Undeva, pe
versanţii care pornesc abrupt de o parte şi de alta a râului, dincolo de
vegetaţia care a înghiţit muntele şi mai sus chiar decât cele mai înalte
stânci, ar trebui să se afle un sat şi ar trebui să locuiască oameni. Ridic
ochii şi nu-mi vine să cred. Nu am cum să îmi imaginez că frumuseţea sălbăticită
de aici, o frumuseţe de care aproape mă tem, ar putea fi ştiută, atinsă,
îmblânzită şi de altceva decât de cer. Ce să caut atât de sus? Dumnezeu a
inventat un miliard de insecte şi le-a adus pe toate să zumzăie înnebunitor,
aici, lângă mine, pe o potecă năpădită de vegetaţie, care urcă spre un loc nevăzut.
Mă opresc şi încerc să mă umplu cu aerul fierbinte, să-l curăț de insecte, să
mă liniştesc.Mă opresc,respir şi văd: mă aflu în locul în care Dumnezeu a făcut lumea şi nu
sunt singur. Şi nu e vorba doar de râul pe care l-am lăsat în urmă şi nici că,
odată ajuns mai sus, pădurea şi munţii stâncoşi se lasă priviţi până departe,
până dincolo de inima lumii. Aici, poteca se sfârşeşte, iar stâncile înalte,
care pornesc direct spre cer, sunt nişte stânci de care trebuie să trec, dacă
vreau să ajung mai departe. Lumina, abia furişată prin desişul de un verde
crud, pare că se odihneşte, ici şi colo, pe potecă, pare să-mi arate drumul, să
mă călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat,
tăinuit, miraculos, dar viu, încă viu. Şi nu e doar asta. că razele soarelui
rămân suspendate, că plutesc, ca un abur auriu, prin lăstărişul ăsta tânăr,
pentru ca, mai apoi, să coboare uşor, să îmbrăţişeze copacii, să se lipească
strâns de ochii lor stranii. Sigur, îmi spun, sunt doar nişte simple noduri
crescute pe fag, dar parcă niciodată nu am văzut atâtea, parcă niciodată nu
m-am simţit privit de atâţia ochi lemnoşi deodată. Şi ar mai fi şi lumina asta
care se prelinge pe trunchiurile subţiri, lumina asta care izvorăşte de-a
dreptul din nodurile cu irişi, lumina asta care arată mai mult a lacrimi, despre
care nici nu ştiu dacă sunt de bucurie sau de tristeţe. Nici nu contează. Merg
mai departe, pădurea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, mi se pare că pe
aici n-a mai trecut nimeni, niciodată....
Iar între stânci
şi cer sunt niște scări proptite în piatră,pe care va trebui să urc, treaptă cu
treaptă, scări care urcă spre cer. Am ajuns deasupra stâncilor, dincolo de
trepte. Poteca merge mai departe, se afundă în pădure, urcă şi tot urcă sus,
mai sus,acolo mă aşteaptă o altfel de
viaţă.Acolo aerul se îmblânzeşte, începe să foşnească vântul, mă simt mai uşor,
mai liber, mai viu.
E adevărat !!!Raiul a coborât pe pământ....
