Chiar dacă nu i se ştie precis adresa, se spune că Moş
Crăciun vine dintr-o ţară aflată în Nord, tărâmul nopţilor polare şi al
iernilor nesfârşite. Patrie a renilor, elfilor şi spiriduşilo, acolo este un
tărâm cu păduri argintii şi stele răsfirate pe cer, până deasupra caselor ţinute parcă în braţe de munţi.
Și cu gândul la
acele locuri depărtate mă întreb: cum se explică bucuria care mă învăluie,
starea aceasta aşa de vie, a sărbătorii Crăciunului? Sunt în ținutul
zăpezii veșnice,unde neaua scârţâie sub picioare, e noapte...gerul muşcă şi
înţeapă şi taie. Linişte, de parcă orice sunet îngheaţă în aer şi cade, fără
urmă, în zăpadă. În mijlocul cerului scânteiază luna, şi omătul îi înmulţeşte
lumina argintie. Văzduhul luceşte ca sticla şi stelele se fac tot mai mari.
Noapte magică de iarnă! Pădurile nemişcate, ca de fier negru şi-au pierdut întunecimile şi umbrele strălucesc, îmbrăcate în această zăpadă de lumină, cu sclipiri de o frumuseţe
stranie. Aud cântecul unei ape undeva pe-aici, îl ghicesc doar după susurul de
sub gheţuri, ca un descântec spus în taină pământului. Nu adie niciun vânt,
întreaga fire stă nemişcată în gerul strălucitor.
Îmi spun în acestă nemișcare a nopții că sărbătoarea Crăciunului
este adusă pe aripi de Îngerul Domnului.
El este cel care vestește bucuria naşterii
Pruncului sfânt şi tot el împodobește bradul, lăsând sub el darurile îndelung
aşteptate. Deasupra mea se risipeşte, ca o perdea diafană, lumina
îngheţată şi rece a iernii. În jurul meu cad fulgi uriaşi, în jurul meu chiar
ninge, în jurul meu e iarnă şi de undeva, de foarte departe, Îngerul iernii
cântă o colindă veche, cu cerbi în coarnele cărora se aprind, tăcute, stelele
nopţii sfinte.
