGRILĂ: Da, la Hotin. Bine. Litvanii și rușii sunt cu minte de când i-ai cumințit Măria-ta.

PÂRCĂLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei niciun semn de ropot. Senin cât bate ochiul. Ai liniștit pustietățile d-a lungul Nistrului. Ș-apoi am lăsat pe...

Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează rapid în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice. Fragmentul citat din creația lui Barbu Ștefănescu Delavrancea aparține unei opere dramatice. Titlul piesei este metaforic.

Metafora "soare" se referă la sistemul social heliocentric(soarele se află în centrul unui sistem),astfel  în centrul universului social se afla Domnul, iar in jurul sau - în cercuri concentrice - se grupează familia, curtea, cetatea și Țara.

,,Apusul de soare” sugerează trecerea în neființă a celui care a fost supranumit "soarele Moldovei"- domnul Ștefan-care a avut față de țară o înaltă datorie:liniștea supușilor săi- îl cutremură însă ideea că autoritatea domnească, în care stătea pe atunci forța statului feudal moldav, s-ar putea prăbuși o dată cu dispariția lui fizică.

     În primul rând, dialogul dramatic este principalul mod de expunere. Preocupat de echilibrul țării, Ștefan,domnul Moldovei, enunță acum unul dintre principiile politice esențiale ale domniei sale:pacea la hotare.Faptele prezentate în acestă scenă sunt puţine, dar evidenţiază indirect acelaşi profund sentiment patriotic al domnitorului: cunoaşterea celor care i-au fost aproape în apărarea țării, rememorarea locurilor, a luptelor, a jertfelor- este o însuşire care-l particularizează între toţi domnitorii Moldovei şi argumentează legătura strânsă dintre măreţul voievod şi popor, precum şi dragostea lui imensă pentru neam şi ţară.Între domn și boieri există sentimentul de respect,iar salutul boierilor este urare de viață lungă în fruntea lor.Atenția domnului se îndreaptă spre,,moș Hrăman”,prezent și el la întâlnire,,nuntă”-o numește domnul,petrecerea vitejilor credincioși.Privindu-l,domnul îi vede,,semnele”-urmele lăsate de trecerea prin bătălii,mărturii ale devotamentului în apărarea țării-în glumă,dar cu recunoștință îi enumeră locurile de pe trup  ce poartă semnele din lupte,apoi îl întreabă dacă el,luptătorul, n-a ,,văzut destule”.Răspunsul,,moșului”este un joc de cuvinte înțelepte ce exprimă  politica pe care domnul și norodul au dus-o.Pârcălabii îi dau veste domnului despre hotarele Moldovei,acum liniștite și-n pace.

     În al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor: Ştefan cel Mare, personajul central al scenei este un personaj atestat istoric, un personaj real. Modestia cu care vorbește prietenește cu boierii,curajul dovedit în a asigura liniștea hotarelor, imensa dragoste față de țară, o extraordinară disponibilitate sufletească - toate acestea alcătuiesc portretul moral al domnitorului, a cărui voință s-a identificat întotdeauna cu cea a Moldovei. Este impresionant cum îi cunoaște pe fiecare boier,cum glumește,respectând jerfa bătrânului din fața sa, interesându-l liniștea țării.Replicile sunt scurte, devenind ecoul conștiinței curate a domnitorului, care nu se teme de nimic. Vorbirea sa este sacadată, cu pauze sugestive, având rezonanțe profetice. Vorbele sale sunt un mesaj al verticalității morale,al recunoștinței. Semeția voievodală nu-l părăsește nicio clipă,deși se poartă ca un om simplu. Este caracterizarea indirectă a domnului din limbajul său,din gesturile sale,din relația cu boierii.

    Personajele din această scenă sunt boierii:pârcălabi,un vornic ,insuficient conturate, au nume ce amintesc vremuri vechi, sunt descoperite spectatorului prin gesturi de respect,cuvinte simple,dar adevărate metafore inspirate din natură prin care îl asigură pe domn de liniștea Moldovei:,,niciun semn de ropot”...,,senin cât bate ochiul”-totul e pace  așa cum s-a străduit domnul să fie în Moldova. Autorul notează două explicații suplimentare  puse în paranteze,care sunt de ajutor regizorului,dar și actorilor,când învață replicile și mișcarea scenică.

