,,Conul Grigori și coana Ruxanda n-au copii; singurul
copil ce avusese, o fată la care ținuse ca la ochii din cap, murise,
s'a'mplinit anul. De la dânsa le rămăsese copilașul, amintire vie pe urma
odorului pierdut. Nepoțelul, era un băețel gingaș, cu ochii negri-negri și
umezi ,ca și când ar fi plâns într-una, și neobișnuit de deștept. Semăna cu
mama lui cum seamănă un ochi cu altul. De multe ori, coana Ruxanda sta ceasuri
întregi într-un colț al odăiei, și de acolo, îi urmărea toate mișcările: în
clipitul genelor, în adusul capului, când se uita încotrova, în înseninarea
ușoară, ca o adiere, a feței, în suspinele fugare pe care, așa din senin,
această inimă plăpândă le avea, dânsa întrezărea viața copilului ce se odihnea
acuma în pământ. Când se îmbolnăvește nepoțelul, bătrânii nu mai sunt pe lume:
tânjesc, nu mănâncă, nu dorm, nu vorbesc, — copilul și iar copilul. Ce are?
Ce-i lipsește? Toți doctorii din târg, toate jucăriile din dughene, toate îs
împrejurul pătișorului. Un zâmbet a lui e ca o revărsare de lumină. Pentru
râsul lui, pentru ca să-i vadă gurița deschisă ca o floare, și-ar fi dat,
bieții, și viața...
E în ajunul anului nou. Bătrânii au umblat două zile de-a
rândul ca să cumpere jucării. Astă seară le-au așezat pe toate în câte un colț,
ca să nu se vadă.
S-a înoptat, și, cu toate că au aprins lampa, perdelele
nu-s lăsate; pe luciul geamului se văd, afară, lunecând fulgii mari de
ninsoare. Din când în când răsună clinchetele zurgalăilor dela sănii, iar
câteodată și pocnetul scurt, al vreunui harapnic, — umblă urătorii. Conul
Grigori stă pe divan, lângă sobă, și ține nepoțelul pe genunchi; coana Ruxanda,
în picioare, îi privește pe amândoi.
Uitându-se zâmbitor, cu înțeles, la soția dumnisale,
bătrânul începe a povesti:
— Era odată, dragul tatei, un copilaș, un copilaș frumos
ca tine, și cuminte...
— Tot ca tine, adaogă coana Ruxanda, care nu răbda să
tacă.
— Și cuminte cum nu era altul pe fața pământului de
atunci — acum ești tu dragul tatei. — De cumințenia lui se dusese vestea peste
nouă mări și țări; ba ajunsese vestea pană la casa anului celui vechiu și
bătrân, care avea să plece pe alte tărâmuri, cum pleacă cel de acuma. Și ce
și-o fi zis anul cel gârbovit de zile: „așa bătrân cum îs eu, am să mă duc, cum
oi putea, cum n'oi putea, să văd așa minune de copil”. Și-a luat, bătrânul,
traista, toiagul de fier, și a purces la drum. Și-a mers, și-a mers, moșneagul,
pănă. în dimineața zilei când avea să-și ieie rămas bun dela pământ, și numai,
ce-a ajuns într'un târg. A luat ogradă de ogradă, căutând, căci nu-l vedeau
decât copiii, pe ceilalți îi împedeca puterea lui să-l zărească. Cari cum îl
vedeau — pe el: — unii îi săreau în spate, alții îl trăgeau de suman, alții îi
smunceau traista: „dă-mi și mie moșule, dă-mi și mie”. Cum îs plodurile,
obraznice. Bietul moșneag începuse a se căi: „Pe semne ceasul rău m'a'ndemnat,
gândea dânsul, să-mi las eu liniștea, și să mă iau după o vorbă”. Ajunsese pe
la rohatcă, gata să iasă din tîrg, când, obosit, mai cu seamă că începuse și a
viscoli, se așeză pe prispa celei din urmă case, își puse traista și toiagul
lângă dânsul și-și sprijini capul în palme. Numai iată că se deschide ușa, și
iese un copilaș, care-l privește cu milă și-i zice: „Vino moșule în casă de te
odihnește puțin”. Bătrânul se sculă, intră înăuntru, și puse întradins traista
cu jucării pe masă, în lumină, doar ar străluci mai tare. Copilul parcă nici nu
le văzuse; i-a așezat moșneagului un scăunaș, lângă sobă, și i-a dat să mănânce
o bucată de colac uns cu miere. „Dar mama unde ți-e?” îl întrebă. — „S'a dus
pănă 'n târg” răspunse copilul — „Să-ți cumpere jucării?” adăogă iscoditor
moșneagul. — „Noi suntem săraci, mama n-are bani pentru jucării; s-a dus pănă
la o rudă”, răspunse tot așa de cuminte copilașul. Bătrânul a-nțeles atunci că
găsise copilul despre cumințenia căruia ajunsese vestea pănă la el. Atunci i-a
făcut cu mâna peste ochi, așa, copilul a lipit genele și-a adormit îndată.
Și iată ce a visat... Părea că plecase cu moșul care-l
ținea de mână, și cum ieșiau din ogrăgioară, deodată se ridică un omăt cât
casa; dar moșul suflă odată și ca prin farmec se deschide o cărare lungă,
lungă, acoperită de iarbă verde, din care se ridica miros dulce de toporași;
iar pe demarginea cărărei tot felul de copaci: smochini cu frunzele late, și
roadele zăhărite gata”...
