compunere---despre ȚARA de FOC

 

Am citit cartea ,,Toate pânzele sus”, dar mi-a plăcut și filmul și m-a uimit locul unde își propusese căpitanul Anton Lupan să conducă goeleta Speranța, în căutarea prietenului său, Pierre Vaillant- ei bine, da: în Țara de Foc, adică la capătul lumii, adică în sudul Americii de Sud, acolo unde se întinde legendara regiune Patagonia.Mă uit pe un album cu hărți și poze și găsesc Ushuaia e cel mai sudic oraș al Terrei,îmi place o poză  cu fascinantele colonii de lei de mare, cu simpaticele lor ritualuri,în alta văd zburătoare care mai de care mai fascinante, ce trăiesc în perfectă armonie cu pinguinii, focile de mare și orcile. Iată o poză interesantă :El Tren del Fin del Mondo (Trenul de la Capătul Lumii),  care trece pe lângă Cascada la Macarena, pe lângă colibele unor triburi indigene Yamanas care au populat mii de ani acest loc. Cascade, râuri, lacuri, păduri magice – o lume de poveste.De ce mă interesează Țara de foc?acolo în mijlocul verii este ceva ciudat :într-o singură oră un om poate experimenta mai multe anotimpuri: vara, primăvara (sau toamna) și iarna –soare,cald,după vreo 15 minute,a venit norul,s-a pornit vântul și, la un moment dat începe să ningă abundent!

                                     Dar chiar așa: de unde vine denumirea de Țara de foc?
----oare de la focurile aprinse pe țărm de locuitorii originari, yahganiii insulei când vedeau vasele europenilor mergând spre bogățiile din vestul îndepărtat?de ce le aprindeau?poate să-i  avertizeze pe cei care erau la pescuit, să se întoarcă acasă sau să sperie navele europene, fiindcă, aprinzând mai multe focuri, se dădea impresia că erau mai mulți... sau la focurile acelea se încălzeau,pentru că țara este situată în zona de climă rece în emisfera de sud a globului?

Cred că zonele australe (ca și cele arctice) au ceva special, o magie pe care nu se găsește altundeva prin lume. Culoarea cerului este deosebită, lumina soarelui este alta decât chiar și în zonele temperate, unde se află și România.Florile au niște culori extrem de vibrante, unele de-a dreptul țipătoare, fauna este destul de săracă: guanacul,vulpea lui Magellan, vulpea albastră, pe stâncile abrupte sălășluiesc pescărușii și albatroșii, iar la baza acestor stânci sunt pinguinii.

Am aflat că un român,Iuliu Popper (1857-1893)ce participa la prospecțiunile geologice din zonă a numit râuri și munți din Țara de Foc cu nume românești: Capul Sinaia,lacul Bușteni, râul Ureche sau Rosetti, munții Manu sau Carmen Sylva. 

    Cum să-mi închipui acestă ȚARĂ a focului? asemenea soarelui prin razele sale, focul cu flăcările lui simbolizează purificare, iluminare,a fost smuls din cer și dăruit oamenilor,aducându-le căldură,iubire,fericire....o astfel de ȚARĂ este ca o cetate a fericirii....

 

     Să nu uit că am învățat despre ȚĂRI și la noi în Romănia : țara Hațegului;țara Făgărașului;țara Moților;țara Loviștei;țara Călatei; „Țara dincolo de negură” din bălțile Dunării-cartea lui Sadoveanu----voi scrie și despre ele,când voi afla mai multe.......

