Pășesc încet,gândind că verdele imperial al pădurilor, pajiştile înflorite şi înmiresmate, ciripitul păsărilor şi susurul molcom al unui pârâu vorbesc doar inimii mele. Lumina tainică a soarelui ce a coborât spre apus face să lucească frunzele fagilor, ferigile se leagănă uşor în vânt, căldura de peste zi stăruie încă în pădure. Vălul nopţii îmbrăţişează totul şi îl învăluie într-o aură de mister, şi acest abur mistic îmi place.De jur împrejurul meu se întinde, nestăpânită, sălbatică şi frumoasă, împărăţia pajiştilor molcome, a pădurilor uriaşe, atinse doar de şoapte, de umbre şi de taine bătrâne și uite-așa iar gândesc că în grădina inimii, freamătă ca nişte flori delicate, mângâiate de zefir, toate aspiraţiile şi toate virtuţile pe care le-am plantat în mine. Grădina inimii.... adică acel spaţiu care conţine peisajul meu interior... o poveste nesfârşită a sufletului, a călătoriei lui prin alte timpuri şi alte lumi. Natura, ea singură, este o rugăciune! Este modul în care Mama Pământ îşi exprimă iubirea pentru cer. Pentru Tatăl Ceresc. Când sunt într-un spaţiu deschis şi încerc să găsesc direcţia orizontului, acolo unde se contopesc cerul şi pământul, mă simt contopit şi eu în îmbrăţişarea lor. Şi îmi las inima să zboare liberă, cu aripi albe şi diafane. Să se umple cu lumina de acolo, din depărtări! Şi să se întoarcă la mine, ca să îmi dăruiască din transparenţa şi din claritatea ei. Da, convorbirea cu natura este o rugăciune. Una fără cuvinte. O rugăciune tăcută a sufletului. Doar emoţie pură!!!!
