poezia,,Primele iubiri”de Nicolae Labiș

 

,,Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Şi cătră el privirile-şi ţintesc –
Un codru nesfârşit de coarne brune
în care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Şi-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind,
Un ocean de aripi mişcătoare;
întreagă lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beţie.

Azi sunt îndrăgostit.
E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmandu-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
într-un ameţitor, sonor balans,
în vii vibrează struguri străvezii
-Cristalurile cântecelor grele
-Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”.

 

  Prin titlul poeziei se arată că numai primele iubiri pot fi în întregime curate şi fericite ,iar sufletul trăiește un  sentiment minunat, deosebit,însemnat,prețios de trăire pură,  pe care o persoană îl poate simţi. Acolo unde domneşte iubirea şi imposibilul poate fi atins.

  Poezia prezintă o meditațe despre puterea iubirii de a schimba o viață. Tema poeziei este iubirea (exprimată prin câmpul lexical:,,îndrăgostit,suflet viu”), un romantism care purifică.

 Poemul său se deschide cu o proaspătă, intens trăită și sincer comunicată imagine aurorală, a descoperirii propriului suflet și a lumii:,,am văzut un curcubeu”-  simbol al vieții, speranței, făgăduinței, armoniei, înălțării spirituale, arcada colorată, zâmbetul lui Dumnezeu din spatele lacrimilor cerului,coborât peste o lume aparte,interioară,lumea unui suflet.Și astfel descrie lumea sufletului său:unde privirile cerbilor îi aduc puritate,puterea reînnoirii către ideal sau lumină,iar pe coroana coarnelor sunt prinse stelele cerului.În lumea sufletului său apar păsările,mesagerele cerului,aducându-i dorul libertății,al zborului; totul freamătă în,, ,,frenetica beție”(inversiune) beția  este expresia potrivirii la adevărul trăirilor pline de pasiune.

   Strigătul,,azi sunt îndrăgostit”exprimă sentimentul puternic, generat de o dorință arzătoare exprimat prin lirismul confesiv.  

 Starea lirică a poetului este plină de încântare într-u univers intim,înconjurat de arcada colorată a luminii iubirii și a speranței.În descrierea acestei lumi ireale sunt enumerate diverse aspecte: izvoarele cu sunetele  apei ce reflectă orizontul interior, feeric în care se desfășoară dansul de iubire,iar legănarea brazilor exprimă statornicia și frumusețea sentimentului.Sufletul său freamătă sorbind  elixirul clar, limpede, luminos din,,stropi scăpărători”-picături,lacrimile scânteietoare, sclipitoare ,,ca roua”ce seamănă puritate și armonie în sufletul plin de iubire.Omul devine,,cântec sfânt”,expresie a sentimentului înălțător al dragostei,aprinde lumina în sufletul plin de iubire. Intensitatea trăirilor ,,e un cântec tot ce sunt”,cântecul ființei devine starea de fericire pe care nu o poate ascunde,ce renaște ,o trăiește intens,iar îndrăgostitul se lasă în voia ei.

Imaginile vizuale:,vin cerbii în goană,păsările...fâlfâind,aripi mișcătoare,un curcubeu”;auditive:izvoarele sună,brazii vuiesc”;epitetele.:,, codru nesfârșit de coarne brune,aripi mișcătore,amețitor,sonor balans”;metaforele:,,codru ...de coarne,dunga zării de argint,un ocean de aripi” alcătuiesc imaginile încântătoare ce devin fascinante, de basm, mai ales atunci când exprimă intensitatea cu care trăiește primele iubiri.Poetul a apelat la imagini ale armoniei ca frumos natural,pentru a exprima diferite aspecte ale frumuseţii sufletului.  Iubirea apare ca o aşteptare, o dorinţã, un cuvânt, dar niciodatã sentimental nu este explicit,este căutarea unui adevăr mai presus de afecțiune.

            Iubirea – Cântecul – Poezia-- triada de aur a ceea ce, cu adevărat, se poate numi FERICIRE.....

    Nichita Stănescu: „A venit toamna când luna căpruie catifelează genele aurii ale frunzelor, și un dor de Nicolae  Labiș mă cuprinde și din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin roșu mai mult. Cine știe? Dacă i-o fi sete și va veni să-l bea?”

 

poezia,,Dorința” de Ana Blandiana

 

...,, Să fie o dimineaţă copilăroasă şi moale
Prin care, trecând, lumina să scoată
Foşnet de frunză uscată;
Să miroase-n odaie
A creioane ascuţite prelung
Şi-a hârtie neîncepută;
Din gânduri, din dragoste
Sau numai din somn trezindu-mă
Bucuroasă, buimacă,
Să trag pe mine o haină,
Să ies năucită în stradă
Cu picioarele goale-n pantofi
Şi să întreb fericită:
Ştiţi cumva în ce an suntem?”

 

Poezia „Dorința”  exprimă bucuria și emoția adâncă la gândul întâlnirii cu noul,cu timpul luminii,al făgăduinței,al trezirii la o viață nouă,cunoașterea realității.

Titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun „dorința”, care derivă din cuvântul specific românesc „dor” -stare sufletească,năzuința celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva..Titlul transpune sugestiv conținutul liric al operei, dorința arzătoare a poetei de trăi bucuria de a exista. Primul cadru poetic se dezvăluie sub confesiunea eului liric ce-și dorește un timp al începutului,al zburdălniciei.

 Predominarea verbelor la conjunctiv exprimă aspirația din ce in ce mai puternică a eului liric de a trăi într-un timp în care lumina este curată,timp al purității,al făgăduinței și al încrederii,al schimbării.Este momentul unui ritual de alint:neastâmpăr,dar și calm,relaxarea luminii în sunetul ușor trist .O altă dorință este de  a simți aroma inocenței și a naturalului,neatins,neprihănit,este o stare neobișnuită simțind un nou început.Revine fericită,tulburată   strângând sentimente contradictorii izvorâte din,,gânduri”-închipuirile,reflecțiile simțite, din,, dragoste”-afecțiunea dorită,din,,somn”- liniștea în singurătate,o gândire prin care îşi redobândește libertatea.

