compunere--Model și antimodel--dialog

 

 

  Înalt,elegant în treningul albastru,cu racheta în mâna stângă,tânărul tenismen pășește zâmbind printre cei ce-l aplaudă,apoi dintr-o săritură este pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.Este campion,s-apleacă ușor,pentru a primi medalia și cupa.Pleacă și este urmat de prietenii și ei fericiți.Deodată îi apare în față un alt tânăr elegant,îmbrăcat ca după o revistă de modă.

-Deci,așa arată un model sportiv!se miră el și-l înconjoară cu privirea.

-Ei,nu sunt model,sunt un sportiv și lupt pentru scopul meu,acela de a fi cel mai bun în tenis.

-Eu sunt model în modă,nu-mi place niciun sport,ambiția mea este să am cele mai bune haine și mai scumpe.

Tenismenul zâmbește,își așază racheta alături de medalie și-i răspunde :

-Ambiția înseamnă urmărirea unui țel,de a fi mai bun astăzi decât ieri.Antrenorul îmi spune să joc cât mai bine,pentru a câștiga fiecare punct.

-Și ce câștigi din lupta asta?Uită-te la mine,nu fac nimic,sunt un leneș fericit,mie îmi aduc părinții tot ce le cer.Așa mă simt un victorios.

-Eu nu sunt mereu victorios,am avut și înfrângeri,dar acestea au însemnat un motiv de a mă autodepăși,de a demonstra că sunt puternic.Cei de lângă mine m-au încurajat și atunci am simțit în mine o bucurie că nu sunt singur.

-A!deci ai încredere în forțele proprii!Eu n-am încredere decât în cei care mă îmbracă,mă hrănesc,mă plimbă.De ce să fac ceva singur?

-Pentru că trebuie să ai disciplină,respect pentru cei din jur,să le mulțumești pentru osteneala lor.

- Ha!ha!haaaa!să le mulțumesc?de ce?când nu sunt mulțumit,le întorc spatele,îi cert ,că nu mă protejează,nu se ridică ei la dorințele mele.

-Stai puțin,sunt încurcat,nu știu ce să-ți răspund.Tu te consideri un lider,iar ceilalți îți fac diverse servicii?

-În sfârșit ai înțeles,eu sunt un tip,un exemplu,un model pentru ei.

Campionul și-a strâns în tăcere obiectele,a plecat cu pas hotărât,s-a întors și i-a strigat:

-Deschide dicționarul la cuvântul,,antimodel”și citește cu voce tare,e cuvântul care ți se potrivește!

Compunere--,,DOI SE CEARTĂ,iar AL TREILEA TRĂIEȘTE BINE”

    Din scorbura unde ajunsese într-o zi,hoinărind,Veverița roșcată privea de jur împrejur fericită,În sfârșit avea o casă a ei.La rădăcina copacului ei,fiindcă așa credea că tot copacul este al ei, erau frunze veștede,mușchi verde,crenguțe.Toate așteptau să fie duse sus,în scorbură și...încet,încet a dus sus totul,iar scorbura a devenit caldă,,doar într-un colț a lăsat un loc gol-acolo își va aduna alunele,ghindele,nucile,din care-și va pregăti mese îmbelșugate.Muncind continuu,n-a observat că-n copacul de alături o altă veveriță frumoasă,albă,delicată,cu ochi albaștri privea cu interes cum aleargă sus și jos Roșcata.Ba chiar se întreba în gând:,,De ce atâta alergătură?De ce să-și facă o scorbură primitoare,când toată pădurea poate fi a ei?De ce să-și adune atâtea fructe,când sunt împrăștiate în toată pădurea?Mai bine să se plimbe,să-și facă noi prieteni!A!uite un Bur-bursuc!Ce sprinten este,un adevărat săritor!Și ce dungi albe are pe cap!Este chiar drăguț!

  Și Alba-veveriță îi iese înainte,căutând să se împrietenească cu el.La început,timid,acesta abia asculta ce-i vorbea întruna despre blana ei,despre călătoriile ei,despre viața ei ușoară și fericită.I-a propus să colinde împreună pădurea,să-și facă prieteni,să petreacă în veselie,fiindcă până la iarnă este timp mult.Și așa a trecut vara,apoi frunzele s-au îngălbenit,iar ei doi se plimbau fericiți,stârnind valuri înalte arămii de frunze.

  Într-o zi rece a început să bată un vânt aspru,apoi o ploaie rece a căzut zgomotoasă,alungând vietățile pădurii prin scorburi și tufișuri.Cei doi:Alba-veveriță și Bur-bursuc au fugit chiar sub copacul Roșcatei-veverițe.Nedumeriți de vremea ploioasă și rece au început să dea vina unul pe celălalt:

,,Tu,Alba,m-ai atras într-o aventură și acum n-am niciun loc al meu!

,,Ba tu ești vinovat,timid cum ești ,nu m-ai oprit din petreceri!”

  Și continuau,zgribuliți,nemâncați să-și reproșeze zilele pierdute în hoinăreală.