(Emil Gârleanu,În ajunul anului nou)
Textul narativ prezintă fapte, întâmplări,
evenimente, într-o succesiune de momente. Se consideră că un text este narativ
atunci când: evenimentele prezentate implică acţiunea unor personaje, aceste
evenimente au o legătură între ele şi urmează o succesiune cronologică.
Elementele fundamentale ale unui text narativ sunt:
naratorul
subiectul
(înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor narate)
personajele
timpul
şi spaţiul evenimentelor.
Autorul este persoana care creează opera și
se detașează de narator sau de eul liric.
Naratorul este o instanța intermediară între
cel care a scris opera și cel care povestește întâmplările.
Autorul este o persoană reală, în timp ce
naratorul este entitatea fictivă care relatează textul.
Personajul este elementul central al unei opere dramatice
sau epice care determină acțiunea și se află în centrul
evenimentelor.
În ceea ce privește perspectiva
narativă și relația sa cu personajele și întâmplările din text, se definesc
trei tipuri de viziune narativă:
- naratorul știe mai multe decât personajul, este
omniscient și omniprezent, știe tot ce fac personajele și ce gândesc.
-naratorul știe exact câte știe și personajul iar
narațiunea este la persoana I.
-naratorul știe mai puțin decât personajul, iar
naratorul-martor relatează întâmplări la care a asistat, spunând doar ce a
văzut, fără să știe gândurile sau sentimentele personajelor.
Un text narativ este împărțit în trei
părți: introducerea, prin care se prezintă povestea și se petrece
conflictul, desfășurarea acțiunii, unde se desfășoară evenimentele povestite și
rezultat, unde sunt rezolvate conflictele și se prezintă deznodământul.
În fragmentul de mai sus acțiunea se petrece
într-un spațiu real, familiar:o încăpere caldă,sfârșitul lui decembrie-ajunul
anului nou.Sunt prezentate personajele:conu (termen de politețe)Grigori și
coana Ruxandra,vârstnicii ce înconjoară cu iubire nepoțelul.Descrierea
copilului:,, un băețel gingaș, cu ochii negri-negri și umezi ,ca și când ar fi
plâns într-una, și neobișnuit de deștept”este un prilej de a aminti pierderea
mamei,fata,,odorul” celor doi bătrâni.De aceea copilul este înconjurat cu
iubire,gesturile lui sunt urmărite cu duioșie,pentru că amintesc mișcările mamei
lui.Apar și momente nefericite,când copilul este încercat de vreo boală,iar
bunicii trăiesc clipe de neliniște.
În seara de ajun
a noului an în casă domnește o atmosferă de poveste:pe geam se văd fulgi,se aud
zurgălăi,urători,iar bătrânul povestește despre ,,un copil minune”pe care anul
cel vechi,bătrân și gârbovit dorește să-l cunoască înainte de a pleca.În
poveste,anul este un moș asemenea lui moș Crăciun,care pleacă să cunoască
lumea.Spre regretul său întâlnește numai copiii fără astâmpăr,însă la ultima
casă,unde se așezase deznădăjduit ,îl întâlnește chiar pe băiatul după care
plecase.Felul în care se poartă cu anul-moș îi arată că el este cel
căutat.Acesta îi povestește despre necazurile familiei lui.Mâna bătrânul este
fermecată,protectoare,pentru că îi închide ochii copilui
,trimițându-l într-o lume de vis ,pe un drum unde zăpada,frigul în care se
străduise să supraviețuiască este înlocuit cu iarba verde,simbol al
fericirii, al norocului.Îi arată o altă lume ,a speranței de care,poate,într-o
zi va avea parte.Copilul este dus într-un Rai,un loc surpriză, o
promisiune, că va primi ceea ce își dorește, ce și-ar imagina.
Bunicul a fost astfel un narator ce și-a purtat
nepotul printr-un tunel al visului spre o lume a încrederii,a bucuriei.
Aș
putea asocia fragmentul de mai sus cu povestea lui Andersen,,Fetița cu
chibrituri”, o fetiță săracă,asemenea băiatului vestit pentru cumințenia lui, spre
care a pornit bătrânul, Anul cel vechi, trăiește tot în noaptea din ajunul
anului nou un vis la lumina chibriturilor arse.Băiatul este condus de Anul cel
vechi spre locuri pline de verde,culoarea speranței;fetița desculță,înfrigurată
se visează stând lângă un pom de Crăciun mare și frumos cu
lumânări aprinse,cu poze colorate.În agonie,fetița a văzut cum lumânările au
devenit stele pe cer,știe că dacă o stea cade,sufletul urcă spre cer,spre
Dumnezeu...așa va urca și ea alături de
bunica sa,acolo unde nu este foame,frig,frică. Băiatul cel cuminteva trăi
sperând că va avea o viață frumoasă.
Sau o altă
asociere poate fi cu lectura cu titlul asemănător:,,În ajun de Anul Nou”de
Fănuș Neagu.Cei doi băieți sunt iubiți:nepoțelul orfan este iubit de cei doi
bătrânei,care își revăd fata plecată la ceruri în ,,copilașul, amintire vie”,îi
povestesc despre cumințenie,despre speranță;iar Bănică,iubit de mama,visează fericit
un munte de colaci,saci de nuci poleite, sub geam aude colinde cântate de o
căprioară și patru iepuri.Și el ca și celălalt băiat,,cuminte” ajung în
lumea dulciurilor,o lume a speranței,unde nu există singurătate,suferință,unde este
căldură,locul unde există BINELE,VIAȚA....
