Urmează să se întâmple ceva. Şi-au dat seama de asta până
şi cele mai mici gângănii. Fluturii, buburuzele, furnicile şi cosaşii au
dispărut demult. Păsările au amuţit. Întregul foşnet al văilor s-a stins încet,
retrăgându-se în cotloane şi scorburi. Aerul e tare şi pur. Dealurile sunt
acoperite de fire lungi, aurii, în timp ce iarba măruntă are milioane de nuanţe
de verde şi argintiu, de maroniu şi roşcat. Frunze zimţate sau rotunde,
alungite sau în formă de stea, toate sunt stropite cu aur şi etalează o
frumuseţe de dimensiuni cosmice. E de ajuns să priveşti pădurea dezgolită,
înfăşurată doar ici-colo de pânza ceţurilor alburii. Pe cine cheamă? Pe cine
încercă să seducă toată această splendoare revărsată peste pământ? A nins
toată noaptea. Dimineaţa, în zori, încep cocoşii să cânte. Liniştea e atât de
profundă, încât glasurile lor par strigătele pământului către oameni. Să se
trezească din aşternuturile lor, să respire cu ochii deschişi, să întâmpine la
fereastră ninsoarea. Totul e acoperit de zăpadă şi de tăcerea ei, de
strălucire. Cum să explic liniştea ce mă cuprinde privind pădurea sau munţii
din depărtări? Dealurile acoperite cu zăpadă emană o bucurie uriaşă, pe care o
simt. Faţă în faţă cu ele, ceva se mişcă în suflet, fără să ştiu ce anume, fără
să ştiu de ce. Pământul şi-a găsit îmbrăţişarea pe măsură, ca şi cum doi
iubiţi s-au regăsit după un an şi dragostea lor creşte, în pace şi echilibru.
E probabil cea mai frumoasă poveste pe care o putem vedea: legătura pământului
cu lumina zăpezii. Poate de-asta suntem bucuroşi când ninge, de-asta zâmbim,
fără să vrem, când ne trezim şi vedem că dincolo de fereastră totul e alb şi
doar undeva, în vârful unui măr, o pasăre cu pene albastre priveşte amintirea
unui măr roşu. Şi aș vrea şi eu să fiu pământul întreg, acoperit de ninsoare. Am
urcat pe dealurile din împrejurimi. Neaua a învelit ierburile mici, au rămas
deasupra doar cele înalte, aurii. Descopăr pe zăpadă o lume secretă, greu de
ghicit altfel: adevărate hărţi ale călătoriilor făcute noaptea de animale.
Urmele lor în linii lungi se intersectează, dispar, revin. Cerbi, vulpi,
iepuri sau fazani, mistreţi sau lupi, şoareci sau pisici. Un univers întreg, cu
alte reguli, trăieşte invizibil, dincolo de curţile oamenilor. Încărcate de
zăpadă, tufele de măceş iau formele imaginaţiei mele. Habar nu am de ce linia
unei coline mi se pare altfel. E ceva în felul în care coboară domol, într-o
pantă clară, dar tandră, până în vale. Mă simt mic şi liber, important şi
invizibil. Urme de vulpi,urme de cerbi fugind cu salturi mari şi altele de
lupi, înconjurându-i rece, calculat.
Şi, dintr-o dată, se aude vocea îngerilor peste sat. La
început întrerupt, ca o părere, ca o flacără de lumânare gata să se stingă.
Apoi tot mai clar, mai cristalin. Se apropie. Clinchet de clopoţei rostogolit
în aerul îngheţat. Până când înţeleg: sunt glasuri de copii cântând colinde.
Cerul gri se umple cu mii de curcubee, o iederă de lumină se prelinge şi se
agaţă, se înfăşoară de pomi, de case, de suflete, cotropind tot ce întâlneşte,
înflorind cu milioane de flori. În colindul lor pun tristeţea, bucuria,
singurătatea sau frumuseţea, nostalgia.
Abia
atunci îmi amintesc că este seara Anului
Nou şi că fericirea nu este adevărată, dacă nu este împărtăşită.