   Sus,într-o scorbură caldă,îmbelșugată,Roșcata-veveriță savura cu plăcere o alună dulce,iar lângă ea cânta melodios un greiere uitat din vară.

   

  

 

 

  

,,CÂINELE ȘI CĂȚELUL” este un text narativ

 

Textul narativ este un text în care sunt prezentate fapte, întâmplări, evenimente, într-o succesiune de momente. Într-un text este narativ sunt personaje care participă la evenimente ce au o legătură între ele,iar acțiunea urmează o succesiune cronologică.

 Elementele unui text narativ sunt:

                                 - naratorul

                                 - subiectul (înlănţuirea cronologică)

                                 -personajele

                                 -timpul şi spaţiul evenimentelor.

Acest text narativ este o fabulă(lat. fabula = ,,povestire”) -- o specie a genului epic, în care sunt criticate defecte omeneşti prin intermediul obiectelor sau al fiinţelor necuvântătoare,iar figura de stil folosită este personificarea. 

                      Fabula are două părţi: naraţiunea şi morala şi un mesaj cu caracter educativ.

  Naratorul privește scena din exterior și  pune în discuție prin intermediul personajelor--întruchipate de animale personificate- principiul egalității între semeni. Naratorul își exprimă atitudinea critică față de cele prezentate prin intermediul moralei(învățătura).

  Modul de expunere este narațiunea.Acțiunea este simplă,se desfășoară într-un anumit spațiu- o curte,poate simboliza societatea; într-un anumit timp, „dăunazi”, care arată timpul contemporan poetului, dar și cel prezent.

  Titlul subliniază confruntarea în planul ideilor dintre cele două personaje: câinele și cățelul,sunt în antiteză și reprezintă tipuri umane generale, pe care le întâlnim în fiecare zi.

 Câinele întruchipează omul nesincer,mincinos,cu vorbe frumoase, dar ipocrite,nesincere,dorește să ajungă în rândurile celor puternici.

  Cățelul întruchipează omul naiv, care crede cu ușurință cuvintele frumoase și promisiunile nesincere.

   Subiectul- fabula începe cu vorbele arogante ale dulăului Samson care își exprimă indignarea față de pretenția animalelor mai puternice: lupii,urșii că ,,prețuiesc ceva" prin originea lor nobilă și critică lipsa de modestie a acestora,considerând că acest aspect este o întâmplare și apreciază cu falsă modestie:

                 ,,Si eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.”

apoi  aduce exemplul țărilor civilizate în care există egalitate. Cum societatea este în schimbare ,,lumea se cioplește",se educă, așteaptă ca progresul să se manifeste și în societatea noastră unde există multă aroganță,mândrie din partea celor puternici:

                   ,,Numai pe noi mândria nu ne mai părăsește". 

Pentru a fi cât mai convingător în ceea ce susține, el explică propriul său exemplu, afirmând cu falsă modestie că îi face plăcere când este considerat un ,,obișnuit”, fiecare i se adresează cât mai simplu:                                                                   ..................,,.am de bucurie,

                   Când toată lighioana,măcar și cea mai proastă,

                   Câine sadea îmi zice, iar nu Domnia voastră".

Samson este ,,dulău de curte", puternic,zgomotos,vrea să atragă atenția asupra sa și asupra ideilor pe care le susține.

În acest moment intervine naratorul care privește scena din exterior, aducând câteva precizări legate de timp și personaje:

                    ,,Asa vorbea deunăzi cu un bou oarecare

                      Samson, dulău de curte, ce latră foarte tare".

Scena este animată de intervenția lui Samurache care, încurajat de cuvintele promițătoare ale lui Samson, părăsește poziția lui de ,,simplu privitor", într-un elan de frăție:

                     ,,S-apropie îndată

                      Să-și arate iubirea ce are pentru ei: 

                      Gândirea voastră,zise,îmi pare minunată,

                     Și simtimentul vostru îl cinstesc, frații mei."

Încântat de ideile expuse de Samson, el își arată admirația față de mai puternicii ogrăzii, tratându-i de la egal la egal, ca pe niște frați. Afirmația lui Samurache stârnește mânia lui Samson, uimit de îndrăzneala bietului cățel. Pe un ton jignitor, îi răspunde amenințându-l cu bătaia:

                    ,,Noi, frații tăi, potaie!

                      0 să-fi dăm o bătaie

                      Care s-o pomenești."

El restabilește diferența de rang și putere dintre ei, copleșindu-l pe Samurache cu jigniri pentru lipsa de respect pe care le-o arătase:

                     ,,Cunoști tu cine suntem,și ți se cade ție,

                       Lichea nerușinată, astfel să ne vorbești?"

încercarea sărmanului cățel de a se justifica este tăiată cu autoritate și dispreț, dulăul explicându-i cu aroganță adevăratul sens al cuvintelor sale:

                      ,,Adevărat vorbeam

                        Că nu iubesc mândria și că uresc pe lei,

                       Că voi egalitate, dar nu pentru căței".