Unele cuvinte au un colorit istoric. denumirile de rang și atribuții de tipul ,,pârcălab ", ,,vornic” ;dintre figurile de stil rețin atenția  comparația,,mâna ca un arc”, metaforele liniștii,repetițiile, toate refac culoarea istorică.

          În concluzie , deoarece dramaturgul nu apare în această operă , dintre modurile de expunere predomină dialogul, lista personajelor apare la începutul scenei , fiecare replică începe cu numele vorbitorului , urmat de două puncte , avem prezente indicaţiile scenice  date de autor şi faptul că această operă poate fi pusă în scenă demonstrează apartenenţa fragmentului din opera "Apus de soare” la genul dramatic.

poezia,,Revedere”de Mihai Eminescu(fragment)

,, Codrule, codrutule,
Ce mai faci, dragutule,
Ca de cand nu ne-am vazut
Multa vreme au trecut
Si de cand ma-m departat,
Multa lume am îmblat.
-Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupandu-le,
Apele-astupand-le,
Troienind cararile
Si gonind cantarile;
Si mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult,
Pe cararea spre izvor
Ca le-am dat-o tuturor,
Implandu-si cofeile,
Mi-o canta femeile”. 

   Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

   Titlul poeziei este un substantiv cu prefixul,,re”- imprimă semnificaţia de reluare, reîncepere a unei activităţi care fusese întreruptă ... exprimă bucuria reîntâlnirii poetului cu Codrul-element ce semnifică atât natura terestră aflată în armonie desăvârşită cu omul;codrul „ascultă” viscolul, doinele, conştientizează propria dăinuire şi statornicie. Titlul sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor; codrul este personificat și înfățișat ca un confident ideal al omului, iar dialogul imaginar, familiaritatea adresării directe îi acordă rolul principal în imaginara scenă a revedrii.

    În primul rând,,Revedere” este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale poetului  în mod direct. Contemplând natura,poetul se adresează codrului  prin vocativul afectuos, sentimental -intimitatea tonului, sentimentul de prietenie, bucuria revederii este  concretizată prin : „codrule”- reluat de diminutivul „codruţule...drăguțule”. Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat.Ideea timpului este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmbiat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, în care poetul s-a simţit departe de cei dragi,de locurile plăcute.
În interiorul acestui timp trecător, omul a făcut o lungă călătorie inițiatică ,,Multa lume am îmblat", căutând răspuns la marile lui întrebări.  Codrul îi vorbește ca un bătrân personaj a cărui experiență conferă limbajului său un ton sfătos și pilduitor. Răspunsul codrului, formulat în stil popular, începe cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”- ideea trecerii timpului fiind sugerată de succesiunea anotimpurilor principale:în timpul iernii pădurea ascultă resemnată vuietul ,,viscolului”, care îi distruge podoabele vegetale,,rupând” crengile copacilor, înghețând apele, acoperind cu troiene cărările și,,gonind”păsările cântătoare. Viscolul se repetă în fiecare an, iar codrul nu se mai teme. În timpul verii, pădurea reînvie și îmbracă haina vegetală de o mare diversitate cromatică.Drumurile prin codru și mai ales cele care duc spre izvoare sunt însuflețite de cântecele femeilor.

    În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric,care  se adresează codrului cu admirație și afecțiune ,,codruțule”, dar și cu o anumită mândrie-el a cunoscut și alte lumi,,multă vreme am îmblat”. În același timp simte regretul provocat de scurgerea ireversibilă a timpului ,,Că de când nu te-am văzut,multă vreme a trecut”. Se poate observa o evoluție a sentimentelor eului liric de la bucuria inițială a regăsirii intimității cu natura, până la mâhnirea finală a constatării eternității codrului, în timp ce omul este pieritor.

