compunere--Liniștea apusului de soare

 .....aduce noaptea şi o dată cu ea vine şi dorinţa de a opri timpul.....

Razele de soare aurii dispar încet,încet aducand lunii stăpânire peste cer.
Un apus este ca o copilărie sfârşită.Suferinţa are culoarea portocalie îmi spun de  multe ori prinvindu-l... sau poate în durerea unor gânduri pe care portocaliul soarelui le scotea mereu la iveală.
Apusul soarelui ,,omoară” lumina....lumina care face minuni.Stau câteodată și privesc liniștea cerului  și am impresia că o mână nevăzută îi arată soarelui coborârea spre alte tărâmuri.Vrea să plece sau mai dorește un răgaz?Se aprinde mai tare ,se face parcă mai mare,înaintează cu îndrăzneală spre marginile cerului ,se poleiește,își acoperă discul cu roșiaticul supărării sau al oboselii după o zi plină de bucurii și dureri,ar vrea să plece ,dar ar mai rămâne,își cheamă în ajutor norii,le dă și lor din culoarea lui,îi ademenește într-un joc al aprinerii....se amăgește știind că mereu el este cel care va coborî, va ajunge spre alte zări,să-i lumineze pe alți și alți oameni,vietăți, pământuri,frumuseți și urâciuni. Dar încearcă mereu să mai rămână,socotind că nu și-a terminat menirea.Coboară încet și-și cere iertare, că apusul lui este o stingere,o renunțare și de fiecare dată nu-nțelege de ce după el vine întunericul,misterul, umbra,frica,somnul,șoapta,nemișcarea,încetineala.Sigur... posibilitatea unui nou răsărit trezește în oameni visuri măreţe… sau poate doar dureri strălucitoare.Sunt clipe când de dincolo de unde răsare ar mai privi încă odată înapoi,dar știe că plecarea lui este mereu o bucurie pentru aceea de care a fost candva îndrăgostit –luna.... și-atunci se împacă:așa a fost marea poruncă.

Da!!!dar primele cuvinte au fost:să se facă LUMINĂ!și lumina o aduce numai el,soarele...care în fiecare zi trebuie să apună.Apune cu speranța că după întuneric,oamenii tot pe el îl așteaptă.Apusul este doar o plecare,dar întoarcerea este o bucurie,o renaștere.Se pare că în momentul apusului, Dumnezeu strânge la un loc toată splendoarea pământului,a  mării şi a aerului, şi ţesându-le într-o mantie plină de frumuseţe, o aruncă peste umerii unei zile ce este pe cale de a dispărea.

    Privesc tabloul,,Peisaj la apusul soarelui”a lui van Gogh--observ cerul în nuanțe roșiatice-portocalii-luminoase,care totuși coboară în umbre spre casele,arborii ce se leagănă neputincioși, luand nuanța neagră a originilor, a începuturilor, vegetația pămantului devine și ea neagră...doar cele două poteci de ape iau culoarea cerului ca o bucurie,strecurandu-se în unghi spre viața ascunsă în casele întunecate... focalizează energia în acea direcție,cred că exprimă voința acționează decat în sensul BINELUI...