Își dorește un veșmânt protector,,o haină”  un acoperământ, o platoşă,o protecție,când trece prin stările de bucurie ,de amețeală,nedumerire, dorește să iasă în,,stradă”fericită extaziată,e un drum care-i va hotărî destinul,calea spre ideal,pentru aflarea adevărului,a realității pe care o va descoperi,fericită,extaziată,pășind,,cu picioarele goale”ca-ntr-o renaștere,ca o trezire la o viață nouă.

Universul eului poetic e o reţea de simboluri, un văl care se cere înțeles, pentru a ajunge la adevăr.

 „Ştiţi cumva în ce an suntem?”este strigătul omului către lume,este dorința de a descoperi adevărul,schimbarea,de a se regăsi într-o clipă de fericire supremă.

,, Şi-n aerul verde, ochii noştri să descopere taina: rotire dulce şi neobosită în haos, înfăşurând pe fusul văzduhului miresme şi nori, iar sufletele noastre să respire adânc primăvara care trece prin ele, curăţindu-le de spaime... Există întotdeauna în martie o exasperare, o nevoie de schimbare a anotimpului înainte de graniţele lui cosmice, o nevoie de hotar şi de luare de la capăt a lucrurilor, o dorinţă acută și aproape isterică de primăvară.”—Ana Blandiana

               Poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze”. Ana Blandiana

Cele mai importante valori umane

 

Omenirea a fost creată cu ajutorul valorilor, care în timp au devenit atât de numeroase și de complexe, încât este foarte greu de stabilit care sunt cele mai importante dintre ele.

   Respectul este poate una dintre cele mai des menționate valori, pentru că este necesar în absolut toate interacțiunile sociale. Fie că este vorba de respectul de sine, fie despre respectul față de alții, acesta joacă un rol important viața de zi cu zi și ne ajută să clădim relații bazate pe acest aspect. Fiecărei persoane îi place să fie respectată pentru ceea ce este, așadar trebuie să oferim respect, pentru a primi înapoi la fel din partea altora.

  Integritatea se află cu siguranță în topul celor mai importante valori umane, chiar dacă unele persoane nici nu știu ce înseamnă acest cuvânt. Putem spune că este de un real folos pentru toată lumea și ne ajută să avem încredere unii în alții. Faptul că suntem corecți, onești și că spunem  adevărul chiar și atunci când avem de suferit denotă tărie de caracter care pe unii îi va înfuria, iar pe alții îi va face să ne admire.

   Înțelepciunea se spune că vine o dată cu experiența și înaintarea în vârsta, dar aceasta poate fi cultivată încă de la vârste mai fragede. Orice om poate încerca și chiar reuși să devină mai înțelept, dacă își dorește cu adevărat numai că va trebui să facă niște sacrificii în acest sens, mai ales din prisma timpului petrecut în a studia diferite fapte, modul de gândire, experiențele altora și a judeca  ceea ce trebuie făcut în funcție de situație.

  Iubirea este cu siguranță una dintre valorile fundamentale umane și nimeni nu ar trebui să se ferească de ea, ci ar trebui, pe cât posibil, să o caute și să o primească în viața sa. Fără iubire viața de multe ori nu are farmec, iar cei care nu experimentează această senzație au falsa impresie că trăiesc, ei, de fapt ,fiind doar existenți în „peisajul” uman.

   Bunătatea sufletească și generozitatea îi impresionează chiar și pe cei mai răi oameni, iar în timp, îi poate chiar schimba în bine. Poate că oamenii care posedă acește calități sunt considerați ca fiind mai naivi, însă trebuie respectați, pentru că ei chiar cred cu tărie că îi pot ajuta pe alții și încearcă să înfăptuiască acest lucru cât de des posibil

  Încrederea în sine și în alții trebuie să fie neapărat precizată. Speranța că putem  schimba ceva de unul singur sau că putem face orice ne dorim, dacă muncim și credem  în noi, ne va ajuta să facem  multe lucruri în viață. De asemenea, eu trebuie să am încredere și în apropiații mei, pentru ca și ei să se încreadă în mine. Prietenia nu trebuie să lipsească din viața unui om și chiar dacă am un singur prieten adevărat, trebuie să știu că sunt mai câștigat decât dacă aș avea sute de cunoștințe.Să ne  alegem cu grijă prietenii, pentru a ne bucura pe deplin de ceea ce înseamnă o relație sinceră de prietenie.

    Valorile sunt importante,pentru că stau la baza convingerilor noastre și a comportamentelor de zi cu zi.Eu îmi imaginez aceste valori ca o plantă: valorile sunt rădăcinile ,din fiecare rădăcină răsar ca niște tulpini convingerile și apoi frunze,flori-comportamentele.Ce fac în fiecare zi este bazat pe ce este corect,bun,drept,normal.Iată cum o valoare precum respectul cred că poate genera o convingere că e important să fiu punctual și un comportament –punctualitatea.Dar tot respectul poate genera convingerea că nu trebuie să ne lovim sau că e bine să ascultăm,fără să întrerupem și acestea duc la comportamente care ne ajută să construim relații armonioase.

Valorile sunt un fel de,,constituție”interioară pe care sunt bazate ,,legile”,adică convingerile noastre despre lume și apoi toate reglementează comportamentele noastre în orice situație.

în vacanță.......

 

așa se scrie o carte.....

 

“Se întâmplă uneori să scrii la cerere. Să scrii, cum ar veni, pe comandă. În cazul Pumnului-de-Fier, comanda a venit din partea celui căruia trebuie să am mare grijă ce dorințe îi îndeplinesc. Pentru că la nici șapte ani, un copil poate să aibă cele mai bizare cereri. Majoritatea, complet nesănătoase. Unele cu totul nerealizabile. Când însă copilul îi cere părintelui să îi scrie o carte, iar copilul știe bine că părintele lui a mai făcut din-acestea, n-ai de ales decât să accepți provocarea. În definitiv, dacă părintele ar fi sudor și copilul i-ar cere un leagăn, ar primi cu siguranță cel mai bine sudat leagăn din câte poate face acel părinte. Comanda aceasta este nu numai realizabilă – este de-a dreptul o datorie părintească. Așa că și eu mi-am recunoscut datoria (între noi fie vorba, știam că momentul va veni și cred că l-am și pregătit de-a lungul timpului) și am lăsat orice aveam în lucru pentru a începe să scriu povestea băiatului cu pumn de fier.