   În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit: este un limbaj artistic, care creează imagini, prin intermediul cărora eul liric îşi exprimă emoţiile, se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei Universului: „nu ne-am văzut”, „au trecut”, m-am depărtat”, „am îmblat” în relaţii de opoziţie cu „fac”, „ascult”, „cântă”, „scânteie”, „bate”, „sună”, „ne ţinem”, „rămânem”.  Scurgerea timpului este subliniată prin numeroasele gerunzii care asigură melodicitatea strofei: “rupând”, “astupând”, “troienind”, “gonind”, “implând”.  Formulele de adresare, interogațiile exprimă bucuria revederii, dar și constatarea contrastului dintre înfățișarea omului și fizionomia neschimbată a naturii.

 Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată.

   În concluzie,fragmentul din poezia,,Revedere” redă bucuria reîntâlnirii omului cu eternitatea naturii.

Îmi bate noiembrie în geam!!!!
Eu-i spun să mai întârzie un pic!Privesc cerul aproape gol,doar puţine păsări  străbat norii, luna gri coboară pe crengile goale,privind cum vântul de noiembrie ascunde ultimele măceşe roşii de primele ninsori, grădina se cufundă în somnul de lut.......

Până soseşte iarăşi primăvara, galbenul, albastrul, albul şi verdele
se veselesc la mine într-o vază cu flori.....

poezia,,Cuiul”de Tudor Arghezi

,Într-o vreme la-nceput
Şi-ntr-un leat nemaiştiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn.
Şi ulucile de scânduri,
Ca şi azi, întinse rânduri,
Puse strîmb şi cap la cap
Şi proptite cu proţap.
Dar zburau cu fiecare
Vânt mai tare,
Case, garduri şi pătule;
Şi în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăştiate
Şi-ncepea din nou şi iar
Truda muncii în zadar.
Ca să scoli din clătinare
Iarăşi doagele-n picioare
Şi din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.

Năzdrăvan, cum altul nu-i
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Şi l-a scos şi arătat.

Cuiul nou o săptămână
A umblat din mână-n mână.
A fost strâns şi pipăit,
pus pe limbă, mirosit,
Niciun om nu înţelege
Cuiul ţeapăn cum să lege,
Fără funii şi curele,
Scândurile între ele.
Năzdrăvanul şi golanul
Îl înfipse cu ciocanul.
 

Zice unul: „– Dragul meu,
Aşa cui făceam şi eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gândit.”

Textul epic (narativ) este modalitatea de comunicare scrisă, prin care autorul își exprimă concepția despre lume și viață în mod indirect, prin intermediul personajelor, apeland la narațiune, descriere și dialog. Un text este narativ atunci când: evenimentele prezentate implică acţiunea unor personaje, evenimentele  au o legătură între ele şi urmează o succesiune de momente.

Elementele fundamentale ale unui text narativ sunt:

-          naratorul

-           subiectul (înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor narate)

-           personajele

-           timpul şi spaţiul evenimentelor.

 Naratorul dintr-un text narativ poate avea o identitate precizată sau poate fi doar o voce care relatează evenimentele. În naraţiune rolul principal revine verbelor, modurile şi timpurile la care acestea sunt folosite constituie repere esenţiale pentru înţelegerea textului. În naraţiunile ficţionale, locul acţiunii poate corespunde unor spaţii din realitate, poate fi inventat sau poate fi nedeterminat. În lectura textelor narative trebuie avută în vedere relaţia dintre acţiune şi personaje.

 Textul narativ,,Cuiul”de Tudor Arghezi glorifică un gen de invenţie, care se răspândeşte repede şi sfârşeşte prin a părea o banalitate. Atmosfera voioasă - asemănătoare cu aceea dintr-o snoavă cu Păcală - face poemul atrăgător.(Titlul este un substantiv ce numește un obiect de metal sau de lemn, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete).

