am mers pe o cărare pierdută prin iarba înaltă, am auzit zumzetul lumii, iar lumea îmi părea făcută din umbra unor copaci şi din lumină blândă, din lăcuste şi bondari şi păsări şi foşnet de iarbă înaltă. Şi m-am uitat atunci spre soare şi soarele mi s-a arătat în toată lumina lui orbitoare. Şi am văzut şi am simţit: lumea era toată doar lumină.
Urc printr-o pădure cu pomi contorsionați supraviețuitori ai unor timpuri de demult. O cărarea apare și dispare împletindu-se cu un pârâiaș salbatic ce coboară de undeva. Niciun zgomot nu zgârie tăcerea toamnei care s-a lasat deodată peste lume. Cerul e jos, sprijinit pe vârfurile bătrânilor fagi, norii se scurg la vale, pe deasupra pădurii, grei. Lumina ca de miere învăluie blând orizontul și curge ușor peste lume.Iar eu vreau să văd soarele ca o lumină transparentă curgând ca un şuvoi de aur..Linişte cât văd cu ochii, linişte până departe... lumea mi se dezvăluie, parcă, în multe culori şi înţelesuri. Am pus palmele pe iarbă şi am început să simt cum vântul se strecoară printre firele lungi, unduindu-le. Norii vin şi se duc, soarele apare şi dispare, umbre prelingându-se pe pietre - toate par să îşi dezvăluie înţelesuri ascunse, toate par mai mult decât ceea ce sunt.
Doamne, câtă frumuseţe şi viaţă e în jurul meu! Ce clocot de zămislire şi împlinire! Câtă armonie îmi e dăruită, păşind, pur şi simplu, pe cărarea unei păduri. Pretutindeni e doar miracol,doar vântul îmi șoptește că în curând va veni toamna.....
