SÂNZIENELE---zânele fete--flori

 

  În preajma solstiţiului de vară, câmpurile şi poie­nile sunt ţesute cu mări imense de flori galbene, înalte şi parfumate, aromând puternic a fân cosit şi a miere. La cea mai mică atingere sau adiere de vânt, se scu­tură din ele o ploaie fină, de pulbere de aur. Sunt flo­rile solstiţiului de vară, iubitoare de lumină şi soare, având şi culoarea lui, iar viaţa lor este scurtă, de nu­mai două sau trei săptămâni, atâta vreme cât regele cerului se află încă la apogeu. Imaginea lor suavă le-a făcut ,,Zânele florilor de câmp", iar parfumul ador­mitor, nesemănând cu al niciunei alte flori şi cu al tuturora, le-a ridicat la un rang atât de înalt, încât se bucură de o sărbătoare a lor pe tot cuprinsul pământului, cum nu se mai întâmplă cu nicio altă floare. Culoarea galbenă a Sânzienelor este cea a soarelui, cea mai caldă dintre culori, alături de albastru şi roşu, cu­loarea zeilor, a aurului, asociată misterului, reînvierii, veşniciei şi nemuririi; culoarea pă­mân­tului roditor a spicelor date în copt, cea mai pământească dintre cu­lori. Galbenul de esenţă divină, expri­mând spiritualitatea cea mai înaltă, este asociat şi căldurii, vo­ioşiei, fecundităţii, magiei, legă­turii cu izvorul vieţii. De aceea, florile galbene de sânziene intră în numeroase practici magice închinate soarelui ,focului ce­resc, luminii şi vieţii, sub toate aspectele ei, incluzând şi moar­tea. Aceste flori marchează timpul în­tr-un mod evi­dent.Ca doamne ale florilor ce sunt, sânzienele galbene in­tră într-o mare diversitate de practici magice.. 

 

astăzi este solstițiu de vară

 

Denumirea de solstițiu provine  din limba latină și înseamnă „soarele oprit”este Ziua Soarelui,ziua cu  lumină proaspătă, clară sub cerul albastru, de vară.

 

compunere--Cărarea copilăriei

 

Cărarea copilăriei începea dincolo de pragul înalt al casei în care trăiam. Trecea prin curtea mărginită de trandafiri colorați şi hortensii, ocolea un pom bătrân şi o tufă de liliac, apoi ieşea în malul fluviului cu nume format din trei litere,de unde pândeam printre împletiturile de fier, primii fulgi spulberaţi din pomii cu nume ciudat.Eram parcă suspendat într-o clipă şi apărat de tot şi de toate, într-un timp adormit, apărat ca un fluture într-un cocon de mătase. N-am rătăcit niciodată cărarea copilăriei care are pentru mine două înfăţişări: una de apă, alta de aer. Adeseori simt că păşesc pe valurile ei răcoroase, deşi mă aflu acum la sute de maluri distanţă. În vremea asta cărarea de aer e ca un vis în care plutesc prin faţa unui ţărm ştiut, un mal înalt, pe care trec prin ceaţă făpturile cunoscute ale dragilor mei duşi. Ei m-au învăţat culorile raiului. Copilăria rămâne cea mai solară vârstă. O simt şi acum ca pe o minune, ca pe o îm­brăţişare a lui Dumnezeu. O feerie. Perpetuă ui­mire. Un început de Rai, în care cei dragi sunt me­reu tineri şi frumoşi. O simt ca prima lecţie despre iubire, despre cea mai sinceră şi nemu­ritoare iubire, cea părintească. Ca pe o placă tur­nan­tă, de unde pornesc apoi toate drumurile vieţii, dar şi unde mă în­toarc mereu.Câtă drep­tate avea Blaga când spunea ,,Copilăria e inima tuturor vârstelor ".
Ah, acel sentiment de maximă siguranţă, că poţi şi să zbori dacă vrei! Şi, mai ales, felul în care aş­tepţi să se facă dimi­neaţă, ca să alergi. Oraşul ideal pentru copi­lărie e departe,departe,,transatlanti­cul" imagi­nar ce mi-a purtat primii paşi şi apoi a ancorat în toate porturile existenţei mele. Oriunde m-am aflat în lumea asta mare şi oricând mi se făcea dor de co­pilărie, am făcut mereu o ,,navetă sufletească"în locul unde două fluvii se-ntâlnesc.Loc unic, unde mi-am odihnit adeseori fiinţa. Numai în copilărie, ai acea binecuvântată străvezime a inimii. E o cuminecare cu fiinţele, cu frumosul, cu tot ce te înconjoară. Eşti mereu gata pentru miracol. Eşti în armonie cu lumea şi cu tine. Şi atunci, sigur că mai târziu,ea, copilăria, te va ajuta să te regăseşti, să te recunoşti, să retrăieşti aceste stări, dar mai ales să scrii despre aflări, despre transfigurarea în dar şi permanenţa însoţirii cu Dumnezeu.

 

Asociază fragmentul din,,Toate pânzele sus”de Radu Tudoran cu un alt text literar(evaluare națională)

 

  Dintotdeauna câinele a căpătat o sensibilitate particulară față de emoțiile și comportamentul omului, de aceea este posibilă o comunicare între cele două ființe.Eu cred că un câine rămâne prietenul omului, atașamentul lui este cea mai pură expresie a  fidelității, afecțiunii și devotamentului.

M-am gândit să asociez fragmentul din ,,Toate pânzele sus”cu lectura,,Cum e lumea” de Veronica Niculescu-manualul de clasa a7a(dar soarta ursulețului e nefericită și actuală) sau cu prietenia dintre Remi și cățelul Capi din ,,Singur pe lume” de Hector Malot sau sentimentele lupului-câine din,,Colț Alb”de Jack London sau cu devotamentul,iubirea până la un sfârșit a lui Hachiko,câinele din romanul cu același nume de Lasse Hallstrom sau cu alte animale prietenoase omului,pline de iubire,devotate, însoțindu-i viața ....exemplele sunt nenumărate—unele își asistă stăpânul până la sfârșit,altele îl salvează pe om,altele suferă ca oamenii despărțite de locuri și de mediul lor...dar aceste necuvântătoare sunt și vor fi totdeauna alături de om.