   Poemul,,Cuiul” este o creație epică,pentru că există o acţiune.Timpul este  incert,,nemaiștiut”...cândva,,la început”-momentul de pornire a vieții,locul poate fi oriunde pe pământ,iar activitatea omului este rudimentară:casele,ulucile,,puse strâmb”sunt luate de vântul necruțător,totul părea zadarnic, o strădanie istovitoare și inutilă care trebuia mereu luată de la capăt.Deodată apare,,un băiat” care vădeşte dibăcie,o măiestrie deosebită și inventează,,un cui”,creând nedumerire,curiozitate,neîncredere,iar când este bătut cu ciocanul și apare îmbinarea neașteptată a obiectelor,acțiunea devine obișnuită,banală,fără interes,iar recunoștința oamenilor pentru obiectul nou nu există.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje:  vocea naratorului  care povestește despre neputința oamenilor de a-și finaliza munca,de a-și crea o viață durabilă,obiecte cu folosință îndelungată.Personajul care descoperă,,cuiul”este un anonim,apărut parcă din neant-este,,al nimănui”,ca în basme este,,năzdrăvan”,înzestrat cu puteri supranaturale, dibăcie,măiestrie deosebită, este foarte priceput.Ștrengarul,,golanul”le dă celorlalți o lecție prin care transformă LUMEA, care devine trainică,iar vântul simbolul instabilității,forța care controlează Universul se lovește de neclintirea obiectelor create de om. Trăsăturile morale ale descoperitorului,,năzdrăvan”reies indirect din faptele, gesturile şi atitudinea lui,care trăiește starea de naivitate a vârstei, aducându-le semenilor săi un obiect important. Personajul colectiv,oamenii,sunt neîncrezători,bănuitori în fața unui obiect nou,încercând toate posibiltățile,pentru a se convinge de folosirea lui.În final apare,,unul”,un oarecare care transformă invenția,noutatea într-un fel de fi comun şi lipsit de originalitate,este nerecunoscătorul,invidiosul.

  În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite modurile de expunere: naraţiunea, povestirea unei nefericiri trăite de oamenii care nu aveau stabilitatea lucrurilor  necesare vieții. Descrierea  prin intermediul imaginilor vizuale cu enumerațiile aspectelor dezolante în care oamenii își văd munca zadarnică,iar cel ce descoperă cuiul este numit ,,năzdrăvanul și golanul”-epitete ironice.Monologul din final înviorează narațiunea.Exprimarea poetului este simplă că-n poveștile populare.

  În concluzie, textul este epic, autorul comunică prin intermediul unei povești o descoperire care a schimbat lumea.

compunere-O întâmplare petrecută în drum spre școală

Când merg spre școală dimineața și simt că vântul îmi atinge fața, îl întreb de ce aleargă și-mi ține companie,de ce vântul de toamnă schimbă culorile frunzelor,de ce norii devin vată de zahăr,de ce sticletele rămas singur în toamna ruginie cântă  fără oprire. Fiecare frunză îmi șoptește planând către pământ din copacul toamnei că trebuie să-mi grăbesc pașii către școală și totuși mă opresc puțin pe o bancă,să-mi ascult cu adevărat gândurile.Am crezut că sunt singur,dar în foșnetul frunzelor am văzut vârful unei crengi ce desena o barcă sau ceva asemănător.Mi-am ridicat ochii și alături de mine am descoperit un om  ce purta pe cap o șapcă ciudată de marinar.M-au uimit ochii albaștri și zâmbetul cald.Cu voce sfioasă l-am salutat,deși nu-l cunoșteam,iar el mi-a lămurit,așa fără să-l întreb,rostul desenului din frunze.Era un vapor în miniatură.Și a început să-mi povestească despre călătoriile lui pe mările și oceanele străbătute,despre oamenii cu care a înfruntat furtuni,ploi,viscole,călduri insuportabile,despre navele-adevărate cetăți mecanice,despre un naufragiu pe o insulă din Pacific.

Ascultam fascinat un necunoscut care-mi povestea retrăindu-și clipele petrecute între cer și ape,fără  să-mi dau seama că am întârziat la școală.Mi-am revenit când un coleg a trecut în fugă și mi-a strigat numele.Dar omul acela mi-a strâns mâna și mi-a spus cuvintele pe care,cred,nu le voi uita curând:

----Adevărata viață e o navigare în furtuni ,iar tu caută și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale!