    Morala (învățătura) este simplă,decodifică atitudinea autorului față de realitatea prezentă: dulăul dorea egalitate cu cei mai puternici decât el, iar în fața celor slabi,umili,încrezători dorea să mențină diferența de poziție socială, ca o încredințare a puterii sale.  

  Personajele:

   Samson-nume cu puteri excepționale- simbolizează dorința de parvenire,de reușită,de transformare vădită în discursul nesincer prin care caută să-i impresioneze pe ascultătorii săi. Minciuna îl ajută să-și susțină ideile și poziția pe care o dorește egală cu a celor mari, cei de rang înalt,puternic.. Afișând o falsă modestie, el caută să atragă mulțimea de partea sa, iar prin tonul sforăitor,mincinos bazat pe exemple ce pot fi crezute: ,,lumea se cioplește"...în țări civilizate... este egalitate", vrea să-i convingă pe cei ,,simpli”,încrezători, care nu cunosc bine situația și pot fi ușor manevrați și păcăliți de falșii politicieni.

El susține egalitatea între semeni, ceea ce se dovedește a fi, în final, o minciună.

  Samurache este omul slab, naiv,este cel care cade pradă primul ipocriziei,minciunii și falsității lui Samson. Naiv și încrezător, el este atras de cuvintele promițătoare ale dulăului ,,care latră foarte

tare". Credulitatea sa va fi sancționată cu asprime chiar de Samson, care îi precizează

pe un ton jignitor ,,potaie"...lichea nerușinată" și plin de amenințări.,,O să-ți dăm o

bătaie / Care s-o pomenești"(pluralul,,dăm”—noi cei puternici) care este adevăratul sens al cuvintelor sale: ,,Că voi egalitate,dar nu pentru căței”.

El îi arată astfel că-i disprețuiește pe cei mai slabi decât el,pe care îi dorește supuși . Când Samurache își arată sentimentele de admirație și fraternitate față de puternicul Samson, i se dă o lecție aspră pentru îndrăzneala lui de a se considera egal cu cei puternici,importanți,, de neam mare".

   Samurache, al cărui nume arată un om slab și naiv, greșește, crezând promisiunile mincinoase ale lui Samson,fără a așteapta să vadă faptele acestuia.

  Al treilea personaj este ,,un bou oarecare", un personaj neutru, lipsit de personalitate,care nu intervine în discuție. El este un simplu martor al întâmplării,nu are păreri,reacții,va fi ușor de influențat.Ascultă cu nepăsare cuvintele lui Samson,dar nici nu-l apără pe cățel;poate este de partea lui Samson.

  Dialogul este  modul principal de caracterizare al personajelor.

   Modul în care acestea vorbesc, tonul și atitudinea lor reflectă felul în care gândesc; replicile  vii dinamizează narațiunea

  Descrierea este utilizată puțin, în câteva notații legate de caracterizarea personajelor, surprinzând gesturi și atitudini.Personificarea este figura de stil dominantă.

     Realizarea artistică

Limba vorbită, cu accente populare:,,dobitoace,neam,se cioplește, fieștecine"sau neologice: ,,civilizate, egalitate, capriții, nobil" arată alternanța,schimbarea oamenilor simpli sau a celor puternici..

Replicile personajelor, pline de naturalețe, realizează un dialog viu, plin de umor,

Apar construcțiile exclamative:,,Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace..... Care cred despre sine că prețuiesc ceva...Noi, frații tăi, potaie!” sau construcțiile interogative:,,

,,Noi, frații tăi?...Te-ntreb eu, ce ziceam?” Formulele de adresare,jignitoare ,accentuează umorul:

,,potaie,lichea nerușinată".

Figurile de stil conferă o notă unui stil viu și natural.prin care animalele dobândesc însușiri umane.

Mai ales defecte pe care autorul le critică. Samson este omul ipocrit, Samurache este  omul naiv, iar boul-un martor nepăsător.

Personificarea este figura de stil principală.

Epitetele evidențiază trăsături ale personajelor sau ale acțiunilor: ,,Gândirea  îmi pare minunată...capriții deșarte...răspunse Samson plin de mânie...lichea nerușinată...câine sadea."

Comparația accentuează atitudinea unor personaje:boul,,ședea la o parte  ca simplu privitor”.

Repetițiile scot în evidență idei și sentimente cum ar fi: egalitatea, fraternitatea:,,gândirea voastră... și simtimentul vostru îl cinstesc, frații mei....Noi, frații tăi?.... Noi, frații tăi, potaie!"

Enumerațiile accentuează ipocrizia discursului: ,,unele dobitoace....Cum lupii, ursii, leii și alte câteva"..... Toate iau o schimbare și lumea se cioplește".

Figurile de stil subliniazaă și ele oralitatea stilului, naturaletea dialogului, care transformă textul într-o scenetă.

 

                  

                 

 

🍁 după ce ai citit fragmentul din manual,poți citi și notițele mele!!!!!!!!!!!!!!!!!