  În fragmentul,Toate pânzele sus”Mihu,un băiat trist,nefericit,plecat în lume să-și găsească norocul, este însoțit de Negrilă,un câine de stână,cu înfățișare jalnică,dar cu o poziție demnă asemănătoare ca a unui om.Cei doi se aseamănă: sfioși,neîncrezători, neobişnuiți cu oamenii străini,cu bunătatea îndreptată spre ei.Întâmpinați totuși cu prietenie,bunăvoință,amândoi devin încrezători,luminoși în priviri,cu mers vioi,așteptarea unei transformări în viața lor s-a înfăptuit;este momentul când fiecare și-a găsit un rost,o viață nouă.

   În fragmentul din romanul,,Baltagul”apar la fel un băiat și un câine:Gheorghiță,plecat să-și găsească tatăl și câinele Lupu,un câine de stână,crdincios stăpânului răpus de dușmani;câinele prin manifestările pline de neliniște îl conduce pe băiat în locul în care fusese omorât tatăl.Este un câine devotat și dornic de a-i arăta băiatului că poate fi de ajutor.Nu are glas,dar manifestările lui atrag atenția și astfel va fi urmat în locul,râpa,devenită loc de veci.A fost instinctul,a fost dorința de a-și lua rămas bun de la osemintele stăpânului său,iubirea pentru omul-prieten sau i-a arătat noului stăpân că îi va fi și lui statornic,cu afecțiune constantă.

  Cei doi băieți pornesc pe drumul vieții, pentru a deveni oameni cu puterea de a înfrunta greutățile ca pe un prim pas către maturitate în locuri diferite: Mihu cunoaște marea cu întinderea nemărginită,prietenia oamenilor;Gheorghiță își îndeplinește datoria de fiu,  înfăptuind un act justițiar,devenind stâlpul familiei.Amândoi vor avea alături câinii credincioși,ce-i vor veghea cu prietenie și devotament.

 

                Iată fragmentul:

,,Cainele dadu scancet. S-ar fi voit si el slobod.

— Gheorghita, da-i si lui drumul, zise femeia, atenta. Flacaul descaleca si descatarama zgarda lui Lupu. Dar canele nu cauta sa zburde. Umbla cu botul in soare si din cand in cand parca incerca sa stranute. Ranjea si forcaia pe nas, adulmecand si sorbind adierile. Urcara asa la pas din parapet de pod in parapet de pod. Sus, poposira.

Canele sta cu luare-aminte pe coada, privind vaile ca un om. Petrecea si el, uitandu-se la frumusetile lumii. Gheorghita il observa de cateva ori si-l arata din ochi catra maica-sa, razand.

— Ii place si lui sa se uite zise munteanca, serioasa.

Cand cobori la al doilea pod al vaii dinspre Sabasa, canele se opri si deveni nelinistit. Deodata se repezi asupra cailor, latrand si incercand sa-i incleste de boturi.

 — Nu inteleg ce va fi avand astazi Lupu, vorbi Gheorghita, nedumerit. Si ast dimineata, cand il tineam langa mine, in sura la domnu Vasiliu, tot cerca sa iasa din zgarda si maraia. Parca era tunet, cand s-aude departe.

— A facut asta?

— Da. S-a linistit tarziu, dupa ce s-a desertat crasma de oameni. Acu vad ca-i vine alta nebunie.

— Sa vedem ce este. Sa oprim caii.

Canele isi conteni dusmania impotriva dobitoacelor. Se intoarse asupra oamenilor. Apoi coti pe langa parmaclacul podului, in rapa. Se duse asa o bucata la vale, pe o pajiste noua, care lucea in soare — si iar veni la drum. Se repezi asupra lui Gheorghita, incoltindu-l de pulpana sumaiesului. Flacaul il izbi cu piciorul. Animalul se duse chelalaind la vale, pe aceeasi urma.

— Baiete, zise munteanca, leaga-ti calul de un mesteacan, cum fac si eu. Coboara-te in rapa dupa cane. Si asara, cand suiam, a dat aicea semn; dar era in lantug.

— Da de ce sa ma cobor? E un pripor gol, fara carare.

 — Coboara-te, iti spun. Aud pe Lupu dand glas. A gasit ceva. Deodata i se imbujorasera obrajii si-i luceau ochii. Flacaul Intelese. Cotind si el pe langa parmaclacul de piatra, isi dadu drumul taras in rapa. Femeia se apleca si vazu prapastia. Totusi Gheorghita luneca lin pe clina umeda, starnind bolovanii. Canele nu se zarea; i se auzea numai glasul, dosit in vagauna”....

                                                               (,,Baltagul”de Mihail Sadoveanu, cap12-fragment)

 

 

 

 

Crezi că este plictisitor să vizitezi de mai multe ori un loc?

 

Când vizitezi un loc nou,ai toate șansele să descoperi ceva pentru prima dată, dar la fel de adevărat este că, în același timp, riști descoperi ceva nou în tine însuți. Să călătorești într-un loc nou și să dai, de exemplu, peste o stradă necunoscută care abundă de oameni pe care nu i-ai mai văzut și de experiențe pe care nu le-ai mai încercat… ei bine, asemenea lucruri pot produce schimbări nebănuite în tine.

Dar,când vrei să te reîntorci iar și iar în acel loc,înseamnă că acolo ai învățat să ai încredere în tine,că locul acela este cel visat și acum l-ai descoperit,poate l-ai vazut cândva în mintea ta și acum ai ajuns.Ai ajuns o dată,a doua oară,a treia oară și te întrebi ce vei mai găsi nou de fiecare dată.Și-atunci mergi prin alte locuri,pe alte străzi,pe unele deja le știi,pe altele le descoperi,întâlnești oameni pe care i-ai văzut de câteva ori,îi recunoști,te recunosc,îți faci prieteni,vorbești,te ascultă,îi asculți.Începi să fii alt om,parcă te-ai schimbat.Te întorci acasă și privești alfel totul.Simți o nerăbdare ciudată,te destăinuiești celor apropiați,căutând un răspuns.De ce ți se întâmplă?Și atunci apare,sigur,cineva care te ascultă cu atenție și-ți spune că nimic nu e întâmplător...și pleacă.Dar acela ți-a lămurit neliniștea.Iar tu pleci,te reîntorci acolo pentru a câta oară?și te hotărăști să rămâi.Acolo ai găsit acel ceva căutat....acolo nimic nu e plictisitor....acolo e viața adevărată și mai ales acolo ai găsit speranța....

