,,Acum pictez un tablou mare -
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima - o gămălie de chibrit,
aici, creierul - un aparat sacru și concret.
Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii - două semne de întrebare,
aici în colț o să-mi pictez gândurile -
o claie informă de rufe murdare.
Pieptul - o oglindă cu poleiul zgâriat -
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, în definitiv),
sus, sprâncenele iși vor schița zborul.
Două aripi vor fi probabil și urechile,
fruntea cutată - o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roșie a sărutului-mit.
Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau, în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte”...
-februarie
1941-
Poezia,,Portret” se constituie într-o modificare de
parodie și autoironie a textelor de tip artă poetică,poetul inversează ca
într-o joacă sensurile. Poetul își desenează propria imagine, își face
autoportretul cu penelul ironiei, într-o viziune personală.Regăsim aici o
dorință de exprimare expresivă a imaginii, tabloul este deformat intenționat,
ieșind în evidență trăsăturile-șoc. Cuvintele folosite care accentuează un sens,
aici dau impresia de tablou în curs de desenare, de conturare.Jocul cuvintelor e
ușor de observat,, tablou mare” se referă la dimensiune sau la importanță, în
ambele cazuri ironia e ușor de perceput, pentru că textul refuză să se ia în
serios. Monologul reflectă o poezie ce ar putea fi una de mărturisire, dar
textul joacă inocența în granițele banalului,al obișnuitului. Se definesc
astfel elementele posibilului autoportret.
Deși desprinse din universul cotidian, definițiile par a ilustra exact, dincolo
de tonul glumeț, provocator, ceea ce va fi poezia aceasta. Sentimentele sunt
puțin satirizate,luate în râs : inima e redusă la o gămălie,o sferă mică, chiar dacă se sugerează un motiv al arderii,
aici nu se observă, nu se manifestă, dar poate izbucni oricând. Rolul minții,al creierului –centrul gândirii-
e acela de a face legătura cu sfințenia, conform tradiției, în adevăr, ea nu se
poate desprinde de realitatea percepută cu simțurile noastre.Celelalte elemente
ale portretului :,,nasul ,gura”au o mică importanță, cel puțin în ceea ce
privește plasare, locul lor,deformarea are în vedere faptul că nu se urmărește o
fotografiere a realității, ci o transpunere,o interpretare a ei. ,,Ochii”,simboluri
ale viziunii și clarviziunii,sunt asociați cu lumina ,sunt purtători de taine ;undeva
într-o extremitate ,,în colț”vor fi pictate,,gândurile”-,,o claie”-o mulțime de
concepții,închipuiri,intenții,vorbe,sfaturi,învățături,care pot deveni succese
sau căderi în viață.,iar sprâncenele sunt energice, fermecătoare asemenea păsărilor caută libertatea,armonia interioară,
deasupra este fruntea care exprimă înțelegerea și acceptarea,este înălțarea
spre,,infinit.”
Cu,,buzele” oamenii
îşi exprimă gândurile, dezvăluind o parte din personalitatea lor,au forma
asemenea arcului lui Cupidon și arată sufletul ce dăruiește dragoste și
afecțiune.
Ca două aripi,urechile sunt semne ale înălțării,ale
cunoașterii,aud sunetele lumii.
Astfel de elemente
ale autoportretului liric sunt axate pe
bătălia spirituală dintre minte și inimă.
E o depărtare de perfecțiune ,de marile adevăruri, omul
nereușind decât să se exprime pe sine. „Pieptul – o oglindă cu poleiul
zgârâiat, va lăsa să se vadă interiorul”,poate cu totul neinteresant,dar acolo își găsesc loc adevărul, sinceritatea
și conștiința. Toate marile motive sunt afirmate și negate, rând pe rând,
e o risipire a sistemului poetic, dar făcută fără răutate și avându-se
conștiința imposibilității,neputinței renunțării la el.
Strofa finală pare
a căpăta caracter de concluzie, autorul găsește un mijloc care-i permite să-și exprime
felul în care privește propriul său enunț, sugerând plictisul intervenit: „în fine”, textul poetic
e neclar,se afirmă și până la urmă că acel care-i dă valoare e cititorul,
pentru că rândurile sale, ca și gândurile poetului, ale omului fac parte din
„maldărul recuzitelor inutile”,mulțimea accesoriilor nefolositoare, în care se
poate descoperi „ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte…”-care ar atinge
perfecțiunea sau gândirea înălțătoare,un labirint cu cărări necunoscute.
Certitudinea în
conturarea tabloului devine pe final incertitudine, sunt, de fapt ,coordonatele
pe care se structurează poezia în acea epocă, unele fapte capătă consistență, sunt
valoroase,altele se estompează,neimportante, realitatea este în continuă
schimbare.
Poezia
folosește un limbaj firesc, adesea cotidian, dar impresionează prin forța
imaginii.Poetul este
un ironist, un liric, care se îndepărtează
strategic de lucruri, pentru a le vedea mai bine și pentru a masca adevăratele
sentimente= ironiștii sunt, de regulă, niște visători plini de emoții care se
rușinează de propriile trăiri și caută atunci reprezentări mai izolate.
Modul în care autorul se autoportretizează e asemănător
cu maniera pictorului Salvador Dali.
pictorul :SALVATOR DALI