 

 

 

compunere--În grădina cu flori

 

De câteva ori am văzut-o pe mama răsfoind o revistă în care erau imagini cu flori sau grădini, plante,iar fața ei nu exprima plăcere,bucurie,ci rămânea îngândurată,apoi mi-a povestit despre locul unde crescuse,un loc al florilor.Și iată-mă într-o zi poposind împreună cu părinții într-un loc al amintirilor din copilăria mamei.Acum am înțeles că dragostea pentru aceste minuni ale naturii - florile - n-ar fi fost, poate, niciodată de­pli­nă, fără exis­tenţa acestui mic univers de cu­lori şi miresme,pe care-l știa și-l iubise din copilă­rie.
Era mica grădină din sufletul ei, în care mâinile harnice ale unei femeii sădiseră şi îngri­jiseră toate florile. Ne-a întâmpinat la in­trare și în razele soarelui mi s-a părut că o mai văzusem poate într-un film,poate într-o imagine dintr-o carte.Lângă ea străjuia un maiestuos ar­bust de lă­mâiţă nins de flori albe, al căror parfum dulce-acrişor înmiresma toată curtea.Am alergat spre centrul grădiniţei ocupat de un mare rond, în mijlocul căruia trona o tufă uria­şă de cerceii doam­nei-am râs când mi-am amintit de cerceii doamnei de română-erau la fel. Pe tijele-i înalte, fragile, se înşi­ruiau, la dis­tanţe per­fect egale, flo­ri­celele roz, în formă de inimioare, mai mari la bază, din ce în ce mai mici spre vârf. Iată cre­ţişori roşii, cu flo­rile ase­menea unor bă­nuţi-de unde vin numele acestea,mă gândeam,zâmbind, garofiţe  multicolore,niște flori roşii bătute, cu miros uşor pi­perat, dar şi pestriţe -galben cu roşu-le-am uitat numele. Pe fun­dalul grădinii, lângă gardul ce ne despărţea de strada din spatele casei, se înălţa, până dea­su­pra gardului vechi, cui­şorul - un arbust cu flori minuscule, în for­mă de cui­şoa­re, de un galben-auriu, atât de plăcut mi­ro­si­toa­re, încât în timpul înfloririi, toţi veci­nii care tre­ceau înălţau capul, pentru a afla sursa îmbă­tă­toarei mi­res­me. Preferatul mamei era trandafirul alb, lipit de pe­retele casei. Bucuria mea cea mare a fost ca din când în când îmi dezlipeam frunzele de pe talpă şi mă mi­nunam de im­primeurile firave ale nervurilor acestora. Apoi,m-am ins­talat cuminte pe un scău­nel şi am aş­­teptat ca mama,care o ajuta pe gospodina cu flori să-mi aducă pâinea caldă aurie şi parfumată,nu mai mâncasem niciodată așa ceva...
Un trandafir crescut chiar în dreptul ferestrei casei intrase printr-o spărtură a unui geam şi înflorise în casă, dea­supra mesei de sub fereastră. Poate căuta pe cineva...

Aici, în micul paradis, am învăţat denu­mirile tuturor florilor, aici am privit fascinat agitaţia gâzelor, bondarilor, al­binelor, care culegeau polenul şi nectarul dulce al florilor.

 În ziua aceea mama nu mi-a dat în dar numai gră­diniţa amintirilor ei, ci mi-a împodobit sufletul cu în­ţe­lep­­ciu­ne, generozitate şi dragoste. 

compunere--Bucuria urcușului

 Max latră și aleargă,deși nici eu,nici el n-am fost pe aici și astfel ajungem într-o po­ia­nă întinsă, înconjurată de păduri bătrâ­ne. Într-o parte a poienii e un izvor umbrit de cren­gile unor brazi uriaşi, Izvor limpede şi rece, ieşit cu greu din muntele renumit pentru sărăcia în apă, căci piatra albă, calcaroasă, înghite izvoarele înainte de a le lăsa să izbucnească printre ierburi. Izvorul e o binecuvântare în acest loc cu  pă­duri bătrâne, care opresc vânturile furioase coborâte din­spre creste, şi tot ele um­bresc locul, atât cât este ne­vo­ie, pentru ca roua dimine­ţilor să întârzie cât mai mult şi iarba să rămână fragedă, până aproape de toamnă.Toate acestea mi le spune un om, ce este urmat de un pui de căprioară,așa cum eu sunt urmat de un câine.Toți mergem în tăcere. Drumul prin pădure ne-a apropiat tot mai mult de muntele care se ridica semeţ în faţa noastră. Văzut de aproape, părea, în acelaşi timp, măreţ şi impunător, dar şi ocro­titor al poienii largi. Căldura amiezii joacă peste ierburi, amorţind flu­turii uriaşi şi păsările care au amuţit în umbra pădurii,apoi se ridică ,lăsând umbra amurgului să domine.

