O dimineaţă de martie şi ziua începe somnoroasă,o
pulbere argintie se spulberă pe crengile nucului din faţa casei. Lumina
puternică îmi lăcrimează o vreme ochii. Apuc să mai văd doar siluetele subţiri
ale pomilor, urmele lungi şi sclipitoare lăsate de un pescăruș, un nor alb,
pufos într-un colţ de cer.Pe fereastră, în depărtare, văd turnul bisericii care
veghează. Lumina grea de pace alunecă ca o veche catifea, ca un abur uşor.Pocnete moi, de crengi ce se dezmorţesc, murmur firav de ape
care curg din streşini prea pline,de undeva, aproape, un foşnet fin. Vine de
sub pământ, dintre pomi,din spatele tufelor goale de frunze. E freamătul care
se face simţit doar atunci când se apropie primăvara, ca şi cum ar fi uruitul
dezmorţit al pământului care se trezeşte din somnul iernii.
Se face că plouă şi că stelele au rămas agăţate de
crengile nucului, că o lumină caldă se lasă peste lume şi prinde în vraja ei
crengile cu mugurii nerăbdotori. Şi-atunci pot să aud iar clopoțeii din aripile
îngerilor care colindă pe cărările cerului și picură vestea venirii
cocorilor.Simt că inima mi se încălzește. Nimic nu mă poate atinge.