,,Narcis și Gură-de-Aur” de Hermann Hesse(fragment)

  Este  povestea a doi oameni cu destine diferite. Pe de o parte e Narcis, un tânăr talentat, cultivat, pasionat de lectură și de lumea spiritului, care intră într-o mănăstire și avansează pe scara ierarhică( numele Narcis arată o personalitate electrizantă, fermecătoare,pasională).În școala monahală,elevul Narcis era remarcat pentru purtarea sa deosebită,felul în care vorbea,privind pe cei din jur cu prietenie.Inteligent,devine dascăl de limba greacă.Abatele Daniel îl laudă,dar este nedumerit de singurătatea lui,nu are prieteni,iar cuvintele lui Narcis exprimă dorința de a se îndrepta spre cunoașterea științelor, este atras de viața monahală,pentru a-și sluji semenii.

  În acea mănăstire ajunge un alt tânăr,căruia i se spune,, Gură de aur”(Goldmund  prevestitor de bine),încântat că la intrare a văzut un copac necunoscut de el și că a fost întâmpinat de un portar amabil.De aceea pășește încrezător,iar în clasă,în fața lui Narcis se prezintă cu încredere,spunându-și numele.Prezența lui Narcis îl bucură,îl privește cu simpatie.Cu trecerea timpului nu se apropie de niciun coleg,dar îi admiră și-i respectă pe abate și pe Narcis.Acesta îl vede ca pe o,,pasăre cu pene de aur”,semn al luminii,al cunoașterii vieții,dar și ca pe o ființă apropiată.Totuși cei doi sunt deosebiți:Narcis-serios,înțelept,copleșit de gânduri,studios;Gură de aur-strălucitor,visător,copilăros,nestatornic.Dar erau uniți prin caracteristici de superioritate,remarcându-se de ceilalți prin aptitudini, înclinaţii remarcabile.În țara prieteniei, Narcis nu cunoaște rătăciri visătoare sau drumuri fără de țintă,pe când Gură de aur întâlnește dificultăți,obstacole,stricteți,severități.Interesant a fost momentul când Gură de aur a dat impresia că este bolnav,atunci Narcis l-a ajutat.l-a sfătuit,i-a explicat pasajele din diferite cărți cu îngăduință și cu bunătate,știind că-i va pierde prietenia,fiindcă prietenul său nu va avea un viitor în  viața monahală.

  Cele două personaje sunt bine creionate. Au vieți interioare puternice, fapt relevat cu ușurință de tumultul gândurilor lor. Sunt construite antitetic, dar firile lor se atrag și formează un tot desăvârșit.

În timp ce dascălul de elină, Narcis, reprezintă omul lucid, spiritual, omul gândirii, al reflectării, chibzuit şi retras, înclinat spre abstract, Gură-de-Aur este o voluptos şi pătimaş, imagine a spontaineității, a simțirii, a trăirilor intense pentru care ideile există în măsura în care ele pot fi reprezentate prin ceva precis, palpabil. Unii dintre noi,poate ne identificăm mai ușor cu Gură-de-Aur, cu nesiguranța sa, cu îndoielile și teama de a accepta pe deplin responsabilitățile vieții. Narcis, în schimb, e mai sigur și poate servi ca un punct fix de reper, decât ca oglindă în care să ne zărim pe noi înșine.

 

Autorul,Hermann Hesse, (1877-1962) a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1946.

Întreg romanul este construit pe antiteze, cum de altfel se anunță și din titlu. Narcis este dascăl la mânăstirea Mariabronn, în Germania medievală, deși este prea tânăr și de abia și-a început noviciatul,ucenicia, nefiind nici măcar hirotonisit; însă din cauza ,,darurilor sale deosebite", a ,,elinei(greaca) elegante", a ,,purtării impecabil de cavalerești" și ,,privirii liniștite și pătrunzătoare, de cugetător" este privilegiat. Gură-de-Aur (Goldmund)   este adus de tatăl său la mânăstire, pentru a își închina viața studiului și lui Dumnezeu. Nu Știe Însă că nu aceasta este chemarea lui, lucru pe care îl va afla cu ajutorul lui Narcis. Sunt două povești de viață, care arată ce înseamnă să îți urmezi chemarea, dar mai ales cât de important este să o găsești pe cea adevărată.

 

 

compunere--Culorile toamnei

 Culorile toamnei încep să aş­tear­nă melancolii prin parcuri şi prin livezi. Soarele îşi despică lumina prin mi­li­oane de picături de apă. În liniştea dimineţii aştept cu nerăb­da­re primele raze de soare,știu că   Octombrie aşază o minunăţie de culori,deși zilele se scurtează şi lumina pierde bătălia cu întunericul. Din când în când plouă în culori.  Mă alint cu dansul, mereu altul, al unei frunze de vie sălbatice. Şi-a luat rămas bun de la celelalte mai tinere,parcă se îndreaptă spre abisul veşniciei şi apoi s-a trezit ancorată între cer şi pământ, de un fir de pă­ianjen. Destul de mare, ruginie, cu marginile găl­bui, stă încovoiată de parcă ar ţine ceva în braţe. Se leagănă, se roteşte în compania unui vânticel căl­duţ şi blând.  Toamna mea frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte şi ce­nu­şii. Un miros amărui de frunze arse de nuc umple curtea și-mi pare că  toate sunt acoperite parcă de o lumină firavă. În jurul meu parcă nimic nu e sigur, nicio formă, niciun contur, nicio cărare.  