Peste poiană s-a lăsat încet liniştea nopții.Noi urcăm spre vârful muntelui-mă întreb totuși de ce urcăm-unde întâlnim spectacolul licu­ricilor,sute şi mii de lumi­niţe care pâl­pâiau sincopat, în noaptea sfârșitului de vară, chemându-se unele pe altele, prin cine ştie ce semne stranii. Ghicin­du-se şi alegându-se, ca-ntr-un dans după legi misterioase. Nu mai văzusem nicio­dată aşa ceva. Locurile parcă luaseră foc,iar noi ne-am oprit tăcuţi.Străinul cu căprioara îmi spune în șoaptă că este locul în care pot simţi cum o aripă mătăsoasă de înger mă mângâie uşor, pe frunte.Simt,da,simt nişte fuioare fumurii cum se preling, se răsucesc, alu­necă foșnind în jurul meu,calde,plăcute,mirosind a brad verde,doar Max privește puiul mirat....

Și-atunci am înţeles că bucuria nu poate fi numită, că ea vine și toamna, atunci când brazii sunt tă­cuţi şi verzi pentru totdeauna. Şi am înţeles că, să ajung la ea, la bucuria asta care nu poate fi nu­mită, tre­buie să tot păşesc în sus, să merg mai departe, am înţeles că undeva, într-o poiană din care se văd munţii este lumina vieții.Am înţeles că e greu să urc spre munţi, dar sigur acolo voi întâlni un om urmat de o căprioară,luminați de licurici.

compunere-- Căutând toamna....

 

am mers pe o cărare pier­dută prin iarba înaltă, am auzit zumzetul lumii, iar lumea îmi părea făcută din umbra unor copaci şi din lumi­nă blândă, din lăcuste şi bondari şi păsări şi foşnet de iarbă înaltă. Şi m-am uitat atunci spre soare şi soarele mi s-a arătat în toată lu­mina lui orbitoare. Şi am văzut şi am simţit: lumea era toată doar lumi­nă.

Urc printr-o pădure cu pomi contorsionați supraviețuitori ai unor timpuri de demult. O cărarea apare și dispare împletindu-se cu un pârâiaș salbatic ce coboară de undeva. Niciun zgomot nu zgârie tăcerea toamnei care s-a lasat deodată peste lume. Cerul e jos, sprijinit pe vârfurile bătrânilor fagi, norii se scurg la vale, pe deasupra pădurii, grei.  Lumina ca de miere învăluie blând orizontul și curge ușor peste lume.Iar eu vreau să văd soarele ca o lumină transparentă curgând ca un şuvoi de aur..Linişte cât văd cu ochii, linişte până departe...  lumea mi se dezvăluie, parcă, în multe culori şi înţe­le­suri. Am pus palmele pe iarbă şi am început să simt cum vântul se strecoară printre firele lungi, unduindu-le. Norii vin şi se duc, soarele apare şi dispare, umbre prelingân­du-se pe pietre - toate par să îşi dezvăluie înţele­suri ascun­se, toate par mai mult decât ceea ce sunt.

  Doamne, câ­tă fru­mu­seţe şi via­ţă e în ju­rul meu! Ce clocot de zămislire şi îm­pli­nire! Câtă ar­mo­nie îmi e dă­­ruită, păşind, pur şi simplu, pe că­rarea unei păduri. Pretutindeni e doar mi­racol,doar vântul îmi șoptește că în curând va veni toamna.....

