SCENA a IV-a--actul I
(
Maiorul,Madame Vintilă,Bogoiu, Corina)
(Corina a apărut sus pe scară. Foarte tânără, mai tânără
chiar decât cei douăzeci și cinci de ani pe care îi are. E într-o pijama de
casă, pe care și-o încheie, în timp ce coboară scara. A prins ultima replică a
Madamei Vintilă și îi răspunde. [...]
CORINA: A, nu așa. Nu-mi place deloc. Mai tare. Nu vă e
rușine de soarele ăsta? Mai tare, pentru Dumnezeu! Hai, curaj: bună
dimineața!... Nu vreți. Păcat. Aveam să vă dau o veste bună, dar n-o meritați.
Prea sunteți lugubri.
MAIORUL: O veste?
MADAME VINTLĂ: Bună?
BOGOIU: O veste bună?
(Au venit toți trei spre ea, viu interesați) [...]
CORINA: Așa mai merge. Ei bine, aflați că în curând,
peste jumătate de oră - azi dimineață în orice caz – telefonul nostru va
funcționa.
MAIORUL, MADAME VINTILĂ (aproape în același timp, dar
auzindu-se replica fiecăruia): Nu se poate! Nu-i adevărat!
BOGOIU: Serios?
CORINA: Se poate, e adevărat și e serios. Aștept un
mecanic de la Gheorghieni. Un om de la telefoane. Trebuie să vie cu autobuzul
de nouă.
MADAME VINTILĂ: De unde știi?
CORINA: Pentru că l-am chemat eu. Ieri, după prânz, în
timp ce dumneavoastră v-ați dus cu maiorul la pescuit... Ai prins ceva, domnule
maior?
MAIORUL (cap dezolat, mâinile deschise, cu un gest de
fatalitate). [...]
CORINA (către Maior): Iartă-mă, n-am vrut să te supăr.
Prin urmare, în timp ce dumneavoastră erați la pescuit...
BOGOIU: Vorba vine la pescuit.
MAIORUL: Nu mai taci, domnule?
BOGOIU: Ba tac, da' mai întâi să spui dumneatale, cu mâna
pe conștiință, câți pești ai prins de când ești aici? (Maiorul tace încurcat)
Buuun. Va să zică ai prins... câți ai zis? Păi asta se cheamă pescuit, nene?
Prinde și dumneata ceva. Nu zic mare lucru. Nu cer un rechin. Prinde colo un
obleț, ca să fie. Un cap de obleț, o coadă de obleț. Un solz, domnule, un solz.
Prinde-l și atunci mă închin. Te fotografiez. Pe onoarea mea! Când te-oi vedea
cu oblețul în undiță, te fotografiez. Uite, aparatul e aici. (Arată spre un
aparat fotografic, care atârnă într-un cui sau e undeva, pe-o etajeră) Pe
dumneatale te așteaptă.
MAIORUL (către Corina): Duduie, spune-i să tacă. Spune-i
să tacă, fiindca altfel nu știu ce se-ntâmplă. Eu când mă înfurii…...”
(Mihail Sebastian,Jocul de-a vacanța)
Opera dramatică este textul în care autorul își
exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor
personaje angajate într-o acțiune ce se derulează rapid în fața spectatorilor,
fiind generată de conflicte puternice. Fragmentul citat aparține unei opere
dramatice.
Ca în orice piesă de teatru textul este divizat în
acte care la rândul lor cuprind mai multe scene,aici este scena a IV-a. Fiind o
operă dramatică, conține indicații scenice(didascalii) prin care autorul dă
sugestii privind jocul actorilor și aranjarea decorului,de obicei marcate între
paranteze.
Personajele comunică prin intermediul
dialogului,autorul (naratorul) neintervenind deloc în text(în fragmentul de
față,la început, există o prezentare a personajului,Corina).
Fiecare intervenție
a personajelor se numește replică și personajul este numit la început și
alături se fac unele indicații scenice privind jocul acestuia. Interogația
retorică și exclamația retorică au un rol esențial în textul dramatic,sunt
folosite, pentru a da relief personajelor și pentru a conferi voiciune
dialogului și sunt însoțite de o intonație specifică.
,,Jocul de-a vacanța” este o piesă de
teatru de Mihail Sebastian scrisă în 1936. (Piesa de
teatru este o formă de literatură scrisă de un dramaturg, de
obicei constând dintr-un dialog între personaje, destinată
pentru a fi interpretată într-un teatru mai degrabă decât pentru a fi
doar lecturată. Termenul ,,piesă de teatru" se poate referi atât la
lucrările scrise ale dramaturgilor cât și la interpretarea acestora într-un
teatru.)