compunere---Amintire din vacanță

 

Iată-mă întors din vacanță și-mi pare rău....Am fost într-un loc dorit de mult timp--în Maramureş, considerat  sufletul satului tipic românesc. Îmi amintesc că am ajuns într-o zi cu soare și-am privit  aşezările pitoreşti,cu  dealuri înverzite şi câmpii pline de flori sãlbatice. Știam din auzite,de la cei care au mai fost pe acolo că în Maramureş voi cunoaște tot ce înseamnă viaţa la ţarã. Și așa a fost,am avut  ocazia unicã  de a mă  întoarce în timp, de a fi martorul  unor obiceiuri păstrate cu mare grijã,a tradiţiilor şi a stilul de viaţă al ţăranului din vremuri trecute.Am fost așteptat de prietenii părinților mei,care trăiesc aici,după ce au părăsit orașul.Am văzut cu ochii adevărului că regiunea ţine locul unui testament al tradiţionalului, al unei ere romantice.

O întâmplare a fost deosebită,când am mers la vecinii primitori și am văzut că,deși toți au urmat școli ca și ai mei, trăiesc ca strămoşii lor,că îmbrăcămintea este ţesută manual și  purtată cu mândrie,că la biserică, sufletul satului,merg toți,de toate vârstele.

-Ce-ar fi să te îmbrăcăm în costumul de băiat din lada veche?

-A!dar eu nu m-am îmbrăcat niciodată în costum popular!

-Să încercăm!au zis toți deodată.

-Să încercăm,am mormăit neîncrezător.

Și iată-mă,la oglindă îmbrăcat în costumul maramureșean:cu pălărie,cu cămeșă brodată,gatii(pantaloni),chimir.Am fost primit ca unul de-a lor,numai că n-am înțeles unele cuvinte.Am mers cu noii prieteni la slujba de duminică și i-am privit pe oameni,erau alții parcă,ascultau cu atenție cuvintele preotului,ochii căutau spre icoane,erau adevărați,erau frumoși,aveau o lumină pe chipuri,credeau în adevărurile sfinte.La plecare i-am văzut îmbrățișându-se cu urări de bine pentru cei mici,mai ales. M-a uimit o altă realitate: vecinii se cunosc unii pe alţii şi se ajutã între ei,iar pe mine mă strigau și mă invitau în casa lor,de parcă eram rude adevărate.Noii prieteni m-au dus într-un loc sfânt la mănăstirea Bârsana, construită de familia lui Dragoş Voievod.

 Viaţa în Maramureş este învăluitã în mister. Mi-am făcut prieteni cu care am străbătut pasurile montane, am coboarât în văile însufleţite de cântece și dansuri amețitoare A fost o experință deosebită,parcă am trăit într-o lume de film,acolo ,,în ȚARA veche cu oameni fără pereche”.

 

 

Sfaturi...sfaturi...sfaturi....

 

Gândește-te bine înainte de a începe lucrarea și spune cu hotărâre:eu știu...eu știu...eu știu...

Citește cu atenție tot subiectul. Nu intra în panică la punctul,,Asociază textul”......sau ,,Crezi că”.....sau  compunerea........Fă-ți planul cu multă grijă.

Caută să scrii cât mai curat și mai frumos, pentru că are multă însemnătate Este primul lucru cu care face cunoștință profesorul-corector, înainte de a citi conținutul tezei(se spune așa: până să vezi că omul e cumsecade,îi observi mai întâi îmbrăcămintea, deși se mai spune că ,,nu haina face pe om.") (Asta are rost în anumite împrejurări, mai târziu te vei convinge că toate proverbele sunt adevărate.)

Deci... scrie citeț! ține seama de punctuație și de ortografie! Oricât de bine răspunzi, dacă nu scrii  corect, n-ai făcut nicio ispravă.Știu că ai imaginație,dar nu o poți exprima,străduiește-te,poți împrumuta din lecturile din manual:cuvinte,propoziții—le-ai învățat,deci îți aparțin!!!!
Exprimă-ți ideile în propoziții și fraze cât mai limpezi. Lasă la o parte cuvintele pe care,de obicei,nu le folosești,stilul întortocheat ; asta e treaba scriitorilor mari!
Nu te  grăbi !Să nu te impresioneze că cel de alături scrie de zor și că va fi înaintea ta. Lasă-l să scrie! De unde știi că nu scrie prostii?

                                 (subiectele nu îți vor plăcea,dar de unde și de la cine altele?????)

Nu uita să ai un ceas la mână...așa vei avea timp să recitești lucrarea.

            Când ieși din sala de examen,să ai gândul că ai făcut tot ce ai putut.
                    și acum, îți doresc succes! (va fi bine....am încredere în tine!!!!!!!!!

                                          Limba noastră

,,Aţi dat uneori, din întâmplare, peste poza voastră de acum 5-6 ani? Vă priviţi cu o veselă neîncredere, cu o mirare nu lipsită de mândrie şi tandreţe. „Ăsta eram eu? Aşa mic şi speriat? Hm…“ Omuleţul mic şi speriat vă seamănă şi totuşi e altul, cineva la care vă uitaţi cu prietenie, dar oarecum străin, din susul unei scări. Continuaţi să urcaţi şi fiecare treaptă vă îndepărtează de omuleţul mic şi speriat, deveniţi pe zi ce trece mai puternici, mai iscusiţi.