FECIOARA MARIA

 

Sculptura,,Pietà” înfăţişează două personaje aflate într-un echilibru perfect realizat: pe Fecioara Maria ţinându-l în braţe pe Iisus coborât de pe cruce. Mama îmbrăţişându-şi fiul, cu suferinţă şi resemnare, fiul acceptându-şi destinul, pentru a împlini o aşteptată şi hotărâtoare lecţie pentru omenire.Iisus este sacrificiul suprem,iar FECIOARA MARIA este imaginea durerii,a suferinței prin care trece o mamă ce-și pierde fiul mult-iubit. Chipul Mariei este unul al tinereții eterne, care simbolizează pentru sculptor puritatea. Este interesant ca în loc să arate durere sfâșietoare, Maria este reținută. Fața ei este calmă, de parcă ar fi acceptat moartea fiului său. Prin acestă decizie artistică este din nou, distrasă atenția de pe moartea lui Iisus și fixată pe veștile bune ale acestei morți: că El a triumfat asupra păcatului. Expresia Mariei sugerează că este conștientă de acest triumf. Această ilustrare a Mariei, ca mamă tânâră și senină, exprimă victoria asupra răului a lui Iisus.

  Michelangelo nu a vrut să sculpteze fața lui Iisus arătând durere și suferință. A ales o expresie calmă, senină. Hristos este un simbol al speranței omenirii câștigată prin suferință, în această lucrare, nu un simbol al morții sau al nefericirii. Sculptând figura lui Hristos cu o față atât de senină și cu cât mai puține răni, Michelangelo transmite un mesaj important: acela că ispășirea este o binecuvântare pentru oameni; nu s-a concentrat pe pe durerea și umilința pe care Iisus le-a simțit prin răstignire, ci pe scopul aceste răstigniri--- reuniunea omului cu Dumnezeu.

compunere--Noapte magică

 

Ce­rul apusului şi pădu­rile verzi, de­cupate parcă din cărţi cu poveşti, mă transpun într-o stare de bine.Dealurile povârnite, îmbrăcate în păduri de foioase, străjuiesc îndeaproape curgerea micilor izvoare limpezi. Cerul este de cele mai multe ori doar o îngustă fâșie albastră, punctată din loc în loc cu scame mărunte de nori albicioși. În iarba verde, puzderie de păpădii clipesc galben-aurii,pregătindu-se de somn,apoi se închid usor... cred ca le și aud, atât e de liniște, și se vor risipi, plutind ca niște gânduri ale spiridușilor. Mici sceptre de puf, de abur, de duh, dintr-o lume ireală. Toate se răsfață în cântecul  duios al păsărilor venite de niciunde,să-și caute culcuș de noapte.

Este noapte caldă de vară,țârâitul gigantic al greierilor e sporit,din depărtare,de un glas de fluier. Timid la început, crește tot mai mult in intensitate, sfredelind bolta nopții, pentru ca melodia să fie auzită și-n cer. Pășesc agale, amețit de-atâta liniște și miracol,  simt vân­tul cald, mirosul de apă dulce, de frunze vechi aşe­zate în straturi umede, arămii, de pia­tră udată de apă şi arsă de soare.Ajung împreună cu Max,câinele meu credincios,lângă apa lacului verde ca de smarald topit. Pot să văd în adâncurile lui. Ierburi lungi unduiesc uşor în apă, iar pietrele au toate nuanţele de verde. Verde albăstrui, ca nişte bucăţi rotunde din cerul argintiu, ca presărate cu firmituri de lună, sau maronii, de parcă şi-ar trage seva din pământ. E un ochi magic, şi în oglinda apei se reflectă lumea.  Stau pe malurile străvezii ale lacului şi fiecare piatră sau frun­ză pare făcută din acea lumină translucidă. Orice atin­gere le-ar putea transforma într-un abur uşor şi par­fumat. Doi bondari de noapte se opresc pe o floare galbenă . Râul,venit de departe, transfor­mat într-o spumă albă şi foşni­toa­re, se rostogoleşte în lac de la înălţime peste pietrele acoperite de muşchi gros şi verde. După furia în­spu­mată a căderii, urmează calmul şi transparenţa, limpezimea răco­roasă a întinderii de apă, ce curge insesizabil pe sub umbra pădurii. Luna intră pieziş printre frunze. Gâze şi stropi de apă zboară prin lumina răcoroasă. Simplu şi liniştit, într-o ar­monie greu de descifrat, pe care o simt însă cum îmi învăluie sufletul. Stropii mi se usucă pe faţă. Cascada apei este dublată de cea a vegetaţiei abun­dente, acvatice, sufocan­te. Liane, iedere, buruieni şi flori, toate se îngră­mă­desc să existe, să îşi întin­dă frunzele şi rădăcinile, încolăcindu-se una peste alta, tot mai sus, către astrul nopții..Sunt  uimit de ceea ce este în jur, de la fluturii de noapte mari cât palma, la libelule uria­şe sau buburuze cât o nucă. Până şi muştele par nişte avioane mai mici, iar ţânţarii sunt ca nişte lăcus­te.Toate sunt pline de acest Para­dis, de viaţa şi de bucuria de a trăi, pe care aș vrea să le în­văț repede de la gân­­dăcimea asta plină de fericire. 

