Întotdeauna după sărbătoarea Crăciunului,privind crengile
goale ale codrului,rupte de de vânt îl întreb cu voce înceată de ce te legeni,
codrule, fără ploaie, fără vânt cu crengile la pământ?
Cândva un băiet te cutreiera,îl culcai ades lângă izvor
s-audă cum apa sună-ncetişor somnoroasă,îi aduceai un miros adormitor și prin
vis asculta pitpalacul.Îl duceai apoi la mijlocul des al codrului într-un
luminiș unde-l întâmpinau glasurile păsărilor ,iar el devenea prințul ce purta
pe umeri însemnele cerului:Luna,Soare și Luceferi.Trecea prin codri de argint
și în barca de pe lacul încărcat cu nuferi galbeni, așteptând ca dintre trestii
să răsară o gingașă mireasă.Cu glasul dureros de dulce murmura:,,nu vine,nu mai
vine”.... și trist în noaptea ce se lăsa urmărea somnoroasele păsărele,lebăda,
asunzându-se între trestii,să asculte suspinul izvorului șoptindu-i:,,Noapte
bună”!