Poate nu v-aţi gândit niciodată, dar pe noi, profesorii, întâlnirea cu un caiet de-al vostru din anii trecuţi ne îndeamnă la reflecţii asemănătoare. Căutând deunăzi nişte lucrări de control ale clasei a VII-a, am dat, într-un colţal dulapului, peste un teanc de caiete care… erau şi nu erau ale lor. Aceleaşi nume, scrise cam la fel, dar cu sfială, parcă scrise cu mâna stângă. Erau caietele lor din clasa a II-a. Le-am răsfoit îndelung, emoţionat de această neaşteptată întâlnire peste ani, ca pe un album de familie. Aproape la fiecare pagină, o bucurie caldă izvorâtă din uimire şi mândrie îmi umplea toată fiinţa. „Cât au crescut prichindeii! Ce cale de la ţopăitul lor de vrăbiuţe până la zborul lor de azi… Ce frumos au rodit strădaniile lor!“

Cu inima aburită de emoţia acestei întâlniri, am luat lucrările de control şi m-am aşezat la masa de lucru. După vreo două ceasuri, sprijinit de creionul roşu, le străbătusem la centimetru pătrat şi puteam să le încui în sertar. N-am făcut-o. Am rămas în faţa câtorva lucrări. Din paginile tăiate cu prea mult roşu se târa spre inima profesorului amărăciunea. Greşeli inadmisibile prin „copilăria“ lor, exprimări stângace, idei sărăcăcioase, înveşmântate grăbit şi anapoda.

Şi în mintea mea, mai puternic decât altă dată, se înşuruba aceeaşi întrebare: de ce? De unde atâta debilitate în folosirea limbii materne la unii dintre copii? De ce această folosire pur şi simplu „casnică“ a limbii? De ce această nepăsare pentru instrumentul extraordinar de punere în valoare a personalităţii omeneşti, limba? De ce această folosire leneşă, incultă a ei?

Profesorul cunoaşte răspunsul. Şi este aspru. Dar nu numai aspru. Este răspunsul unui prieten, al unui sfetnic care doreşte nu să te cicălească, ci să te ajute, care nu vrea să te umilească, ci să-ţi redea încrederea în tine, pentru că el crede în tine, în dorinţa ta de a te desăvârşi, în puterile tale de a o face.

Răspunsul este acesta: răul vine din amorţeală, din inerţie, din somnolenţă. Nu ţi-ai mobilizat niciodată prea mult timp puterile. Ai citit, fireşte, sute de pagini, ai învăţat, desigur, zeci de reguli gramaticale, ai rezolvat nu ştiu câte teme şi ai înnegrit cu cerneală nu ştiu câte caiete… Ai făcut însă toate aceste lucruri înghiontit de catalog, severul judecător al meseriei de elev. Le-ai făcut ca un automat, absent. Parcă ai bătut cuie şi încă numai pentru a face dovada că le-ai bătut. Şi te-ai obişnuit aşa. Iar când, uneori, profesorul încerca să te trezească scriind în josul caietului: „Nu sunt mulţumit“, te întrebai senin: „De ce? pentru 4-5 greşeli?“. Cred că înainte de orice cu asta trebuie să începi: să scapi de această seninătate, de această automulţumire care vine din efectuarea mecanică a muncii tale şcolare. Cuvintele: „Am citit, am scris“, spuse cu un ochi la cerneala ce tocmai se usucă, iar cu celălalt la mingea de sub pat, sunt o adevărată nenorocire. E adevărat, tema există în caiet, dar odată cu evaporarea ultimei urme de cerneală începe să se evapore şi ea din mintea ta. Şi în timp ce te joci, legătura dintre tine şi temă se subţiază, se închirceşte, rămâne doar vrejul uscat al amintirii: „Eu mi-am scris!“.

Nu trebuie să te mulţumeşti doar cu atât. E prea puţin, primejdios de puţin. Tema la limba română, „de citit, de scris“, este, în esenţă, un antrenament. E un prilej de a-ţi verifica permanent forţele, de a-ţi birui şovăielile, de a-ţi spori siguranţa, e o invitaţie spre frământare, e o luptă între ceea ce eşti şi ceea ce poţi să fii.

Studiul individual, unica şi universala cheie a progresului şcolar, deschide, e adevărat, orice poartă, oricât de ferecată. Dar pentru aceasta – aşa cum orice fruntaşla învăţătură o poate confirma –, în aliajul ei nu poate intra niciun procent de amorţeală, ci cu totul altceva: concentrare, tenacitate, dorinţa de a înţelege, de a aprofunda.

Cei care au înţeles studiul individual altfel, ca o hoinăreală de-a lungul lecţiilor şi temelor, plătesc acum această mentalitate. Ale lor sunt aceste lucrări de control ce dau de lucru creionului roşu, ei sunt aceia ale căror teze nu depăşesc pagina, ei semnează rândurile acestea seci, moarte. Gândirea lor nu-şi găseşte calea de exprimare, se poticneşte, ocoleşte orice dificultăţi, ca un copil obstacolele, într-un cuvânt, nu progresează. Trec zile, trimestre şi ei încă… nu zboară.”

 

                                          (Mircea Sântimbreanu, Să stăm de vorbă fără catalog)

,, Pescărușul Jonathan Livingston” de Richard Bach

 

,, Pescărușul Jonathan Livingston” este o fabulă scrisă de Richard Bach. Scrierea a fost publicată în anul 1970 sub formă de carte, deși înainte apăruse sub formă de mini povestiri în revista ,,Flying” din  America. Cu toate că această scriere poate fi văzută ca o povestire mai mult datorită numărului ei redus de pagini, ea poate fi luată și drept carte de dezvoltare personală.

Limbajul este unul simplu, pe înțelesul tuturor. De aceea, mica nuvelă poate fi citită atât copiilor, cât și de adulții care vor să mai învețe ceva despre puterile nelimitate pe care le au.

O povestire despre aspiraţia omului spre autodepăşire, de a trece dincolo de limitele unanim acceptate. Scriitorul american Richard Bach vine cu o viziune interesantă asupra vieţii, a morţii; spune o poveste cu pescăruşi, dar tot timpul te trimite cu gândul la om, la dorinţele sale de a cunoaşte ceea ce se vede, dar şi ceea ce nu se vede.Pescăruşii din această carte au  nume şi prenume.Este o carte care se adresează adevăratului Pescăruş Jonathan care trăieşte în noi toţi.

 Povestea începe frumos, cu momentele dimineţii când omul şi natura sunt parcă şi mai mult legaţi unul de celălalt: undeva la o milă de ţăm, o barcă de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru micul dejun scânteiase în aer, până când au apărut o mie de pescăruşi care încercau, zvâcnind şi zbătându-se, să obţină câteva firimituri de hrană. Printre pescăruşi, era unul care se interesa prea puţin de hrană,el avea alt ideal,străin de orice barcă şi ţărm. Pescăruşul Jonathan Livingston exersa. Pentru cei mai mulţi pescăruşi, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruş, zborul era totul, nu hrana. Mai mult decât orice pe lume, pescăruşului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare. Îmbrățișat de o pasiune pentru perfecțiune, Jonathan s-a dedicat în întregime studiului zborului ca artă și mod de a fi, și nu ca mod de a se deplasa în spațiu pentru mâncare.