Știu că trebuia să aştept o zi uscată, fără ploaie şi fără ceaţă, o zi în care soarele să topească, pe la amiază mă­car, bruma aşezată în timpul nopţii, trebuie să aştept să se înmoaie vremea, să nu bată vântul, să coboare peste amiază lumina aceea ciudată care amorţeşte şi cuprin­de ca o pâclă oameni, păsări şi lucruri. Ca o ceaţă umedă care iese dintre copaci, ca o adiere de ploaie, ca o umbră risipită pe frunze ce se zbat mărunt, ca o pasăre care zboară scurt peste crengi.  Nu e greu să trec graniţele din­tre lumile verii și ale toamnei, ele sunt, de fapt, foarte sub­ţiri, ca o ceaţă, ca un abur diafan, atâta de străveziu, încât pot spune că e doar o aripă de vis.Mă îndrept spre pomii cu câteva frunze,îi  îmbrăţişez pe rând, tre­când încet de la unul la altul,iar în urma mea, cad frunzele toate şi un covor gros ruginiu foşnește un cântec vechi,ca un plâns încet...Este acesta un fi­nal tri­umfal, înainte de căderea  brumelor dese, du­pă care culo­rile vii se to­pesc, lăsând locul căr­bu­nelui ve­ge­tal....

opera dramatică--,,Victor Ioan Popa ,, Răzbunarea sufleurului”(fragment)

 Scena goală, pustie. E mult înainte de spectacol. Cortina e ridicată. Un singur bec arde pe undeva, în față.

SCENA 1

NENEA COSTICĂ [...] ȘI FETIȚA

(După bătăile reglementare de gong, nenea Costică [...] zice:)

NENEA COSTICĂ: Ei? Ce-i facem, fetițo? (Pauză.) Ȋi mai zicem o dată? (Ca și cȃnd i-ar fi răspuns cineva și l-ar fi contrazis, argumentează.) Ei, nu se poate să ne dăm bătuți! Ori, ori! Acum ori niciodată! [...] Am făcut eu și actori mai mari decȃt tine. Numai cușca aceea și cu mine știm de unde le-a pornit succesul. Așa, fetițo! Ascultă ce-ți spun eu. (Pauză). Ei, hai! Ia-ți inima-n dinți și mai dă-i drumul odată.

FETIȚA (Apare din dosul unui arlechin, tȃrȃndu-și picioarele de oboseală și năduf.): Oooof! Nea Costică, zău că n-are niciun rost.

NENEA COSTICĂ: De ce, fetițo?

FETIȚA: Cum crezi că am să ajung eu să joc rolul coanei Mica, și încă la premieră ...

NENEA COSTICĂ: Cred, de ce să nu cred! Nu da din cap, că știe bătrȃnul ce spune. (Supărat deodată.) Mă rog, sunt eu ori nu sunt sufleur ȋn teatrul ăsta de treizeci de ani?

FETIȚA: Ce are a face una cu alta?

NENEA COSTICĂ: Iar nu răspunzi la ȋntrebare? Sunt ori nu sunt?

FETIȚA: Ești, nea Costică, ești! [...]

NENEA COSTICĂ: Sunt eu om bătrȃn ori nu sunt?

FETIȚA: Ești, nea Costică.

NENEA COSTICĂ: Spusu-ți-am eu, vreodată, o vorbă care nu s-a ȋmplinit ȋntocmai?

FETIȚA: Nu țiu minte ...

NENEA COSTICĂ: Păi cum să ții, dacă nu ți-am spus? Spuneam eu de un actor că o să aibă succese și n-a avut, ori c-o să cadă și n-a căzut?

FETIȚA: Nu știu, nea Costică.

NENEA COSTICĂ: Păi cum să știi, dacă n-am spus? Și ți-am făgăduit eu ție vreodată ceva și nu m-am ținut de vorbă? Hai?

FETIȚA: Dar bine, nea Costică, d-ta uiți că diseară nu e un spectacol obișnuit, e premieră și ȋncă o premieră originală, iar autorul e sclifositul cela ...

NENEA COSTICĂ: Păi tocmai de aceea, fetițo. Lasă-l pe nen-tu Costică să ȋnvȃrtească el șuruburile cum știe [...]. Vasăzică hai, ȋncă o dată.

FETIȚA: Mai stai o clipă, nea Costică, nu pot – zău nu pot. A ieșit toată apa din mine.

NENEA COSTICĂ: Bine, foarte bine! Multă sudoare, mult succes; puțină sudoare, puțin succes, și ioc sudoare, ioc succes. Dar nu-i oboseala de vină. Tu, fetițo, n-ai ȋncredere ȋn vorba mea.

