o poezie de Nichita Stănescu---Schimbarea la față

Uite
Priveam spre timpul ce-a trecut
Și lacrimi nu voiau să curgă
Și-n umbra falnicelor bolți
Pământul sta să plângă
Surprins
Mi-a zis eu plâng la Lună
și la voi
De ce îmi arătați mereu aceeași față
De ce aceste cratere adânci ?
Nu-l mai privesc
Ce-ai vrea tu de la Luna
Sau ce-ai vrea de la noi?
Și tac, și stiu, și uit
și nimeni nu se va-ntreba de ce
S-a-ntors Pământul, și s-a-ntors...
Și ochii lui plângeau
Mirat și încă în uitare
I-am zis acum ce plângi?
-Va plâng pe voi!
și bolta falnică s-a rupt...