Titlul ,,Jocul de-a
vacanța"definește clar o formulă de împăcare cu viața, înseamnă jocul de-a
uitarea al omului care poate trăi, măcar din când în când, fără identitate
precisă, fără biografie, fără amintiri și aspirații, în „locuri
somnoroase", fără a mai ști „ora exactă" sau data unei zile; jocul
de-a vacanța înseamnă a trăi o singură zi ce dă sentimentul eternității.
(Piesa „Jocul de-a vacanţa” are un titlu cu mai multe chei, piesa ascunde
adevăruri grele, neliniştitoare. Chiar dacă aminteşte de secvenţele
jocului copilăriei, titlul lui Sebastian asigură la început nivelul prim, dulce
al piesei, apoi apare celălalt nivel, ascuns şi amar, care duce spre tragic.
„Jocul de-a vacanţa” se întâmplă în ultima lună de vară, în august, în munţi,
la pensiunea doamnei Weber, departe de „lumea dezlănţuită”.
„Vacanţa” devine o metaforă a unui tip de existenţă nepermisă în restul anului.
Fără să ştie unii de alţii, şase personaje – patru bărbaţi şi două femei –
optează pentru vacanţa de la pensiunea de lângă Lacu Roşu, la 60 de kilometri
de Gheorghieni.
Fiecare vine din lumea lui, cu prejudecăţi,obsesii,automatisme şi drame. Sunt
însă doritori de experienţe care să le asigure fericirea, ei au o mare dorință,
aproape nefirească. Ei nu tânjesc după o fericire viitoare care refuză să se
împlinească. Cu toţii sunt orăşeni,căutând în munţi, în singurătate, echilibrul
pierdut. Pensiunea doamnei Weber devine o arcă. Fiecare personaj pendulează
între luciditate şi vis.
Vacanţa devine un timp al experienţelor noi, al încercărilor de a evada din
viața normală, fiecare încearcă de a fi fericit.)
În primul rând, dialogul dramatic
este principalul mod de expunere.Personajele
schimbă replici într-un ritm foarte viu.Pe terasa vilei apare Corina,o fată tânără-douăzeci și cinci de ani-îmbrăcată lejer
într-o pijama de zi și intervine în discuția celor prezenți,cerându-le,voioasă
să rostească salutul de dimineață cu vioiciune.Îi tentează,promițându-le că le
va da o veste bună,cei trei sunt foarte curioși și fiecare întreabă
curioși.Vestea Corinei este deosebită:va fi reparat telefonul.În fața celor
nedumeriți,Corina le spune că ea l-a solicitat pe mecanic,când cei doi bărbați de față
erau la pescuit.Tonul ei ironic nu este
înțeles de cei doi,prilej fericit pentru Bogoiu de a râde de nenorocul Maiorului
la pescuit,care n-a prins niciodată nimic.Deși discursul lui Bogoiu pare
agresiv, este prietenos,iar Maiorul îi cere ajutor Corinei,amenințând că-și poate
pierde stăpânirea de sine.
În
al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor.
Corina pare a fi o ființă lucidă,veselă, fascinantă,nu se
ferește să apară destinsă,într-o ținută confortabilă,are inițitivă dictată de
tinerețea ei.Plină de vervă,cere celorlalți să îndeplinească ritualul de
dimineață în salutul soarelui,apoi le explică ințiativa proprie de a repara
telefonul stricat.Conduce discuția celorlalți cu pricepere,luând în râs,chiar
dacă pare serioasă,pasiunea bărbaților de a pescui.
Bogoiu este un
ins curios,exprimându-se,la început,prin întrebări,replici scurte,iar,când
apare momentul de a ironiza pasiunea pentru pescuit a Maiorului,într-o
continuare mișcare și agitație, vorbește mult, pe un ton însufleţit despre
nepriceperea acestuia la pescuit.Vorbește serios,dar sub tonul lui este un râs
mascat.
Maiorul este un
tip ușor enervat,nu-nțelege vorbele lui Bogoiu sub care se ascund cuvinte conţinând
o uşoară batjocură,față de pasiunea lui de pescar,se preface mânios,cerând
ajutor chiar de la Corina,este doar un fel de a-i arăta simpatia.
Dialogul personajelor are replici scurte ,iar indicațiile
de regie(didascaliile)arată mișcarea personajelor,felul în care este îmbrăcată
Corina.La începutul scenei autorul prezintă intrarea în scenă a primului
personaj.Limbajul personajelor este unul normal între trei oameni
obișnuiți,care sunt apropiați într-o vacanță,iar manifestările lor sunt
datorită vacanței care le permite răsturnări de situații. Ca atare jocul nu
este unul oarecare, ci e jocul fiinţei, care permite fiecărui personaj să se cunoască
pe sine şi poate revela fiecăruia adevărurile esenţiale. În ultima instanţă
„jocul” în piesa lui Mihail Sebastian este o formă de autocunoaştere.
