Plec spre zări necunoscute în luna lui Cuptor,trec pe sub
salcâmii înalţi cu toate crengile
plecate de greutatea florilor ce-mi par candelabre uriaşe cu atâtea lumini,iar zborul
şi zumzetul unor ființe aeriene țes o muzică plăcută. Mireasma florilor albe nespus
de fină se varsă şi umple natura întreagă…valurile de lumină întind peste
adâncul văzduhului o punte aeriană de pulbere aurită.
Am lăsat cerul să-şi cearnă azuru-i adânc în picături
albastre prin reţeaua deasă şi mişcătoare a frunzelor, razele de soare să se
topească în tonuri de aur... și-am urmat vântul amăgitor care atingea florile
şi apoi fugea spre zări mai înalte ,am
privit florile înşelate cum își plecau
în urmă-i capul şi plângeau cu lacrimi
de rouă.Din albastrul şters al cerului adânc, soarele,alb de fierbinte ce era,
ploua cu foc...era amiază... acum nicio suflare de vânt nu mai mişca aerul
învăpăiat, niciun fir de iarbă nu se clătina,iar eu,nemișcat,la umbra unui plop liniştit,priveam cum pe verdele
gingaş al frunzelor încremenite lumina soarelui se răsfrânge în văzduh în mii
de mici oglinzi aeriene. Totul răsufla greu...era cald,cald,cald...mi-aș fi
dorit ca o adiere răcoroasă şi uşoară să-mi atingă faţa,să simt pe frunte
fiorul rece de aripi fantastice al unui stol de lebede cu zbor iute şi tăcut.Sigur
și ele își găsiseră adăpost la umbra sălciilor ce străjuiau lacul din apropiere. Eram înconjurat de o tăcere,de o linişte sfântă...m-am simțit,pentru o
clipă,suflet din sufletul naturii.....
