Când merg spre școală dimineața și simt că vântul îmi
atinge fața, îl întreb de ce aleargă și-mi ține companie,de ce vântul de toamnă
schimbă culorile frunzelor,de ce norii devin vată de zahăr,de ce sticletele
rămas singur în toamna ruginie cântă fără
oprire. Fiecare frunză îmi șoptește planând către pământ din copacul toamnei că
trebuie să-mi grăbesc pașii către școală și totuși mă opresc puțin pe o bancă,să-mi
ascult cu adevărat gândurile.Am crezut că sunt singur,dar în foșnetul frunzelor
am văzut vârful unei crengi ce desena o barcă sau ceva asemănător.Mi-am ridicat
ochii și alături de mine am descoperit un om
ce purta pe cap o șapcă ciudată de marinar.M-au uimit ochii albaștri și
zâmbetul cald.Cu voce sfioasă l-am salutat,deși nu-l cunoșteam,iar el mi-a
lămurit,așa fără să-l întreb,rostul desenului din frunze.Era un vapor în
miniatură.Și a început să-mi povestească despre călătoriile lui pe mările și
oceanele străbătute,despre oamenii cu care a înfruntat
furtuni,ploi,viscole,călduri insuportabile,despre navele-adevărate cetăți
mecanice,despre un naufragiu pe o insulă din Pacific.
Ascultam fascinat un necunoscut care-mi povestea
retrăindu-și clipele petrecute între cer și ape,fără să-mi dau seama că am întârziat la
școală.Mi-am revenit când un coleg a trecut în fugă și mi-a strigat numele.Dar
omul acela mi-a strâns mâna și mi-a spus cuvintele pe care,cred,nu le voi uita
curând:
----Adevărata viață e o navigare în furtuni ,iar tu caută
și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale!
Am ajuns în
clasă,mi-am cerut scuze,pentru că am întârziat...și în pauză m-am întrebat de
ce m-am întâlnit cu omul acela și ce ascund cuvintele lui....