                                                                              (Victor Ioan Popa, Răzbunarea sufleurului)

 

În această piesă de teatru,Sufleurul (persoana care,,suflă”șoptind replicile actorilor ce interpretează pesonajele din piesa de teatru)este cel care creează şi conduce din umbră toată desfăşurarea acţiunii. Sufleurul este cel mai ignorat om al teatrului, dar el este, în acelaşi timp, cel mai nobil („şi Eminescu a fost sufleur, şi Caragiale a fost”). Acest sufleur, deţinător al tuturor secretelor teatrului, doreşte să-şi îndeplinească două visuri: să descopere şi să lanseze el însuşi un actor de talent, pe de o parte, şi pe de altă parte să-i găsească nepotului său perechea.Răzbunarea sa este dorința de a-i face pe ceilalți să vadă adevărata față a talentului unui anonim,de a-i îndrepta pașii acestuia spre reușită.

 Intrigia e simplă, servind doar ca pretext unei imeinse desfăşurări de realități şi de probleme: Nenea Costică, sufleur bătrân într-un teatru de provincie, şi-a petrecut o viaţă întreagă în,, cuşca-i” căscată,este om supus, sortit uitării,ca toţi cei ce lucrează din umbră. O singu:ră ambiţie mare a avut : să descopere u:n talent veritabil și să-i ușureze ascensiunea, spre a-şi asigura, ,măcar în chipul acesta recunoștința posterității.Într-o,, Fetiță”,absolventă de conservator,Sufleorul își pune toată încrederea,studiază cu ea rolul pe care urma să-l joace altcineva,răstoarnă toate piedicile ce se ivesc,încrezător în izbânda ei,îi dă o lecție de viață,când este atrasă de un tip insensibil și este fericit când ,,Fetiței”,o necunoscută, i se oferă un angajament strălucit. Și astfel autorul a dezvăluit un colț de lume mai puțin cunoscut-lumea culiselor unui teatru cu pitorescul ei,cu omenescul,cu tragicul ei.

   Opera dramatică este textul în care autorul își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor personaje angajate într-o acțiune ce se derulează în fața spectatorilor, fiind generată de conflicte puternice.

 Fragmentul citat aparține unei opere dramatice. Ca în orice piesă de teatru textul este divizat în acte care la rândul lor cuprind mai multe scene,aici este scena I. Fiind o operă dramatică, conține indicații scenice prin care autorul dă sugestii privind jocul actorilor și aranjarea decorului,de obicei marcate între paranteze. Personajele comunică prin intermediul dialogului,autorul (naratorul) neintervenind deloc în text.(în fragmentul de față,la început, există o prezentare a personajului,nenea Costică).Fiecare intervenție a personajelor se numește replică și personajul este numit la început și alături se fac unele indicații scenice privind jocul acestuia. Interogația retorică și exclamația retorică au un rol esențial în textul dramatic,sunt folosite pentru a da relief personajelor și pentru a conferi voiciune dialogului și sunt însoțite de o intonație specifică. 

    Titlul arată felul în care omul,sufleurul,cel care asigură confortul emoțional al actorilor,dă satisfacție unei debutante care nu e în măsură să-și facă singură dreptate;este un fel de răsplată pe care și-o dă pentru meseria lui ascunsă de o viață. Sufleurul, în timpul unui spectacol, este cel ce  asigură confortul emoţional al actorilor. Este de-a dreptul reconfortant să se ştie că orice s-ar întâmpla, este cineva în culise care va veni invariabil în ajutor

    Dialogul dramatic este principalul mod de expunere. Cele două personaje:nenea Costică și Fetița schimbă replici într-un ritm foarte viu.

Pe scenă,,nenea Costică se adresează insistent Fetiței,nemulțumit de absența acesteia,de neputința ei de a repeta un text.Se adresează părintește folosind pluralul,sunt împreună.Mândru de rolul lui în teatru,îi vorbește despre cum a îndrumat spre reușită mulți actori.Fetița este descurajată,trebuie să interpreteze un rol în care fusese distribuită o actriță cunoscută,,coana Mica”,este speriată că interpretarea va fi la,,premieră”.Încrezător în darul lui de a descoperi actori valoroși,nenea Costică îi amintește Fetiței despre seriozitatea rolului lui în teatru:de-acolo din cușca de sub scenă a văzut adevărata viață a teatrului.Interesantă este ultima replică:munca grea și istovitoare,dăruirea pe scenă înseamnă succes,adică primirea favorabilă făcută de public pentru jocul ei.

   În al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor. Cele două personaje reprezintă tipologii umane.Nenea Costică  este un om matur,cunoscător al talentului fetei,dornic de a da teatrului o actriță talentată;este insistent  în fața refuzului,argumentând că munca înseamnă dăruire,că succesul va fi obținut prin osteneală,chin; este autoritar,cu vocea hotărâtă a omului ce și-a petrecut o viață în teatru știe să vadă o  persoană înzestrată cu aptitudini remarcabile.

