În fiecare an,după terminarea cursurilor,îmi
petreceam toată vara departe de zgomotul bulevardului- la bunici,undeva la
marginea orașului.De îndată ce intram în curtea bunicilor, porneam într-o
aventură prin grădina plină de flori. Era ritualul meu preferat. Porneam
printre greieri şi cosaşi, pe drumul pe care îl ştiam doar eu şi câinele,
tovarăşul meu de joacă. Prima oprire era musai la zidul casei, la muşuroiul de
furnici. Felix se aşeza tacticos lângă mine, îşi învârtea coada pe lângă el şi
aştepta. Priveam împreună cu el armatele de furnici şi-i explicam într-o
limbă pe care cu siguranţă o înţelegeam numai noi, cam cum stă treaba
într-un muşuroi. La final, începeam să le număr. Eram convins că toate numerele
fuseseră inventate, doar ca să observ cât mai bine furnicile şi să verific
dacă sunt tot atâtea ca în vara trecută. Când ajungeam la treizeci, o
luam de la capăt, până îl vedeam pe Felix cum îşi ridică brusc coada în sus,
plictisit, şi era musai să pornim mai departe. O luam pâş-pâş, pe lângă gardul
din lemn, cu Felix în faţă, păşind tacticos peste straturile de crăiţe şi de
petunii...nu călcam niciuna,că se supăra bunica. Urmau straturile cu legume, coacăzele
roşii,în dreptul cărora Felix ştia că e cel mai important popas şi, undeva,
în spatele curţii, într-un loc destul de retras, era oprirea finală, în
tufele de hortensii, pe care bunica mea le iubea mai presus de orice. Când ajungeam
lângă ele, mă asiguram că nu sunt supravegheat, mă furişam pe lângă părul
cu frunze creţe şi-mi făceam un culcuş drept în mijlocul lor. Era observatorul
din care priveam grădina şi cerul. Felix se cuibărea lângă mine şi stăteam
amândoi, el pufăind, eu atent la fiecare mişcare din jur, de teamă să nu
cumva să fim descoperiţi.
Căldura înteţise mirosul florilor. De după frunze şi florile bulbucate, vedeam
tot ce mişca în jur, auzeam, ca pe nişte ecouri, poveştile spuse de oamenii
mari.La final de vară, când tufa nu ne-a mai încăput şi şcoala trebuia să înceapă,
am plecat cu regret pe drumul meu : la școală, iar Felix, tacticos,
învârtindu-şi coada, a rămas la poartă să mă aştepte, uitându-se lung,cu
tristețe....