Înainte de toate a fost titlul.

— Tata, vreau să-mi scrii o carte și vreau să îi spunem Pumn-de-Fier.

Așa a sunat cererea și mai mult decât orice m-a bucurat acel plural. „Să îi spunem.” Însemna că băiatul meu își dorea să fie părtaș la efort.

— Așa o să îi spunem, Mihai. Dar hai să vedem ce ar putea să facă băiatul ăsta ca să aibă o așa putere.

Eram în patul lui, înainte de somn. Tocmai terminasem de citit porția din seara aceea, stinsesem veioza și urmau discuțiile din întuneric, cele care îl poartă de obicei până-n pragul somnului.

— Uite, Mihai, propun ca băiatul din poveste să aibă mai întâi o mână de beton. Mai știi, cum ai avut tu când ți-ai rupt-o și ai stat atâtea săptămâni cu ea în ghips.

— Daaa! a făcut el entuziasmat. Am ghipsul și acum!

— Bun, deci să stea el cu mâna în ghips, să aibă o mână de beton, iar când își va da ghipsul jos să descopere că are, de fapt, o mână de fier.

— Un pumn de fier! m-a corectat imediat.

— Pumn de fier, ai dreptate. Tu mai știi cât de sensibilă ți-ai simțit mâna după ce ți-am dat ghipsul jos? Nu voiai să ți-o atingă nimic, ai ținut-o lipită de piept multe zile.

Știam senzația din experiență personală. Ca fiul meu, în copilărie am reușit să-mi rup nu doar mâna, ci și o claviculă. Pe rând.

— Știu, tata. Iar doctorul mi-a spus că, dacă mai cad o dată pe ea, îmi va ieși osul prin piele.

— Ei, a vrut și el să te sperie, ca să ai mai mare grijă pe viitor…

— Și a reușit.

În seara aceea, fiindcă deja somnul era aproape, țin minte că am stabilit un scenariu cu totul improbabil pentru povestea noastră. Sigur că lui nu i-am spus asta, era prea entuziasmat. Am știut însă în serile care au urmat să îi sugerez, pas cu pas, evenimente mai credibile, mai logice, întâmplări care să conducă spre o poveste cu miez, valabilă și dincolo de acțiunea în sine.

Pentru că, vedeți voi, cărțile pentru copii sunt vehicule greu de condus. Cei care urcă-n ele sunt atenți la minunățiile de pe drum, vor să fie impresionați la fiecare cotitură. De aceea stau cu nasul lipit de geam. Însă experiența n-are nicio valoare dacă, odată ajunși la destinație, toate priveliștile nu capătă un sens. Dacă înșiruirea lor nu trasează un drum, de fapt, către ei înșiși.

Povestea lui Pumn-de-Fier trebuia să urmărească același scop. Eu știam asta. Mihai, în schimb, știa altele. Așa că am căzut de acord ca eu, fiind și cel care va scrie povestea, să aleg din toate sugestiile lui doar pe cele care voi considera că ne ajută să facem din asta o… carte.

— Am încredere, tata, să știi că am încredere că vei face o carte foarte tare.

— Tare ca fierul? am glumit.

— O să le placă tuturor copiilor, mi-a tăiat-o el cu maximă seriozitate. Am încredere.

Și i-am simțit privirea prin întuneric.

Am scris Pumn-de-Fier cu aceste cuvinte permanent în gând. Am scris de la bun început ușor, am scris ca și când aș fi citit povestea de undeva (poate din spațiul acela miraculos aflat chiar în pragul somnului?), am scris-o ca și când i-aș fi citit-o fiului meu.

Din efortul nostru a ieșit o carte care am la rândul meu încredere că va plăcea copiilor, o carte sinceră despre felul în care un copil face față schimbării și nesiguranței aduse de aceasta, despre cum se pierde și cum se recâștigă prietenia, despre adevărata forță care ne ține laolaltă.

                            O carte, în definitiv, tare (ca fierul, ha-ha!).” – Mircea Pricăjan

 

poezia,,Pelerinaj sentimental” de Otilia Cazimir

 

,,Gradina mea-gradina copilariei mele
Avea odata straturi si alei.
Pe brazde negre infloreau pansele
Si le stropeau pe inserat batranii mei
C-o stropitoare verde, smaltuita.
Erau pe-aicea flori de margarita
Si micsunele cu parfum de mosc...

Gradina noastra...n-o mai recunosc.
Dar prin perdeaua de ciresi si nuci,
Ma cheama-n umbra casa parasita,
S-anina inca rourusca de uluci
Si pe cerdac se culca, despletita.

E tot sub stresini cuibul randunicii,
Si poate ca-i aceeasi randunica.
M-apropii, cu sfiala si cu frica:
In casa asta mi-au murit bunicii...
Si simt ca-n zambetul meu tanar port
Surasul lor, de-atata vreme mort.

La usa ce se vaieta prelung
Ma-ntampina parfum inchis si greu,
Si-n pragul putred, din trecut, m-ajung
Vechi amintiri din ceea ce-am fost eu.

Odaile pustii mi se arata
Atat de mari cum imi pareau odata,
Pe vremea cand le masuram, tiptil,
Cu pasi marunti si sovaielnici de copil.
Era atat de nalt pe-atunci plafonul scund,
Si usile erau atat de grele
Cand incercam sa ma ascund,
Tinandu-mi rasuflarea, dupa ele...

De-atata colb, ferestele-s opace.
Pe brazda-ngusta-a picaturilor de ploaie
Patrunde cenusie in odaie,
In raze lungi, lumina care moare.

Si uite:nu mai are nici un geam
Fereastra langa care asteptam,
Infrigurata si nerabdatoare,
Intaiul fulg molatic de ninsoare.

In colt era oglinda veche si patrata.
In apa-i de lumina inghetata
Puneau de-a pururi inserarile tarzii
Fantome plutitoare, fumurii.