Nu se lasă convins de vorbele timide ale Fetiței pe care o vede o adevărată stea a teatrului,de accea o supune unui adevărat interogatoriu,pentru a-i spulbera neîncrederea.Este un om adevărat, al cărui farmec stă în generozitatea sa demnă şi exigentă.

   Celălalt personaj,Fetița(diminutiv)este o anonimă,nu i s-a dat un nume,pentru a arăta neîncrederea în puterea de a se face remarcată,inocența gesturilor,este lipsită de curaj-crede că nu poate interpreta rolul în care fusese distribuită o actriță consacrată,dar omul care,,sufla”cuvinte,atunci când actorul trece prin niște momente mai speciale,mai tensionate,îi dă curaj,povețe despre încredere,despre depășirea obstacolelor sufletești.Fetița primește,astfel,o lecție de viață: Succesul în carieră este un proces de durată, se obţine treptat, prin muncă și perseverență. 

   Dialogul celor două personaje are replici scurte ,iar indicațiile de regie(didascaliile)arată mișcarea personajelor: mișcarea ezitantă a fetei; hotărârea din glasul sufleorului.

   La începutul scenei autorul prezintă decorul și îl introduce în scenă pe primul personaj.Limbajul celor două personaje este unul normal între doi oameni diferiți:unul cu o experiență de viață,care a văzut multe aspecte din încăperea mică sub scena teatrului și o tânără debutantă,începătoare în teatru,neîncrezătoare în talentul său,în viața teatrului.

   În concluzie, se poate afirma că fragmentul aparține unei opere dramatice,pentru că dialogul este modul principal de expunere, iar prezența indicațiilor scenice au un rol diferit pentru cititor,ajutându-l să-şi reprezinte imaginativ situaţia existentă, pentru spectator, sunt redate vizual prin reprezentarea scenică, pentru regizor ,sunt un suport al punerii în scenă. 

 

 

 

 OCTOMBRIE....

Mă bucur că trăiesc într-o lume în care există OCTOMBRIE...o simfonie a permanenței și a schimbării,când fiecare om își găsește timp să privească frunzele căzând printre petele de soare.

            Acum există o armonie și o strălucire pe cer,ca și cum n-ar putea fi,ca și cum n-ar fi fost vreodată, iar copacii revelează culori pe care le-au ascuns tot anul.

            Acum sunt zile pline de un soare fin și palid care usucă florile din lunci,care poartă frunzele într-un dans amețitor... E toamnă de aur, pe cer, pe pământ...

            Dac-aș fi o pasăre,aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea numai a lui octombrie...în                toamnă............

poezia,,Cuiul”de Tudor Arghezi

 ,Într-o vreme la-nceput

Şi-ntr-un leat nemaiştiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn.
Şi ulucile de scânduri,
Ca şi azi, întinse rânduri,
Puse strîmb şi cap la cap
Şi proptite cu proţap.
Dar zburau cu fiecare
Vânt mai tare,
Case, garduri şi pătule;
Şi în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăştiate
Şi-ncepea din nou şi iar
Truda muncii în zadar.
Ca să scoli din clătinare
Iarăşi doagele-n picioare
Şi din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.

Năzdrăvan, cum altul nu-i
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Şi l-a scos şi arătat.

Cuiul nou o săptămână
A umblat din mână-n mână.
A fost strâns şi pipăit,
pus pe limbă, mirosit,
Niciun om nu înţelege
Cuiul ţeapăn cum să lege,
Fără funii şi curele,
Scândurile între ele.
Năzdrăvanul şi golanul
Îl înfipse cu ciocanul.
 

Zice unul: „– Dragul meu,
Aşa cui făceam şi eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gândit.”

Textul epic (narativ) este modalitatea de comunicare scrisă, prin care autorul își exprimă concepția despre lume și viață în mod indirect, prin intermediul personajelor, apeland la narațiune, descriere și dialog. Un text este narativ atunci când: evenimentele prezentate implică acţiunea unor personaje, evenimentele  au o legătură între ele şi urmează o succesiune de momente.

Elementele fundamentale ale unui text narativ sunt:

-          naratorul

-           subiectul (înlănţuirea cronologică, logică şi cauzală a întâmplărilor narate)

-           personajele

-           timpul şi spaţiul evenimentelor.

 Naratorul dintr-un text narativ poate avea o identitate precizată sau poate fi doar o voce care relatează evenimentele. În naraţiune rolul principal revine verbelor, modurile şi timpurile la care acestea sunt folosite constituie repere esenţiale pentru înţelegerea textului. În naraţiunile ficţionale, locul acţiunii poate corespunde unor spaţii din realitate, poate fi inventat sau poate fi nedeterminat. În lectura textelor narative trebuie avută în vedere relaţia dintre acţiune şi personaje.

 Textul narativ,,Cuiul”de Tudor Arghezi glorifică un gen de invenţie, care se răspândeşte repede şi sfârşeşte prin a părea o banalitate. Atmosfera voioasă - asemănătoare cu aceea dintr-o snoavă cu Păcală - face poemul atrăgător.(Titlul este un substantiv ce numește un obiect de metal sau de lemn, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete).