   Am ajuns în clasă,mi-am cerut scuze,pentru că am întârziat...și în pauză m-am întrebat de ce m-am întâlnit cu omul acela și ce ascund cuvintele lui....

caracterizarea personajului moș Timofte din romanul Cireșarii

,,De aproape cincizeci de ani, orologiul* cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greşeală ora exactă. Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii*, sau ciorile, sau alte zburătoare, în zbenguiala lor, grăbeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dată, moş Timofte Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va încheia doar odată cu oprirea definitivă a ceasului, se urca în turn, scutura scripeţii* uriaşi şi începea să învârtă o manivelă […]. Apoi în mers agale, bătrânul cobora scările, ieşea în curte, se oprea în mijlocul ei, citea cu voce tare ora exactă de pe ceasul din turn şi, dacă era în timpul lecţiilor, făcea iute o socoteală, tot cu voce tare, cam cât mai rămâne până la recreaţie. Putea să fie împovărat de treburi, putea să fie asaltat de griji, la secunda exactă, clopoţelul suna, în mâna lui, sfârşitul orei. N-am spune însă adevărul întreg, aşa cum ne-am propus, dacă n-am adăuga că erau totuşi câteva zile pe an în care moş Timofte nu mai respecta ora exactă. […] Erau zilele de dinaintea vacanţei, ultimele zile de şcoală. În acele zile, de câte ori dădea semnalul de recreaţie, moş Timofte greşea cu regularitate. Suna clopoţelul cu câteva minute înainte de ora obişnuită. […] Altminteri, moş Timofte era omul cel mai corect şi mai cinstit care se pomenise pe acele meleaguri. În cei cincizeci de ani de când deretica* prin şcoală nu lipsise şi nu întârziase niciodată de la slujba lui. […] Pe cei care fugeau de la ore îi dibuia în orice ascunziş, oricât de iscusit ar fi fost ales, ceea ce nu era deloc uşor pentru că atât curtea, cât mai ales grădina şcolii, nesfârşită, ca orice spaţiu al amintirilor din copilărie, şi plină de pomi, de copaci uriaşi cu scorburi înfricoşătoare, de tufişuri, de tot felul de clădiri şi ziduri cărora nu li se prea ghicea rostul, ofereau ascunzişuri cu duiumul. Îi dibuia oriunde pe chiulangii […] şi-i ocăra năprasnic cu vorbe. În acele momente puteai să afli de la dânsul toţi oamenii de seamă pe care îi dăduse şcoala de-a lungul generaţiilor, dascăli, profesori, scriitori, artişti, savanţi, „oameni care au înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te înalţi în văzduh”.[…] Mare lucru era însă când ţinea moş Timofte la cineva. Erau elevi cărora le-ar fi deschis la orice oră din zi şi din noapte sălile de clasă, de laborator, sala de gimnastică, chiar dacă ar fi trebuit să trudească apoi ore întregi pentru a rândui lucrurile ca mai înainte. […] Dar, pentru a te bucura de preţuirea şi ajutorul lui moş Timofte, trebuia să fii un elev de „prima mână”, ce mai! un model între modele. Şi dacă moşul te trecea printre protejaţii lui şi se întâmpla să ai vreun conflict cu pedagogii, îţi anticipa viitorul în faţa lor cu o siguranţă nemaipomenită. Era de ajuns să dea două, trei exemple de oameni mari care fuseseră cândva în situaţii asemănătoare, cu acel belşug de amănunte al sincerităţii şi al nădejdii, şi profesorii începeau să privească altfel lucrurile şi să-şi cam schimbe părerile. Pentru că bătrânul vorbea deschis, adevărat, privea drept în ochi şi se pare că nu greşise niciodată când luase apărarea cuiva.”

                                                                                    Constantin Chiriță, Cireșarii (fragment)

*orologiu – ceas de dimensiuni mari, fixat pe fațada unei clădiri sau pe un perete; ornic

*hulubi – porumbei

 *scripete – dispozitiv care servește la ridicarea unor greutăți

 *a deretica – a pune ceva în ordine, a aranja; a face ordine și curățenie

  Moș Timofte este personajul principal din fragmentul romanului,,Cireșarii”de Constantin Chiriță.Titlul romanului este dat de un grup de copii de clasa a VIII-a numiți Cireșarii, pentru că locuiesc cu toții în cartierul Cireșului.

