Este noapte adâncă și senină, cu stele care ard pe globul
cerului ca miliarde de felinare aprinse. Sunt prăbușit printre ierburi și
printre mirosuri, aud foșnetele pădurii de mesteceni argintii și sforăituri ale
unor cai nevăzuți, venind de peste dealuri. Sunt milioane de zgomote mici pe
care se sprijină noaptea și am sentimentul că aș putea auzi rostogolirea aștrilor
de deasupra mea. Este trecut de miezul nopții și marele luceafăr de miazăzi s-a
ridicat deasupra norilor de la orizont. Și, dintr-o dată, ca într-un spectacol
făcut special pentru mine, norii întunecoși ai orizontului au explodat, sfâșiați
de lumina orbitoare a lunii. Stelele au pălit, întregul cer s-a tras înapoi în
fața Marii Doamne, foșnetele nopții au urcat, ca și cum ar fi fost absorbite
către ea, iar eu am rămas încremenit, fiindcă s-a făcut lumina ca ziua. Și în
lumina aceea mi-am dat seama de frumusețea neînchipuită a acestei lumi, la al
cărei piept, asemenea pădurilor și pajiștilor cu flori, asemenea căsuțelor
străvechi de pe dealuri, mă cuibăream și eu. Puteam vedea fiecare fir de iarbă
poleit de această lumină nepământeană a lunii pline, fiecare copac, fiecare
frunză, fiecare detaliu până la orizont și, mai ales, rotunjimile colinelor, atât de frumoase, încât cuvintele
mele de om nu le pot încăpea.
A fost clipa în care am înțeles că vocea aceea neștiută pe care eu o aud în inima
mea chemându-mă aici de atâția ani este vocea pământului. El,Pământul , cel în care
încape totul și care primește totul și care iartă totul. M-am simțit acolo, în
căușul meu de ierburi, ca un copil mângâiat. Întors acasă, fiindcă părea că
lumina lunii, într-un mod misterios, mă curăța de grijile lumii din care veneam
și toate grijile mele se scurgeau în
pământul rotund.
Au fost ore magice...spectacolul lunii pline, dansând cu pământul, a fost unul
copleșitor. Norii subțiri și strălucitori s-au scurs pe razele lunii, unindu-se
cu aburii colinelor, ridicați din păduri, au luat forme de păsări și de animale
fantastice.