Sigur că şi în lumea pescăruşilor există un conflict între generaţii.Mama se mira că nu mănâncă,că a ajuns numai pene şi os.

 Toată ziua exersa zborul.Într-onoapte târziu,când s-a întors la Stol, Pescăruşul Jonathan,îmbătat de plăcere,a mai făcut un luping la aterizare, însoţit de un tonou rapid, chiar înainte de a lua contact cu solul. Exerciţiile de zbor încep să-şi arate utilitatea,se gândea că ceilalți când vor auzi de Recordul lui, vor înnebuni de fericire.Își spunea că viaţa are o altă semnificaţie acum,că astfel se pot ridica din ignoranţă, pot deveni fiinţe ale perfecţiunii, inteligenţei şi talentului.

Sigur că realizările sale în domeniul zborului nu puteau fi privite cu ochi buni în neamul pescăruşilor și este chemat la judecată. Este condamnat la izolare printre ai săi,  pentru cumplita sa nesăbuinţă, pentru nerespectarea demnităţii şi tradiţiilor neamului pescăruşilor…

Degeaba încearcă pescăruşul să se justifice în faţa judecătorilor săi, incapabili de a năzui spre mai sus,întrebându-i dacă un pescăruş care descoperă şi urmează un sens în viaţă, un ţel mai înalt este nesăbuit.Le explică cum mii de ani s-au zbătut să obţină peşte; acum, raţiunea vieţii e alta- să se desăvârşească, să exploreze, să fie liberi!

Dar nimeni nu-l înţelege, toţi îl ignoră,strigând că Frăţia lor a încetat! Apoi i-au întors spatele.

Nu izolarea e cel mai supărător lucru, ci ignoranţa de care nici măcar nu erau conştienţi cei din neamul său. Singura lui suferinţă nu era singurătatea, ci faptul că ceilalţi pescăruşi nu voiau să creadă în strălucirea zborului care-i aştepta; nu voiau să deschidă ochii şi să vadă. Fiind expulzat din haită, Jonathan duce o viață idilică a unui pustnic și nu suferă deloc de singurătate, predându-se complet îmbunătățirii abilităților de zbor.

Tot exersând fel de fel de figuri de zbor şi de aterizare, Jonathan se zdrobeşte de o stâncă şi ajunge în altă lume, evident mai bună, aşa cum ne-o imaginăm şi noi, oamenii.

 Gândește că n-a bănuit prin câte vieţi poate trece, până să-și dea seama că viaţa înseamnă mai mult decât hrană, luptă pentru putere, Stol. Scopul în viaţă este să  atingă acea desăvârşire şi s-o dezvăluie  celorlalţi. Lumea următoare va fi aleasă în funcţie de ceea ce învaţă în această lume.

Important e ca din această lume fiecare să învețe câte ceva… „Dacă nu înveţi nimic, lumea următoare este întocmai ca aceasta, cu aceleaşi limite şi aceleaşi apăsătoare greutăţi pe care trebuie să le birui.”

Într-o zi, Jonathan întâlnește două pescărușe strălucitoare care îl duc într-o „realitate mai perfectă” - către Rai, spre următoarea lume mai bună, realizată prin propria sa cultivare. Această lume este locuită de pescăruși dedicate artei zborului. Jonathan este surprins să afle că perseverența și aspirația lui atotcuprinzătoare în învățare i-au permis să urmeze calea dezvoltării evolutive, pe care pescărușii obișnuiți o iau cu mii, zeci de mii de vieți. În noua lume, Jonathan îl întâlnește pe Chiang, un pescăruș înțelept. Chiang devine un îndrumător pentru Jonathan și îl învață să se miște cu viteza gândirii în spațiu și timp. Potrivit lui Chiang, secretul succesului constă în realizarea profundă a faptului că adevăratul „eu” trăiește simultan în orice punct al spațiului la un moment dat și nu este un prizonier al corpului cu un set limitat de caracteristici preprogramate.

Chiang îi explică:„Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desăvârşit ,acesta este Paradisul.”

Pescăruşul Chiang îl iniţiază astfel pe Pescăruşul Jonathan Livingston în noua lume: „ Dacă vrei, putem începe să invăţăm cum să învingem timpul. Vei fi în stare să porneşti în sus şi să cunoşti ce înseamnă bunătatea şi dragostea.”

Scriitorul Richard Bach foloseşte elemente tehnice specifice sfârşitului secolului XX: „…devenise elevul favorit al Starostelui însuşi, înghiţea idei noi ca un computer aerodinamic cu pene.”

În lumea desăvârşită în care ajunge, Jonathan işi exersează mai mult trăsăturile de caracter decât însuşirile fizice. Cu cât îşi exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ.” Chiang trece în următoarea lume mai perfectă,iar ultimele sale cuvinte au fost: „Încercați să înțelegeți ce este Iubirea!”  Doreşte să se întoarcă pe Pământ,iar  Pescăruşul Sullivan încearcă să-i tempereze elanul de reîntoarcere,explicându-i că  a fost proscris odată și-i spune proverbul:„Cu cât zbori mai sus,cu atât vezi mai departe! Pescăruşii de la care ai venit stau pe Pământ cârâind şi luptându-se între ei. Sunt la o mie de mile de paradis şi tu vrei să le arăţi paradisul de acolo, de jos!”

Pescăruşul Sullivan şi Pescăruşul Jonathan Livingston sunt legaţi printr-o strânsă prietenie , dar ceva îi desparte. Jonathan vrea să se întoarcă în lumea de unde a venit şi să-i înveţe pe semenii săi desăvârşirea.,,Dacă învingem spaţiul, rămânem numai cu Aici. Dacă învingem timpul, rămânem numai cu Acum.” Jonathan adună o mică echipă de pescăruși expulzați de turmă și începe să-i învețe abilitățile de zbor. După ce a obținut un succes impresionant, întreaga echipă, condusă de Jonathan, revine la pachet. În ciuda eforturilor strămoșilor în vârstă, câștigă tot mai mulți susținători și adepți. Curând, Jonathan și-a transferat rolul de mentor la unul dintre primii săi studenți, Fletcher, și a părăsit lumea pământească, continuând calea îmbunătățirii.