  Personajul din acest fragment al romanului este un,,moș”-titlul ce arată respect dat bărbaţilor în etate,nume  ce împlinește funcția ceremonială într-o școală,dându-i acesteia un caracter magic.Timofte este prenumele purtat de un om deschis, sociabil, foarte activ--Păstrăvanu este numele de familie.

În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă.

   Caracterizarea directă este realizată de naratorul obiectiv ce povestește la persoana a 3a. Naratorul pare că îl știe pe moș Timofte de,,cincizeci de ani”,de când controla Timpul prin potrivirea ceasului  din turnul școlii,era astfel un mesager al timpului.Doar în două anotimpuri : iarna când se micșora timpul,iar primăvara prin păsările,,zburătoare”timpul parcă se grăbea.Naratorul îl caracterizează direct urmărindu-i  mersul,,agale”,liniștit într-un ritual început odată cu,,instalarea marelui ornic”prin mișcări repetate mecanic;sunt enumerate verbele:,,se urca,cobora,ieșea,se oprea,citea”-imperfectul exprimă trecerea timpului,sunt acţiuni care se tot repetă,totul este foarte viu. Clopoțelul din mâna moșului marchează trecerea vremii și a generațiilor prin repetarea aceluiași gest: naiv-striga începerea pauzelor,iar înainte de vacanță grăbea momentul începerii pauzelor.

Moș Timofte este descris în culori calde,este omul corect ce-și îndeplinește datoria de a măsura timpul elevilor,de a-i găsi-ca un adevărat detectiv-,,pe chiulangii”.Cu un spirit de observație bine dezvoltat,o judecată limpede le prezintă, cu mândrie,acestora modele de urmat,,oameni de seamă”ce trecuseră prin această școală-era un fel de a-i corecta.Interesantă este atitudinea față de elevii,,de prima mână”-deosebiți-față de care avea o atitudine grijulie,de prețuire,de protecție chiar în fața unor,,pedagogi”,prevestindu-le că și acești elevi de acum deosebiți vor deveni peste ani,,oameni mari”.Siguranța cu care vorbea,simplitatea,sinceritatea schimba atitudinea oamenilor mari și mici,convingându-i de adevărul spuselor lui,parcă prevestea viitorul.

  Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul omului ce pare un dirijor al locului în care trăiește, se desprinde o întreagă filozofie de viață, un echilibru,o măsură în fiecare gest:de a aprecia timpul,de a-i proteja și de a-i îndrepta pe elevii din multele generații și mai ales de a-i cinsti cu mândrie pe,,oamenii mari”pe care i-a,,crescut”cu mare responsabilitate, hotărâre dârză. Demnitatea și perseverența cu care știe să ducă la îndeplinire munca sa modestă, bogăția sufletească îi dau mareție.

   Exprimarea autorului în realizarea portretului lui moș Timofte este calmă,ca-ntr-o poveste în care vorbele simple sunt spuse într-o limbă limpede, armonioasă şi pură,iar epitetele:,,mers agale...voce tare,oameni mari”, enumerațiile verbelor de mișcare prin care paznicul școlii,moș Timofte,își face datoria,ironia ușoară a momentelor când era anticipată vacanța,  sunt completate de o cugetare simplă și adevărată despre cei pe care-i numește,,oameni mari”:„oameni care au înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te înalţi în văzduh”,așa vorbea despre rostul școlii, de a ridica copiii pe scara cunoașterii,înaintând din întuneric spre lumină.,,Cuibul” înseamnă deschidere, înălţime a gândului, perspectivă integratoare, urcuş către cer, vocaţie a zborului, ascensiune către culmile fiinţei,iar,,văzduhul” semnifică absolutul aspiraţiilor omului, ca plenitudine a căutării, ca loc posibil al perfecţiunii spiritului.Persoana a doua,, înveți...te înalți”este adresarea directă către copiii din jur pe care-i dorește înzestrați cu rezultatul strădaniei lor de a deveni,,oameni mari”.