Paianjenul tacerii tese moi
Si diafane panze de matasa
Si, rastignita pe paretii goi,
Singuratatea stapaneste-n casa.

- Cerdac sonor, aici, sub vita ta,
Intarziam in fiecare seara,
Si lemnul vechi sub pasii mei vibra
Cu rezonante calde, de vioara.
Sub treapta ce se clatina, plecata,
Canta strident un greier intr-o vara
(Un sfredel intr-o scandura uscata...),
Si sus, prin crengile de nuc , se ratacea
In fiecare seara alta stea.

Si-mi pare ca, de m-as intoarce fara veste,
Ar rasari, cand s-ar deschide usa,
Un zimbet grav si dulce de bunica,
Doi ochi mirati si palizi de brandusa
Si-un cuvios parfum de levantica.

Cu glas tremurator si usurel,
Bunicul m-ar chema-n iatac la el.
Cu maini subtiri, m-ar ridica in brață.
As astepta sa iasa din scrinul vechi de nuc
Feliile de paine cu dulceata
Si vraful cartilor cu poze
In care-as regasi, sub scoarte moi de piele,
Povestile copilariei mele.
Si pe divanul inflorat cu roze
As adormi-n iatacul cald si bun,
In miros de gutui si de tutun”...

Pelerinajul este o călătorie de suflet, rituală,o căutare a locurilor sfinte ale vieții cu semnificație deosebită, unde sufletul se închină cu recunoștință,este un prilej de bucurie, locul unde se încarcă cu energie pozitivă.Se  produc implicaţii profunde, se creează acea stare a sentimentelor duioase,nostalgice,care îl introduc pe om într-o lume a amintirilor. Pelerinajul  este un răspuns al omului,care caută să ajungă la un loc binecuvântat, o căutare,o întâlnire spontană.

Autoarea devine pelerin ,chemată la o căutare,dorind să vadă, cu ochii minţii, cu ochii sufletului,având atitudinea smerită, pentru că emoţia revederii locurilor duce la o astfel de stare.Autoarea- pelerin dorește să viziteze şi să cinstească locurile copilăriei,să reînvie făpturile-icoane. Cu aceste amintiri, care îşi pun amprenta pe suflet,pe atitudinea de a privi lumea înconjurătoare,autoarea pătrunde în grădina copilăriei,raiul pământesc și deodată trecutul reînvie,apar detalii păstrate :enumeră numele florilor,își amintește culoarea stropitoarei. Poezia este structurată pe două planuri: cel dintâi evocă spațiul grădinii, iar al doilea, este văzut de poetă ca o poartă de intrare în alt spațiu, cel interior- al casei vechi, în care amintirile își fac loc. Descrierea grădinii se face din două unghiuri diferite „grădina mea” și „grădina noastră”, din planul îndepărtat al vremurilor.

Pătrunde cu sfială prin aburul amintirilor în,,casa părăsită”acum,un templu al sufletului reîntors,unde a rămas statornic și protector cuibul rândunicii ,trece   în interiorul casei, în care amintirile își fac loc. Se simte transformată în copilul de altă dată,când era prea mică în marile odăi ce deveneau câteodată locuri de taină.Altădată fereastra era locul așteptării,al purității,al schimbării,al,,fulgului molatic de ninsoare”,acum este un loc al nefirescului,al uitării,al  întunericului,al pierderii speranței.Poarta magică între realitate și iluzie,oglinda din,,colț” a dispărut și odată cu ea cealaltă lume-a visului. ,, Singurătatea stăpânește-n casa” în care ,,au murit bunicii”,este starea de tristețe provocată de pustiul,cenușiul casei,unde doar păienjenii mai împodobesc locurile lipsite de viață,învăluind trecutul.Poeta își amintește de veranda,pridvorul,ascuns de viță,cândva plin de sunete plăcute,armonioase ale greierului ascuns sub o treaptă,ale lemnului ce fremăta sub pași și luminat de o stea rătăcită printr crengile nucului. Este momentul când îi,,pare”,își imaginează că se-ntoarce ca printr-un tunel al timpului și este întâmpinată de bunica cu,,zâmbet grav și dulce,cu ochi mirați și palizi de brândușe”-albaștri,prietenoși,emoționați,răspândind,,parfum de levănțică”cu tandrețe și gingășie.Portretul bunicii este plin de culoare și delicatețe,asemenea unei domnițe din timpuri de,,a fost odată”.

Aude glasul bunicului,,tremurător și ușurel”,unduind ușor în pustiul locului,s-ar dori din nou înalțată de,,mâini subțiri”.C a prin farmec ies din,,scrinul vechi plăcerile gustoase din copilărie,iar ,,mirosul de gutui și tutun” este mirosul toamnei,al vremurilor care nu se vor mai întoarce niciodată, doar cărțile cu poveștile copilăriei i-ar încânta somnul pe,,divanul înflorat cu roze”,loc al păstrării amintirilor.

Casa bunicilor este amintire,dar surâsul lor a rămas viu,ca moștenire celei ce retrăiește timpurile vechi.Adâncirea în somnul parfumat este retrăirea clipelor fericite în casa cândva vie.

Peisajul este desenat în culori fine,pastelate,senzațiile  sonore, olfactive şi tactile sunt retrăite cu duioșie și regret. Aproape totul, casa copilăriei, vremea bunicilor, e reconstituit cu mijloace olfactive.   Descrierile alternează cu depănarea amintirilor care accentuează regretul după mediul şi timpul paradisului pierdut de altădată,discreţia, duioşia merg paralel cu melancolia. Predomină în text imaginile artistice:vizuale,olfactive,auditive.Adresarea directă în monologul liric:,,uite...cerdac sonor”exprimă sinceritate,caută liniștea sufletească în derularea filmului amintirilor din copilărie.

Poezia aparține genului liric,pentru că exprimă în mod direct sentimentele de regret pentru timpul în care casa bunicilor era locul fericirii copilăriei, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.Eul liric este prezent prin adjectivele posesive,,mea,mei,meu,mele,ta,noastră”pronumele personal:,,mă,m,mi,eu”,verbele la persoana întâi:,,recunosc,așteptam,încercam,să mă ascund,aș regăsi,aș adormi”,este acesta o mărturisire a

trăirilor în versuri  cu multă expresivitate.

