Oricâţi
ani au trecut peste un om, totdeauna fiecare își regăseşte la Crăciun copilăria, cu
toata feeria ei. De ce oare? Poate şi pentru că în copilărie toate simţurile
sunt mai limpezi, mai neîncepute, mai sensibile la toate cele pe care natura şi
cultura adăugată ei le propun: chipuri, cuvinte, rostiri, culori, sunete, mirosuri,
suprafeţe, gusturi, învederări, încredinţări... Ele apar ca taine, trimiţând
spre o Taină mai mare, desăvârşită, Taină a tainelor, chemând blând dintr-o
depărtare apropiată.
E
iarnă, aşadar... Şi nu numai că este iarnă, dar este şi noapte lungă, lungă...
Noaptea par să înceapă toate întâmplările de taină. Aşa e de multe ori şi cu
întâia ninsoare. Mă trezesc şi mă minunez cum albul a pogorât peste mine. E o noapte sfântă!
De la fereastră,câmpul se tot întinde, lung, lung, lung, merge şi se
apropie de cer până când îl atinge, se amestecă împreună şi devin totuna. A
rămas destulă lumină din timpul zilei, absorbită de zăpada ce îndoaie crengile
fagilor. Tot mai rotundă şi tot mai strălucitoare, peste cerul de iarnă apare
luna. Totul s-a luminat şi umbrele nedesluşite au dispărut. Este o lună
uriaşă, mişcându-se încet peste crestele îngheţate, peste locurile adormite, sticlind,
ici-colo, gălbui. Bradul meu este în zăpadă şi-l
văd cât este de frumos. Dintr-o dată, curtea întreagă parcă s-a
schimbat şi s-a strâns toată, cumva roată, lângă brad. Nu se vede decât zăpada de lângă el
şi cerul de deasupra, plin de stelele care clipesc printre crengile lui.
Atunci simt şi
eu că va veni, cu adevărat, Crăciunul. Îl
văd aievea pe Moş Crăciun, pe când coboară,strecurându-se printre crengile bradului. Moşul pe
care îl văd cu ochii larg deschişi, îmi zâmbeşte dintre podoabele bradului. Dar poate că
toată această stare a Crăciunului se petrece şi pentru că în seara cea
sfântă, Dumnezeu cel Bun deschide Cerurile şi varsă pe pământ cetele lui de
îngeri.
,,În
noaptea Sfântă, viu luminează
Luceafărul zorilor vieţii cei noi,
Coboară Iisus în noi
Vesteşte viaţa de-apoi
Şi steaua deasupra veghează.”