Şi alţi pescăruşi încearcă să-şi depăşească limitele şi să-i înveţe pe alţii ceea ce ei ştiau deja să facă. Dar, cu ce urmări toate acestea…

În ultima parte, publicată abia de curând, Fletcher continuă activitatea profesorului său, însă acest lucru este dificil pentru el, deoarece studenții acordă mai multă atenție personalității și chiar aspectului lui Jonathan, și nu învățăturii sale și, în același timp, aproape încetează pregătirea.

„Pescăruşul Fletcher Lynd se izbi cu o viteză de peste două sute de mile la oră, de o faleză masivă de granit. Stânca i se păru o uriaşă de piatră care ducea spre altă lume. O explozie de teamă, de durere şi de întuneric, după care se trezi purtat la intâmplare, pe un cer foarte ciudat, uitând, amintindu-şi, uitând din nou; era trist şi mai ales, îi părea rău, nespus de rău.”

Pescăruşul Jonathan Livingston dispăruse în văzduh. Pescăruşul Fletcher continuă pe drumul deschis de prietenul său şi dă lecţii învăţăceilor inaripaţi: „Pentru început, trebuie să înţelegeţi că un pescăruş este ideea nelimitată a libertăţii, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuşi.”

Una din paralele literare pe care am găsit-o, a fost cartea ,,MiculPrinț” de  Antoine de Saint-Exupéry, pentru că şi acolo mesajul, la fel ca şi cel al poveştii lui Jonathan Livingston, poate fi recepţionat diferit în funcţie de nivelul de înţelegere, în funcţie de vârstă, de pregătire, de înclinaţie, fiecare din noi înţelegând mai bine, mai profund, un anume aspect sau altul din întreaga parabolă. Sunt convins că pentru cei care sunt pasionaţi de zbor,de înălțare în viață povestea poate fi mai profund înţeleasă sub aspectul strict al zborului, pentru că la bun început pescăruşul Jonathan Livingston vrea să înveţe să zboare… altfel. Zborul este în fapt esenţa unei păsări, pescăruşii din Stol zburau, pentru a-şi procura hrana, negândindu-se de fapt la zborul în sine. Parcugeau un zbor rutinat, ţipând, agitându-se, plojând şi luptându-se pentru resturile aruncate de pescari alături de ceilalţi membri din Stol. Jonathan îşi îngrijora părinţii pentru că aproape nu mânca, era slab şi pricăjit, dar zbura zilnic din ce în ce mai sus, executa picaje, se rotea în vrie căutând să descopere mişcări noi care să-i îmbunăţăţească zborul şi asta pentru că el, spre deosebire de ceilalţi, nu se gândea la zbor ca la un mijloc de supravieţuire, ci îl privea ca pe un scop în sine. Dorinţa sa era să atingă viteze din ce în ce mai mari, să plonjeze din înălţimi. Visa, îşi dorea cu ardoare zborul înalt, zborul care îţi oferă libertate, care să te facă din ce în ce mai bun, să te ajute să atingi noi limite, să depăşeşti orice restricţie, să devii desăvârşit. Dar ceea ce făcea el era atât de diferit, de neînţeles pentru ceilalţi pescăruşi din Stol, încât nu puteau să-l accepte printre ei, aşa că l-au surghiunit pe Stâncile Îndepărtate… Dar faptul că a ajuns un proscris nu a putut să-l înfrângă ci i-a dat un nou impuls de-a învăţa, de-a cerceta, de-a zbura.

 

,,O poveste fără niciun fel de morală” de Alex Moldovan

 

 Pe Matei P. îl pârâse pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață chemat în biroul directorului. Evident, nu se duse. Nimic bun nu ieșise vreodată din genul ăsta de întâlniri, care se terminau de obicei ba cu mustrări, ba cu scăderea notei la purtare, aspecte ce se cer mai degrabă evitate. Așa că inventă pe loc o scuză și plecă de la școală cât putu de repede. Ajuns în stradă, i se păru că e urmărit. Brusc, toată lumea îl privea mustrător, de parcă ar fi știut că a fugit de la ore. (De fapt, nu-l urmărea nimeni, dar așa-i când te simți cu musca pe căciulă.) Traversă în fugă printr-un loc nepermis, ceea ce provocă un ambuteiaj a-ntâia, aducând la disperare un vatman nervos, care profită de ocazie să-și reverse furia asupra celor din jur și, prin telefon, asupra celor dragi, o impecabilă demonstrație a efectului fluturelui. Dar el nu observă nimic din toate acestea, fiind prea ocupat să împrumute o bicicletă sprijinită de un copac pentru a ajunge în parcul de distracții. Acolo, vru să-și ia un bilet de intrare, dar fu certat pentru că era roșcat, iar vânzătoarea nu era sigură dacă roșcații nu trebuiau taxați altfel decât restul oamenilor, prilejuindu-i elevului nostru frumoase reflecții pe tema diferenței și a celuilalt. Reuși totuși să se strecoare înăuntru cu ajutorul unui grup de călugărițe cu pălării caraghioase cărora li se făcu milă de el, se sui în prima barcă ce-i ieși în cale și începu să dea la vâsle până ajunse la mal, unde, din neatenție, căzu în puțul lăsat neacoperit de niște muncitori care stăteau pe iarbă și mâncau sendvișuri cu salam și castraveți murați. „Ce aiurea e să cazi din lac în puț“, își zise Matei P., ceea ce ne arată că până și când o apuci pe căi greșite poți să tragi învățăminte sănătoase, dacă ești isteț. E incredibil, în concluzie, câte lecții de viață ar fi ratat și câte probleme ar fi evitat dacă ar fi rămas la școală și s-ar fi prezentat în biroul domnului director. Și asta nu-i tot. Uitați-vă cu atenție la poza cu mine. Vedeți pata aceea albă din fața clădirii din spate? Este Matei P. Încă încearcă să scape de urmăritorii lui închipuiți. Nu știe că selfie-ul pe care l-a trimis la un concurs foto internațional a câștigat marele premiu al juriului, iar motivul pentru care directorul îl chemase era ca să-l felicite! Ceea ce, evident, nu va mai fi cazul după ce întâmplările de mai sus vor ajunge la urechile directoriale, episodul acesta întărind puternicele convingeri antiautoritare ale lui Matei P.