 

Poezia,,Portret” de Geo Dumitrescu

 

,,Acum pictez un tablou mare -
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima - o gămălie de chibrit,
aici, creierul - un aparat sacru și concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii - două semne de întrebare,
aici în colț o să-mi pictez gândurile -
o claie informă de rufe murdare.

Pieptul - o oglindă cu poleiul zgâriat -
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, în definitiv),
sus, sprâncenele iși vor schița zborul.

Două aripi vor fi probabil și urechile,
fruntea cutată - o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roșie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau, în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte”...
                                                                           -februarie 1941-

Poezia,,Portret” se constituie într-o modificare de parodie și autoironie a textelor de tip artă poetică,poetul inversează ca într-o joacă sensurile. Poetul își desenează propria imagine, își face autoportretul cu penelul ironiei, într-o viziune personală.Regăsim aici o dorință de exprimare expresivă a imaginii, tabloul este deformat intenționat, ieșind în evidență trăsăturile-șoc. Cuvintele folosite care accentuează un sens, aici dau impresia de tablou în curs de desenare, de conturare.Jocul cuvintelor e ușor de observat,, tablou mare” se referă la dimensiune sau la importanță, în ambele cazuri ironia e ușor de perceput, pentru că textul refuză să se ia în serios. Monologul reflectă o poezie ce ar putea fi una de mărturisire, dar textul joacă inocența în granițele banalului,al obișnuitului. Se definesc astfel elementele posibilului autoportret.

Deși desprinse din universul cotidian, definițiile par a ilustra exact, dincolo de tonul glumeț, provocator, ceea ce va fi poezia aceasta. Sentimentele sunt puțin satirizate,luate în râs : inima e redusă la o gămălie,o sferă mică,  chiar dacă se sugerează un motiv al arderii, aici nu se observă, nu se manifestă, dar poate izbucni oricând.  Rolul minții,al creierului –centrul gândirii- e acela de a face legătura cu sfințenia, conform tradiției, în adevăr, ea nu se poate desprinde de realitatea percepută cu simțurile noastre.Celelalte elemente ale portretului :,,nasul ,gura”au o mică importanță, cel puțin în ceea ce privește plasare, locul lor,deformarea are în vedere faptul că nu se urmărește o fotografiere a realității, ci o transpunere,o interpretare a ei. ,,Ochii”,simboluri ale viziunii și clarviziunii,sunt asociați cu lumina ,sunt purtători de taine ;undeva într-o extremitate ,,în colț”vor fi pictate,,gândurile”-,,o claie”-o mulțime de concepții,închipuiri,intenții,vorbe,sfaturi,învățături,care pot deveni succese sau căderi în viață.,iar sprâncenele sunt energice, fermecătoare asemenea  păsărilor caută libertatea,armonia interioară, deasupra este fruntea care exprimă înțelegerea și acceptarea,este înălțarea spre,,infinit.”

 Cu,,buzele” oamenii îşi exprimă gândurile, dezvăluind o parte din personalitatea lor,au forma asemenea arcului lui Cupidon și arată sufletul ce dăruiește dragoste și afecțiune.

Ca două aripi,urechile sunt semne ale înălțării,ale cunoașterii,aud sunetele lumii.

 Astfel de elemente ale autoportretului liric sunt  axate pe bătălia spirituală dintre minte și inimă.

E o depărtare de perfecțiune ,de marile adevăruri, omul nereușind decât să se exprime pe sine. „Pieptul – o oglindă cu poleiul zgârâiat, va lăsa să se vadă interiorul”,poate cu totul neinteresant,dar  acolo își găsesc loc adevărul, sinceritatea și conștiința.  Toate marile motive sunt afirmate și negate, rând pe rând, e o risipire a sistemului poetic, dar făcută fără răutate și avându-se conștiința imposibilității,neputinței renunțării la el.

 Strofa finală pare a căpăta caracter de concluzie, autorul găsește un mijloc care-i permite să-și exprime felul în care privește propriul său enunț, sugerând  plictisul intervenit: „în fine”, textul poetic e neclar,se afirmă și până la urmă că acel care-i dă valoare e cititorul, pentru că rândurile sale, ca și gândurile poetului, ale omului fac parte din „maldărul recuzitelor inutile”,mulțimea accesoriilor nefolositoare, în care se poate descoperi „ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte…”-care ar atinge perfecțiunea sau gândirea înălțătoare,un labirint cu cărări necunoscute.

 Certitudinea în conturarea tabloului devine pe final incertitudine, sunt, de fapt ,coordonatele pe care se structurează poezia în acea epocă, unele fapte capătă consistență, sunt valoroase,altele se estompează,neimportante, realitatea este în continuă schimbare.

   Poezia folosește un limbaj firesc, adesea cotidian, dar impresionează prin forța imaginii.Poetul este

 un ironist, un liric, care se îndepărtează strategic de lucruri, pentru a le vedea mai bine și pentru a masca adevăratele sentimente= ironiștii sunt, de regulă, niște visători plini de emoții care se rușinează de propriile trăiri și caută atunci reprezentări mai izolate.

Modul în care autorul se autoportretizează e asemănător cu maniera pictorului Salvador Dali.

 

                                                             pictorul :SALVATOR DALI

,,MINUNEA”de J.R.Palacio--o carte interesantă,un film deosebit

 

Titlu: Minunea
Autor: R.J. Palacio
Anul publicării: 2013
Număr pagini: 336

 

„Nu judeca după aparenţe“ pare să fie ideea de la care porneşte R.J. Palacio, iar una dintre cheile de lectură este dată de replica vulpiţei din Micul Prinţ: „Bine nu se vede decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.“

Cartea începe cu următoarele cuvinte: ,,Ai putea spune că sunt ca orice copil normal. Am o familie, am un calculator, am un Xbox”.