           Este un loc ma­gic, ce trebuie privit cu sufletul, stând lângă discul galben al unei flori,luminat de lună.....

 

 

 

 

 

o poezie de Nichita Stănescu---Schimbarea la față

Uite
Priveam spre timpul ce-a trecut
Și lacrimi nu voiau să curgă
Și-n umbra falnicelor bolți
Pământul sta să plângă
Surprins
Mi-a zis eu plâng la Lună
și la voi
De ce îmi arătați mereu aceeași față
De ce aceste cratere adânci ?
Nu-l mai privesc
Ce-ai vrea tu de la Luna
Sau ce-ai vrea de la noi?
Și tac, și stiu, și uit
și nimeni nu se va-ntreba de ce
S-a-ntors Pământul, și s-a-ntors...
Și ochii lui plângeau
Mirat și încă în uitare
I-am zis acum ce plângi?
-Va plâng pe voi!
și bolta falnică s-a rupt...

compunere--În grădina inimii

Pășesc încet,gândind că verdele imperial al pădurilor, pajiştile înflorite şi înmiresmate, ciripitul păsărilor şi susurul molcom al unui pârâu vorbesc doar inimii mele. Lumina tainică a soarelui ce a coborât spre apus face să lucească frunzele fagilor, ferigile se leagănă uşor în vânt, căldura de peste zi stăruie încă în pădure. Vălul nopţii îmbrăţişează totul şi îl învăluie într-o aură de mister, şi acest abur mistic îmi place.De jur împrejurul meu se întinde, nestăpânită, sălbatică şi frumoasă, împără­ţia pajiştilor molcome, a pă­durilor uriaşe, atinse doar de şoapte, de umbre şi de taine bătrâne și uite-așa iar gândesc că  în grădina inimii, freamătă ca nişte flori delicate, mângâiate de zefir, toate aspiraţiile şi toate vir­tuţile pe care le-am plantat în mine.  Gră­dina inimii.... adică acel spaţiu care conţine peisajul meu  interior... o poveste nesfârşită a sufletului, a călătoriei lui prin alte timpuri şi alte lumi. Natura, ea singură, este o rugăciune! Este modul în care Mama Pământ îşi exprimă iubirea pentru cer. Pentru Tatăl Ceresc. Când sunt într-un spaţiu deschis şi încerc să găsesc direcţia orizontului, acolo unde se contopesc cerul şi pă­mântul, mă simt contopit şi eu în îmbrăţişarea lor. Şi îmi las inima să zboare liberă, cu aripi albe şi diafane. Să se umple cu lumina de acolo, din de­părtări! Şi să se întoarcă la mine, ca să îmi dăruiască din transparenţa şi din claritatea ei. Da, convorbirea cu natura este o ru­găciune. Una fără cuvinte. O rugă­ciune tăcută a sufletului. Doar emo­ţie pură!!!!

 

 

Salut lună August !!!coroana verii, revărsare de frenetice transformări
așteptate , luându-mă mereu prin surprindere, regină a pârguirii verii ce-și pune straie ce m-amețesc prin însorita strălucire.Sunt de astăzi campion național(juniori)la TENIS!!!!!!!!!!!!

                                                                              Alin Mihai