Morala poveștii? Vedeți voi, luându-mă cu scrisul, am uitat cu totul de morală. Dar sunt sigur c-o să găsiți voi una. Așa se întâmplă de obicei.

 

  Povestirea aparține genului epic= este o operă literară în care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al personajelor şi al naratorului.

  Scriitorul își prezintă personajul,Matei P.,un elev care pleacă de la școală,după ce fusese chemat în biroul directorului școlii.Credea că nu i se va întâmpla ceva de bine,probabil fusese pârât de cineva.Nu caută să afle vreun motiv,inventează o scuză și pleacă repede.Deși nu se crede vinovat,este derutat,are impresia că este urmărit,că e privit bănuitor de cei pe lângă care trece și-atunci se comportă haotic,confuz,este un fel de a se apăra,de se minți că fuga lui a fost bună;trece printr-un loc nepermis,creând o învălmășeală de oameni și mașini și dintr-odată atmosfera se schimbă--un vatman își revarsă furia asupra celor de față,dar,indirect și asupra familiei sale;Matei,,împrumută”o bicicletă și ajunge în parcul de distracții,unde nu este primit din cauza părului roșu (ce arată șiretenie,falsitate),intră totuși prin bunăvoința unor călugărițe și cu o barcă ajunge pe un mal,locul unui alt început,unde cade într-un puț neacoperit-- este senzația,semnalul față de comportamentul dezordonat iresponsabil,față de decizia eronată de a se lăsa în voia impulsurilor de moment,înțelege că toate încercările au fost nefericite,a avut parte de neplăceri, încercând să evite întâlnirea din biroul directorului.

  Scriitorul se adresează direct cititorilor,îndemnându-i să-l privească pe Matei devenit,,o pată albă”,o umbră,o formă în care toate culorile s-au evaporat,devenind nimic,apărându-se de vedenii create de fantezia lui.Fuga de un pericol l-a dus spre alte încercări din care nu are ieșire,experimentând noi cunoașteri.Dacă ar fi ascultat chemarea directorului,ar fi aflat că este un câștigător al unui concurs foto,în care imaginea sa era a unui om plin de culoarea vieții. Matei trebuie să înțeleagă că adevărata natură a omului este încrederea,iar aceasta a fost o amară lecție de viață.

   Morala: Când nu îți construiești suficient de multă încredere în tine,atunci când o rătăcești,ai sentimentul că o pierzi pe cea pe care o aveai.În realitate nu prea ai construit-o. 

Mișcarea aripilor unui fluture poate produce o mică schimbare a atmosferei. Din această cauză și de-a lungul unei anumite perioade de timp, atmosfera se va schimba. ,,Efectul fluturelui” este folosit frecvent pentru a ilustra un comportament tipic al sistemelor haotice: chiar și cele mai mici perturbări pot evolua și pot avea consecințe importante într-o stare ulterioară a sistemului.

 

 

compunere---Ploaia din pădure

 

Știam că, de cum treceam de tufele de alun de la marginea văii, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, nu ca acasă, unde puteam să vorbesc cât voiam, prin curte ori pe stradă. Așa mi-a spus bunicul, să tac în pădure, ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu știam cum ne-a obişnuit deja pri­mă­vara aceasta atât de capricioasă. Ver­dele viu al pădurii părea şi mai proaspăt în lumina crudă a ploii iuţi ...şi-un fel de bucurie a întregii firi se simţea oriunde m-aș fi uitat. Pâlcuri de mesteceni îşi tremurau frunzele de-abia deschise, pă­pădiile îm­pes­triţau marginile drumului, bujorii îşi ridicau se­meţi bobocii în vânt. Încă o dată am simţit ce mare sărbătoare este ploaia de început de vară, pentru fiecare fir de iarbă. Mergem mult, mai mult de un ceas, printr-o pă­dure bătrână, numai şoapte şi umbre. Ne strecurăm  prin tuneluri vegetale, cău­tând cu ochii zarea unui luminiş. Toate zgomotele, tot tumultul lumii e sorbit în încolăcirea deasă a crengilor şi în vuietul apelor care se împletesc sub noi, în văile de piatră adânci. E atâta pădure în jur, atâta foşnet şi atâta verde, încât mă simt sorbit, cu totul, în adâncul magiei, închis în ea, ca în farmecul unui basm.

Împreună cu bunicul m-am așezat sub crengile unui fag scorburos, ca să ne  apere. Și o vreme am rămas sub crengile groase ale copacului, ascuns de picăturile mari care brăzdau aerul cu șuierat ascuțit. Și atunci, da, atunci într-adevăr, am auzit....Mai întâi, un freamăt greu. Ghemuit lângă trunchiul gros al copacului, acoperit cu pelerina  bunicului, care mă apăra de ploaie, auzeam un fel de tropot îndepărtat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Crengile săltau înnebunite parcă și răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, dinăuntru și din afară, și în momentul acela, mi s-a părut, dintr-o dată, că în loc de degete îmi creșteau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, niște lujeri firavi ca de mesteacăn.Eram sub copacul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o platoșă verde, ca o scoarță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Eram în mijlocul pădurii și ploua. Creșteam în ploaie și pădurea se bucura fremătând.Dar brusc, desişul se rupe şi văd, între­ză­rin­du-se lumina stră­­lu­ci­toa­re a soare­lui. Pădurea  rămâne de acum în urmă, lăsând locul unei mări nesfâr­şite de pajişti înflorite şi înmiresmate.

                                        Dea­su­pra mea e doar cerul,iar eu mă văd sus, pe acoperişul lumii.