August “Auggie” Pullman vorbește apoi despre familia sa, iar apoi se trece la a se prezenta: ,,Numele meu este August. Nu voi descrie cum arăt. Indiferent la ce te gândești, probabil că este mai rău.”  Supraviețuise zece ani, deși medicii nu îi dăduseră prea multe șanse la naștere. Suferise pâna la vârsta asta 27 de operații și fața lui tot nu arăta normal. În familia lui era tratat ca un copil obișnuit, deși știa că la un copil obișnuit ceilalți nu aveau de ce săprivească curioși. Din cauza transformărilor fizice însemnate și nedorite, el a purtat o perioadă lungă o cască de cosmonaut, pentru ca cei de pe stradă sau din magazine să nu se sperie de el, iar părinții au luat înțeleapta decizie să nu îl trimită la școală prea devreme.

Auggie Pullman este elev în clasa a cincea,locuiește în North River Heights,în Upper Manhattan împreună cu părinții săi.Băiatul suferă de o afecțiune gravă,adesea asimilată cu sindromul Treacher Collins,care-i desfigurează fața.  

Din cauza afecțiunii sale, August a fost educat acasă de către mama sa; totuși, dorind ca el să cunoască o lume mai largă, părinții săi îl înscriu la Beecher Prep, o școală privată, la începutul clasei a cincea.

Auggie are o soră, Olivia ,,Via” Pullman, este mai mare decât el și pune adesea nevoile fratelui ei înaintea celor proprii.

Înaine de prima zi de școală,mama sa îl duce pe Auggie să-l cunoască pe directorul Tushman,care-l invită pe băiat ,alături de alți trei elevi: Jack Will,Charlotte și Julian să vadă școala,pentru a se obișnui cu clădirea și cu viitorii colegi. Julian se comportă ,,ca un înger”în fața oamenilor,dar apoi îl agresează pe Auggie.Jack și Charlotte îi iau apărarea,însă Auggie nu se simte onfortabil în preajma lui julian

În prima zi de școală, Auggie încearcă să nu atragă atenția asupra sa. Eforturile sale sunt în zadar, iar Julian și prietenii săi îl bruschează în legătură cu aspectul său.

Auggie începe să se simtă mai în siguranță la școală atunci când se împrietenește cu colegii de clasă Jack și Summer, care îl apără de batjocurile lui Julian.

La petrecerea de Halloween ,Auggie se deghizează în Ghostface.Când se întoarce de la școală,Auggie îi mărturisește lui Summer că a auzit cum a fost privit . Jack se simte rușinat pentru acțiunile sale și îl lovește pe Julian în gură, ceea ce face ca acesta să fie suspendat de la școală. În timpul vacanței de iarnă, Jack se împacă cu Auggie, spunându-i adevărul, cum că nu a vorbit serios în legătură cu cuvintele pe care le-a spus.Julian caută să-i întoarcă pe prietenii săi împotriva lui Auggie și alui Jack.Mama lui Julian își exprimă îngrijorarea cu privire la participarea lui Auggie la școală,invocând faptul că aspectul lui ar fi o povară prea mare pentru ceilalți elevi.

Pe măsură ce anul școlar avansează, hărțuirea cu care se confruntă Auggie devine mai serioasă și se extinde și asupra lui Jack.

Via îi mărturisește mamei sale că nu vrea ca Auggie să participe la piesa de teatru de la școală, se simțea liniștită ,când  nimeni de la noua ei școală nu știa despre starea fratelui ei.

August aude și iese furios din cameră, supărat că și surorii sale îi este rușine cu el. Când Via intră în cameră, aceasta este supărată și îi spune lui Auggie că Daisy, câinele familiei, se află într-o stare proastă.

Între timp, cea mai bună prietenă a lui Via, Miranda, a început să o evite, din motive necunoscute de Via.

Atât Miranda, cât și Via dau o audiție pentru rolul principal în piesa de teatru a școlii, iar Miranda obține rolul.

Cu toate acestea, în seara premierei, Miranda vede familia lui Via în public și se preface bolnavă pentru ca Via, dublura ei, să poată juca rolul principal.

Miranda este supărată din cauza divorțului părinților săi,dar pretinde că Auggie este fratele ei și câștigă simpatia celor din jur.Vinovăția Mirandei pentru această înșelăciune   a determinat-o să o evite pe Via,însă rolul din piesa de teatru le permite celor două prietene să se împace.În ziua spectacolului,Miranda se preface bolnavă,iar Via urcă pe scenă.Ambele fete sărbătoresc acasă la Via, la cină.

La sfârșitul anului școlar,elevii sunt invitați într-o excursie de trei zile la o rezervație naturală;lui Auggie îi este teamă să meargă.

Cu toate acestea, când aude că Julian nu va participa (pentru că a fost suspendat timp de două săptămâni din cauza comportamentului său), August decide să se alăture prietenilor săi în excursie. Se distrează până în ultima seară, când el și Jack merg să exploreze în pădure.

Sunt atacați de elevii din clasa a șaptea, care-și bat joc de Auggie și încep să-i bată pe el și pe Jack, dar prietenii lui Julian îi găsesc și se luptă cu bătăușii. Auggie începe să se simtă mai apropiat de ceilalți elevi după acest calvar.

Când se apropie vacanța de vară, Auggie este liniștit să afle că Julian nu se va mai întoarce la  școală. La absolvire, August primește ,,Medalia Henry Ward Beecher”, pentru că ,,s-a remarcat în anumite domenii pe parcursul anului școlar”. Extrem de mândră de fiul ei, mama lui August comentează că acesta este o “minune”.

,,Minunea” este o meditaţie despre bunătate, curaj și acceptare, scrisă cu sensibilitate și umor.

Cartea mi-a arătat că până şi un copil cu „nevoi speciale” poate fi foarte inteligent, special, comic dar şi prietenos. Până la urmă, nu ar trebui să caracterizăm copii astfel. Toţi au aceleaşi drepturi, aproximativ aceleaşi pasiuni şi tuturor le place să se joace, să fie activi. Apoi, al doilea rând ar fi cum toată lumea a fost împotriva acestui copil exemplar, dar el nu s-a lăsat. A vrut să meargă la şcoală, să se exprime. Şi nu în ultimul rând, familia lui minunată şi suportivă m-a uimit. Sora lui îl iubeşte foarte mult, mama lui şi tatăl lui îl iubesc iar prietenii lui îl susţin necondiţionat.

