În vârful bradului meu un înger mic, strălucește alb în
noapte...a trecut Crăciunul,dar pare că, de când lumea, se plimbă și zboară
singur și nestingherit prin camera mea... este îngerul bradului și al casei,a
venit, s-a așezat cuminte pe crengile
bradului, tocmai în vârf,apoi a coborât și a rămas cuminte și
tăcut pe umărul
meu....așteaptă! Sub geamul meu,zăpada pufoasă pare că arde sub lumina lunii,
sclipeşte ca şi cum acolo, sub ea, ar fi un foc tainic ce ar trimite raze
alburii de jos în sus. Copacii de pe marginea drumului şi-au lăsat crengile îngreunate
de zăpadă, până aproape de pământ, o bură subţire, strălucitoare, se
desprinde de undeva, de sus şi cade în valuri argintii pe pământ.
Lumea înghețată a iernii parcă mă cheamă în adâncurile
ei. Umbrele lungi ale copacilor îmi par treptele unei scări-unele albe, luminate,
altele cenuşii, mai sus şi tot mai sus, până la cerul în care sunt împrăştiate
mii de lumini ce tremură mărunt. Din când în când, câte una se măreşte
dintr-odată şi apoi dispare, lăsând în locul în care a fost o urmă, ca o dungă
lucitoare.Mă întreb cine stinge luminile cerului,iar îngerul îmi șoptește
secrete neînțelese....E iarnă,e început de an...revăd fulgii lui Ianuarie, se
declanşează în mine o bucurie frenetică,e o explozie de entuziasm pe care cred
că o avem cu toţii şi care aparte la fiecare început de an. Strig cu bucurie:
,,Ninge!", cu exaltarea Începutului.
Iarna e coconul
acela alb şi strălucitor care doarme și apoi se preface într-un fluture sublim
şi liber,îl aștept cu speranța că mugurii de pe crenguța ce-mi bate în
geam,într-o zi,vor înflori...