                       

 

 

 

 

 

 

compunere--Salcâmul de la poartă

 

În fiecare primăvară, când salcâmii înfloriţi ne trimit efluvii de miresme, mă cheamă copacul falnic din poarta bunicilor mei.
Nu ştiu dacă o minunată întâmplare a făcut ca dintr-o minusculă sămânţă purtată de vânt sau pierdută de o pasăre să răsară un fir plăpând şi să crească apoi, asemenea voinicului din poveste, un mândru salcâm. Ori, poate, va fi fost sădit precum nucii, merii, perii şi gutuii din grădină,chiar nu știu.
Îi văd bogăţia frunzişului şi a cior­chinilor de flori albe, parfumate. Îmi mângâie auzul zum­zetul permanent al harnicelor albine cu picio­ruşele încărcate de polen, trecând din floare în floare, pentru a duce apoi în stup nectarul cel dulce.
Salcâmul din poar­tă crescuse uşor încli­nat dea­supra intrării în curte, pentru a întâm­pina, parcă, cu o os­pita­lieră plecăciune, pe oricine  ar fi păşit peste prag.

De câte ori voi fi trecut pe sub bolta lui, de câte ori mă va fi în­tâm­pinat cu drag,nu-mi amintesc! Pe coroana lui mân­dră îmi odihneam privirea şi tot el era hotarul până unde, în zbor săgetat, se avântau rândunelele care-şi aveau cui­burile de mulţi ani sub streşinile vechii case. Pe crengile lui se odihneau puii lor, când în­­ce­peau lecţiile de zbor, deranjând stolul gureşelor vră­biuţe, locatare permanente ale salcâmului. După mai multe zile de la înflorire, când mi­reas­ma florilor se stingea treptat, ne bucura cu un alt dar: un covor ţesut din mii de floricele alb-gălbui ne mângâia tălpile desculţe. Abia când razele soarelui le ofileau definitiv, mă înduram să le strâng.

Am văzut salcâmul bătut de furtuni şi şfichiuit de vânturi, zdrenţuit de o grindină năprasnică, gata să se prăbuşească. Zăream sal­câmul prin fereastra întu­ne­cată de rafalele furtunii luptându-se cu stihiile na­turii dezlănţuite. Cren­gile i se învălmăşeau într-o zba­tere neîntre­ruptă, lovite de perdele dese de pietre care se năpusteau fără în­cetare asupra întregii firi. Când ur­gia a încetat, pe stratul gros de grin­dină am pri­vit cu milă podoaba lui verde zăcând la pă­mânt. Arăta jalnic, dar învinsese, rămânând în picioare, şi, ca un vajnic străjer, apărase şi poarta şubrezită de vre­me.

Au venit primăveri, şi veri, şi toamne, şi ierni. Din nou s-a aco­perit, de fiecare dată, de frunze, de flori, de cân­tecele păsărilor. Eu am plecat departe,dar de câte ori mă întorc zăresc vârful salcâmului şi gră­besc pasul spre locul unde mă simt cu ade­­vărat "acasă."

Câteodată simt că mi se-ntâmplă o minune.Pomul parcă s-a mutat din poarta bu­nicilor în inima mea şi acolo va fi mereu ocro­tit. Și așa mă voi bucura, în fiecare primăvară, de bogăţia şi mireasma florilor sale şi voi zâmbi fericit amintindu-mi de el,pomul ca un vitez din poveste...

 

compunere--O amintire din vacanța petrecută la bunici

 

 În fiecare an,după terminarea cursurilor,îmi petreceam toată vara departe de zgomotul bulevardului- la bunici,undeva la marginea orașului.De îndată ce intram în curtea bunicilor, por­neam într-o aventură prin grădina plină de flori. Era ritualul meu preferat. Porneam printre greieri şi cosaşi, pe drumul pe care îl ştiam doar eu şi câinele, tovarăşul meu de joacă. Prima oprire era mu­sai la zidul casei, la muşuroiul de furnici. Felix se aşeza tacticos lângă mine, îşi învârtea coada pe lângă el şi aş­tep­ta. Priveam împreună cu el ar­­ma­tele de furnici şi-i ex­plicam într-o limbă pe care cu siguranţă o înţe­le­geam nu­mai noi, cam cum stă trea­­ba într-un mu­şu­roi. La final, în­ce­peam să le nu­măr. Eram convins că toa­te nu­me­rele fuseseră in­­ven­tate, doar ca să observ cât mai bine fur­nicile şi să ve­rific da­că sunt tot atâ­tea ca în vara tre­cută. Când ajun­­­geam la treize­ci, o luam de la ca­păt, pâ­nă îl vedeam pe Felix cum îşi ridică brusc coada în sus, plictisit, şi era musai să por­­nim mai departe. O luam pâş-pâş, pe lângă gar­dul din lemn, cu Felix în faţă, păşind tac­ticos peste stra­turile de crăiţe şi de petunii...nu călcam niciuna,că se supăra bunica. Ur­mau straturile cu legume, coacăzele ro­şii,în dreptul cărora Felix ştia că e cel mai important po­pas şi, undeva, în spa­­tele curţii, în­tr-un loc destul de retras, era opri­rea finală, în tufele de hortensii, pe care bunica mea le iubea mai presus de orice. Când ajun­geam lân­gă ele, mă asiguram că nu sunt supra­ve­ghea­t, mă furişam pe lângă părul cu frunze creţe şi-mi fă­ceam un culcuş drept în mij­locul lor. Era ob­ser­vatorul din care priveam grădina şi ce­rul. Felix se cuibărea lângă mine şi stăteam amân­­doi, el pufăind, eu atent la fiecare miş­ca­re din jur, de tea­mă să nu cumva să fim des­co­periţi.
Căldura înteţise mirosul florilor. De după frun­ze şi florile bulbucate, vedeam tot ce miş­ca în jur, auzeam, ca pe nişte ecouri, po­veş­tile spu­se de oamenii mari.La final de vară, când tufa nu ne-a mai încăput şi şcoa­la tre­bu­ia să în­cea­pă, am plecat cu regret pe dru­mul meu : la școală, iar Felix, tac­ticos, învârtindu-şi coa­da, a ră­mas la poartă să mă aş­tepte, uitându-se lung,cu tristețe....

Nu putem şti cine suntem decât prin Bucurie, dacă nu cunoaştem Bucuria, nu ne cunoaştem pe noi înşine, este propria noastră natură,este în noi.

                    Să ne bucurăm în fiecare zi de tot ce ne-nconjoară!!!!!!!!!