 

FILMUL: Wonder (2017)
Regia: Stephen Chbosky
Distribuția: Jacob Tremblay, Julia Roberts, Owen Wilson, Izabela Vidovic

Pentru a pregăti acest rol, Jacob a luat legătura cu un grup de copii cu diformități faciale (este vorba de sindromul genetic Treacher Collins). Le-a cerut să-i scrie despre experiențele lor sau despre orice ar vrea să se știe despre ei. Și înainte de a filma o scenă, Jacob obișnuia să citească una dintre acest scrisori. Cea care l-a impresionat cel mai mult a fost a unui băiat care spunea că ori de câte ori cineva se zgâia la el simțea că pur și simplu se micșorează.

După ce a terminat filmările, Jacob a fost să se întâlnească cu prietenii lui pe care îi știa din scrisori. „A fost chiar teribil”, a spus tânărul într-un interviu. De altfel, Jacob a postat o fotografie :

Grație machiajului (filmul are, de altfel, nominalizări la mai multe premii importante, cele mai multe pentru machiaj), tânărul actor de 11 ani este de nerecunoscut. A purtat o mască specială, din silicon, foarte scumpă, de altfel. Dura aproape două ore pentru a-i fi pusă și încă jumătate de oră pentru a o da jos. Uneori îi provoca mâncărimi, alteori îi era prea cald cu ea, dar, spune băiatul, dacă ar trebui să o poarte din nou, n-ar sta pe gânduri.

autoarea:

(pe lângă acţiunea propriu-zisă, filmul,, Minunea) trage și un semnal de alarmă asupra bullying-ului )

Finalul vă va lăsa plini de speranță și cu lacrimi de fericire în ochi. Cartea și filmul ne demonstrează că indiferent de modul în care arăți, poți schimba lumea. Trebuie doar să crezi în tine și în capacitatea ta de a-ți transmite cele mai profunde trăiri și gânduri. Frumusețea fizică este trecătoare, însă un suflet frumos nu dispare niciodată.

 

compunere--Gânduri sub luna plină

 

Este noapte adâncă și senină, cu stele care ard pe globul cerului ca miliarde de felinare aprinse. Sunt prăbușit printre ierburi și printre mirosuri, aud foșnetele pădurii de mesteceni argintii și sforăituri ale unor cai nevăzuți, venind de peste dealuri. Sunt milioane de zgomote mici pe care se sprijină noaptea și am sentimentul că aș putea auzi rostogolirea aștrilor de deasupra mea. Este trecut de miezul nopții și marele luceafăr de miazăzi s-a ridicat deasupra norilor de la orizont. Și, dintr-o dată, ca într-un spectacol făcut special pentru mine, norii întunecoși ai orizontului au explodat, sfâșiați de lumina orbitoare a lunii. Stelele au pălit, întregul cer s-a tras înapoi în fața Marii Doamne, foșnetele nopții au urcat, ca și cum ar fi fost absorbite către ea, iar eu am rămas încremenit, fiindcă s-a făcut lumina ca ziua. Și în lumina aceea mi-am dat seama de frumusețea neînchipuită a acestei lumi, la al cărei piept, asemenea pădurilor și pajiștilor cu flori, asemenea căsuțelor străvechi de pe dealuri, mă cuibăream și eu. Puteam vedea fiecare fir de iarbă poleit de această lumină nepământeană a lunii pline, fiecare copac, fiecare frunză, fiecare detaliu până la orizont și, mai ales, rotunjimile  colinelor, atât de frumoase, încât cuvintele mele de om nu le pot încăpea.
A fost clipa în care am înțeles că vocea aceea neștiută pe care eu o aud în inima mea chemându-mă aici de atâția ani este vocea pământului. El,Pământul , cel în care încape totul și care primește totul și care iartă totul. M-am simțit acolo, în căușul meu de ierburi, ca un copil mângâiat. Întors acasă, fiindcă părea că lumina lunii, într-un mod misterios, mă curăța de grijile lumii din care veneam și toate grijile  mele se scurgeau în pământul rotund.
Au fost ore magice...spectacolul lunii pline, dansând cu pământul, a fost unul copleșitor. Norii subțiri și strălucitori s-au scurs pe razele lunii, unindu-se cu aburii colinelor, ridicați din păduri, au luat forme de păsări și de animale fantastice.

 

compunere--Prin lumina pădurii

 

 Undeva, pe versanţii care pornesc abrupt de o parte şi de alta a râului, dincolo de vegetaţia care a înghiţit mun­tele şi mai sus chiar decât cele mai înalte stânci, ar trebui să se afle un sat şi ar trebui să locuiască oameni. Ridic ochii şi nu-mi vine să cred. Nu am cum să îmi ima­ginez că frumuseţea sălbă­ticită de aici, o frumuseţe de care aproape mă tem, ar pu­tea fi ştiută, atinsă, îmblân­zită şi de altceva decât de cer. Ce să caut atât de sus? Dumnezeu a inventat un miliard de insecte şi le-a adus pe toate să zumzăie înnebunitor, aici, lângă mine, pe o po­tecă năpădită de vegetaţie, care urcă spre un loc nevă­zut. Mă opresc şi încerc să mă umplu cu aerul fier­binte, să-l curăț de insecte, să mă liniştesc.Mă opresc,respir şi văd: mă aflu  în locul în care Dum­nezeu a făcut lumea şi nu sunt singur. Şi nu e vorba doar de râul pe care l-am lăsat în urmă şi nici că, odată ajuns mai sus, pădurea şi munţii stâncoşi se lasă priviţi până departe, până dincolo de inima lumii. Aici, po­teca se sfâr­şeşte, iar stâncile înalte, care pornesc direct spre cer, sunt nişte stânci de care trebuie să trec, dacă vreau să ajung mai departe. Lumina, abia furişată prin desişul de un verde crud, pare că se odihneşte, ici şi colo, pe potecă, pare să-mi arate drumul, să mă călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tăinuit, miraculos, dar viu, încă viu. Şi nu e doar asta. că razele soarelui rămân suspendate, că plu­tesc, ca un abur auriu, prin lăstărişul ăsta tânăr, pentru ca, mai apoi, să coboare uşor, să îmbrăţişeze copacii, să se lipească strâns de ochii lor stranii. Sigur, îmi spun, sunt doar nişte simple noduri crescute pe fag, dar parcă niciodată nu am văzut atâtea, parcă niciodată nu m-am simţit privit de atâţia ochi lemnoşi deodată. Şi ar mai fi şi lumina asta care se prelinge pe trunchiurile subţiri, lumina asta care izvorăşte de-a dreptul din nodurile cu irişi, lumina asta care arată mai mult a la­crimi, despre care nici nu ştiu dacă sunt de bucurie sau de tristeţe. Nici nu contează. Merg mai departe, pădurea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, mi se pare că pe aici n-a mai trecut nimeni, nicio­dată....

