Limba noastră

,,Aţi dat uneori, din întâmplare, peste poza voastră de acum 5-6 ani? Vă priviţi cu o veselă neîncredere, cu o mirare nu lipsită de mândrie şi tandreţe. „Ăsta eram eu? Aşa mic şi speriat? Hm…“ Omuleţul mic şi speriat vă seamănă şi totuşi e altul, cineva la care vă uitaţi cu prietenie, dar oarecum străin, din susul unei scări. Continuaţi să urcaţi şi fiecare treaptă vă îndepărtează de omuleţul mic şi speriat, deveniţi pe zi ce trece mai puternici, mai iscusiţi.

Poate nu v-aţi gândit niciodată, dar pe noi, profesorii, întâlnirea cu un caiet de-al vostru din anii trecuţi ne îndeamnă la reflecţii asemănătoare. Căutând deunăzi nişte lucrări de control ale clasei a VII-a, am dat, într-un colţal dulapului, peste un teanc de caiete care… erau şi nu erau ale lor. Aceleaşi nume, scrise cam la fel, dar cu sfială, parcă scrise cu mâna stângă. Erau caietele lor din clasa a II-a. Le-am răsfoit îndelung, emoţionat de această neaşteptată întâlnire peste ani, ca pe un album de familie. Aproape la fiecare pagină, o bucurie caldă izvorâtă din uimire şi mândrie îmi umplea toată fiinţa. „Cât au crescut prichindeii! Ce cale de la ţopăitul lor de vrăbiuţe până la zborul lor de azi… Ce frumos au rodit strădaniile lor!“

Cu inima aburită de emoţia acestei întâlniri, am luat lucrările de control şi m-am aşezat la masa de lucru. După vreo două ceasuri, sprijinit de creionul roşu, le străbătusem la centimetru pătrat şi puteam să le încui în sertar. N-am făcut-o. Am rămas în faţa câtorva lucrări. Din paginile tăiate cu prea mult roşu se târa spre inima profesorului amărăciunea. Greşeli inadmisibile prin „copilăria“ lor, exprimări stângace, idei sărăcăcioase, înveşmântate grăbit şi anapoda.

Şi în mintea mea, mai puternic decât altă dată, se înşuruba aceeaşi întrebare: de ce? De unde atâta debilitate în folosirea limbii materne la unii dintre copii? De ce această folosire pur şi simplu „casnică“ a limbii? De ce această nepăsare pentru instrumentul extraordinar de punere în valoare a personalităţii omeneşti, limba? De ce această folosire leneşă, incultă a ei?

Profesorul cunoaşte răspunsul. Şi este aspru. Dar nu numai aspru. Este răspunsul unui prieten, al unui sfetnic care doreşte nu să te cicălească, ci să te ajute, care nu vrea să te umilească, ci să-ţi redea încrederea în tine, pentru că el crede în tine, în dorinţa ta de a te desăvârşi, în puterile tale de a o face.

Răspunsul este acesta: răul vine din amorţeală, din inerţie, din somnolenţă. Nu ţi-ai mobilizat niciodată prea mult timp puterile. Ai citit, fireşte, sute de pagini, ai învăţat, desigur, zeci de reguli gramaticale, ai rezolvat nu ştiu câte teme şi ai înnegrit cu cerneală nu ştiu câte caiete… Ai făcut însă toate aceste lucruri înghiontit de catalog, severul judecător al meseriei de elev. Le-ai făcut ca un automat, absent. Parcă ai bătut cuie şi încă numai pentru a face dovada că le-ai bătut. Şi te-ai obişnuit aşa. Iar când, uneori, profesorul încerca să te trezească scriind în josul caietului: „Nu sunt mulţumit“, te întrebai senin: „De ce? pentru 4-5 greşeli?“. Cred că înainte de orice cu asta trebuie să începi: să scapi de această seninătate, de această automulţumire care vine din efectuarea mecanică a muncii tale şcolare. Cuvintele: „Am citit, am scris“, spuse cu un ochi la cerneala ce tocmai se usucă, iar cu celălalt la mingea de sub pat, sunt o adevărată nenorocire. E adevărat, tema există în caiet, dar odată cu evaporarea ultimei urme de cerneală începe să se evapore şi ea din mintea ta. Şi în timp ce te joci, legătura dintre tine şi temă se subţiază, se închirceşte, rămâne doar vrejul uscat al amintirii: „Eu mi-am scris!“.

Nu trebuie să te mulţumeşti doar cu atât. E prea puţin, primejdios de puţin. Tema la limba română, „de citit, de scris“, este, în esenţă, un antrenament. E un prilej de a-ţi verifica permanent forţele, de a-ţi birui şovăielile, de a-ţi spori siguranţa, e o invitaţie spre frământare, e o luptă între ceea ce eşti şi ceea ce poţi să fii.

Studiul individual, unica şi universala cheie a progresului şcolar, deschide, e adevărat, orice poartă, oricât de ferecată. Dar pentru aceasta – aşa cum orice fruntaşla învăţătură o poate confirma –, în aliajul ei nu poate intra niciun procent de amorţeală, ci cu totul altceva: concentrare, tenacitate, dorinţa de a înţelege, de a aprofunda.

Cei care au înţeles studiul individual altfel, ca o hoinăreală de-a lungul lecţiilor şi temelor, plătesc acum această mentalitate. Ale lor sunt aceste lucrări de control ce dau de lucru creionului roşu, ei sunt aceia ale căror teze nu depăşesc pagina, ei semnează rândurile acestea seci, moarte. Gândirea lor nu-şi găseşte calea de exprimare, se poticneşte, ocoleşte orice dificultăţi, ca un copil obstacolele, într-un cuvânt, nu progresează. Trec zile, trimestre şi ei încă… nu zboară.”

 

                                          (Mircea Sântimbreanu, Să stăm de vorbă fără catalog)