 Iar între stânci şi cer sunt niște scări proptite în piatră,pe care va trebui să urc, treaptă cu treaptă, scări care urcă spre cer. Am ajuns deasu­pra stâncilor, dincolo de trep­te. Poteca mer­ge mai departe, se afun­dă în pădure, urcă şi tot urcă sus, mai sus,acolo mă  aşteaptă o altfel de viaţă.Acolo aerul se îmblânzeşte, începe să foşnească vântul, mă simt mai uşor, mai liber, mai viu.

                    E adevărat !!!Raiul a coborât pe pământ....

compunere--Bucuria de a exista în natură

 

Trenul şerpuieşte leneş şi legănat prin văi­le adumbrite,  simt mirosul dulce al răşinii şi al brazilor.E u cred că e imposibil să nu te opreşti aici, în vârf... oricine se opreşte,fiindcă ţi se taie suflarea în faţa unei atât de neîntinate frumuseţi- coline înalte şi unduitoare, ce îm­brăţişează întreaga vale înverzită, o înconjoară cu rotunjimile lor mănoase, împă­durite des şi misterios, ocrotind-o din toate părţile, cu bunătate, parcă, duios, încât îţi pare că poţi vedea cu ochii liniş­tea curgând mieriu şi molatec. Poposim noi,băieții de diferite vârste,într-o livadă cu soare şi umbra lăsată de arbori, cu răcoare şi arşiţă, loc de linişte şi visare. O lume liniş­tită, ce seconduce după vechi ritmuri. Bunicul și tata vorbesc în șoaptă despre copilăria lor, o fericire pe termen lung. Toate amintirile lor din copilărie sunt legate de locuri verzi: dealuri, pajişti, câmpii, păduri şi ma­luri de ape sau cel puţin un maidan plin de iarbă. Şi pentru că sunt le­gate de locuri verzi, amin­­tirile din copilărie sunt amin­tiri fericite. Amin­tiri pline de libertate, de mi­resme şi de culori. Eu cred că nicio altă vecinătate nu-mi oferă atâ­ta bucurie pe gra­tis pre­cum natura, nu mă ajută să strig din toate puterile: "Opreş­te-te, clipă! Sunt feri­cit!". Dar copilăria zbură hăt, împreună cu ber­ze­le călătoare,suspină bunicul.Mergem și sporovăim,iar mie îmi pare că pri­mii paşi fă­cuţi pe poteca unei păduri par tot­dea­­una mo­­­notoni şi obositori și mi se pare că atunci când ple­căm de acasă, gri­ji­le vin după noi. E ne­voie de timp, ca să alungi roiurile de gân­duri care te îm­piedică să vezi ce se află în ju­rul tău,îmi spune tata. Mergi or­beş­te. Co­pacii ţi se par iden­tici, urcu­şul prea greu, pădu­rea mo­no­tonă şi plic­­ticoa­să. Încet-în­cet, magia na­tu­rii în­­cepe însă se se pro­ducă şi, dintr-odată, des­coper că ceea ce ne încon­joa­ră are perso­na­litate distinctă, via­ţă, iden­ti­tate, că nimic nu sea­mă­nă cu ni­mic, că arbo­rii sunt la fel de di­feriţi ca şi oa­me­nii, că luptă şi ei pentru supre­ma­ţie şi pen­tru lumină, că strălu­cesc diferit, că res­pi­ră altfel şi cu alte arome, că ema­nă o energie dumne­zeiască care începe să-ţi curgă prin vine şi te face să te simţi fericit. Doamne, câ­tă fru­mu­seţe şi via­ţă e în ju­rul meu! Ce clocot de zămislire şi îm­pli­nire! Câtă ar­mo­nie îmi e dă­­ruită pe gratis, păşind, pur şi simplu, pe că­rarea unei păduri. Pretutindeni e doar mi­racol.  Ce minune! Sus, în poiana pe care vara a trans­format-o într-un rai plin de flori sunt... alt om. De undeva a ieşit la lumină ce­va, cine­va, o făptură pe care mi se pare că o cunosc, poate de­mult.Cine e acel cineva?Iar bunicul clipește șiret și-mi spune că poate fi cineva cu mult mai bu­cu­ros şi mai fericit decât mine, cu mult mai liber, cineva care mă ajută să-mi rea­min­­­tesc  cum aș vrea să trăiesc. Cineva cu care mă iden­­tific, fericit că mă regăsesc. Asta mă aşteaptă la ca­­pătul unei dru­meţii prin pădure: pri­velişti frumoase şi un sens. Sensul vie­ţii. Bucuria sim­plă de-a exista.  Am pus palmele pe iarbă şi am început să simt cum vântul se strecoară printre firele lungi, unduindu-le. Un pic mai departe de mine, erau trei brazi cres­cuţi ca trei fraţi, din aceeaşi rădă­cină mă face să exclam:  Ce mi­ra­re să mă opresc o clipă şi să văd viaţa în linişte, de aproape! Miroase a flori de tei şi a crini, dar poate că este doar aerul de aici, prin care au trecut zburând în­geri. Lumea este făcută din umbra unor copaci şi din lumi­nă blândă, din lăcuste şi bondari şi păsări şi foşnet de iarbă înaltă.