   Poemul,,Cuiul” este o creație epică,pentru că există o acţiune.Timpul este  incert,,nemaiștiut”...cândva,,la început”-momentul de pornire a vieții,locul poate fi oriunde pe pământ,iar activitatea omului este rudimentară:casele,ulucile,,puse strâmb”sunt luate de vântul necruțător,totul părea zadarnic, o strădanie istovitoare și inutilă care trebuia mereu luată de la capăt.Deodată apare,,un băiat” care vădeşte dibăcie,o măiestrie deosebită și inventează,,un cui”,creând nedumerire,curiozitate,neîncredere,iar când este bătut cu ciocanul și apare îmbinarea neașteptată a obiectelor,acțiunea devine obișnuită,banală,fără interes,iar recunoștința oamenilor pentru obiectul nou nu există.

   În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje:  vocea naratorului  care povestește despre neputința oamenilor de a-și finaliza munca,de a-și crea o viață durabilă,obiecte cu folosință îndelungată.Personajul care descoperă,,cuiul”este un anonim,apărut parcă din neant-este,,al nimănui”,ca în basme este,,năzdrăvan”,înzestrat cu puteri supranaturale, dibăcie,măiestrie deosebită, este foarte priceput.Ștrengarul,,golanul”le dă celorlalți o lecție prin care transformă LUMEA, care devine trainică,iar vântul simbolul instabilității,forța care controlează Universul se lovește de neclintirea obiectelor create de om. Trăsăturile morale ale descoperitorului,,năzdrăvan”reies indirect din faptele, gesturile şi atitudinea lui,care trăiește starea de naivitate a vârstei, aducându-le semenilor săi un obiect important. Personajul colectiv,oamenii,sunt neîncrezători,bănuitori în fața unui obiect nou,încercând toate posibiltățile,pentru a se convinge de folosirea lui.În final apare,,unul”,un oarecare care transformă invenția,noutatea într-un fel de fi comun şi lipsit de originalitate,este nerecunoscătorul,invidiosul.

  În sfârşit, ca în orice text epic, sunt folosite modurile de expunere: naraţiunea, povestirea unei nefericiri trăite de oamenii care nu aveau stabilitatea lucrurilor  necesare vieții. Descrierea  prin intermediul imaginilor vizuale cu enumerațiile aspectelor dezolante în care oamenii își văd munca zadarnică,iar cel ce descoperă cuiul este numit ,,năzdrăvanul și golanul”-epitete ironice.Monologul din final înviorează narațiunea.Exprimarea poetului este simplă că-n poveștile populare.

  În concluzie, textul este epic, autorul comunică prin intermediul unei povești o descoperire care a schimbat lumea.

fabula--,,Bivolul și coțofana”de George Topârceanu

 

Specie a genului epic, fabula este o povestire în versuri sau în proză, în care sunt satirizate defecte omenești, cu scopul de a le îndrepta. Personajele fabulei sunt animale, plante sau obiecte personificate. Fabula are o structură specifică: prima secvență, mai amplă, cuprinde povestirea  în care se îmbină narațiunea și dialogul, iar a doua secvență conține morala.

 ,,Bivolul și coțofana” este o fabulă în care se satirizează anumite defecte ale oamenilor, precum superficialitatea, lipsa de conduită morală și îngâmfarea.

  Textul este o povestire alegorică-- o poveste care poate fi interpretată pentru a dezvălui un înțeles ascuns, în mod obișnuit unul moral-- în care se satirizează moravurile oamenilor, cu ajutorul unor personaje din lumea animală, personificate.

Văzând o coțofană pe spatele unui bivol, un cățel își imaginează că ar putea profita și el de bivol și îi sare în spinare, dar acesta, surprins și mâniat, îl ia în coarne și îl azvârle în iarbă, apostrofându-l pentru îndrăzneala lui. Bivolul îi explică motivul pentru care o tolerează pe coțofană-- aceasta îl apără de insecte, în vreme ce cățelul nu îi este cu nimic de folos și consideră că ar fi sub demnitatea lui să îl ducă în spate degeaba.

  Ca în orice fabulă, personajele sunt animale personificate și reprezintă tipuri umane.

-Bivolul reprezintă tipul omului orgolios, preocupat de imaginea sa, consideră sub demnitatea lui să îl poarte în spinare pe cățelul care nu îi era de folos, în schimb o acceptă pe coțofană, pentru că aceasta îi este de folos.

-Cățelul este întruchiparea omului superficial, care nu înțelege corect o anumită situație și crede că poate profita de slăbiciunile altuia. Astfel,cățelul nu înțelege motivele bivolului și îl judecă în mod greșit. Îl subestimează, crezându-l prost, și de aceea are de suferit. Totodată este și oportunist,interesat, crezând că poate să profite de bivol.

-Coțofana, personaj care nu are nicio replică, este tipul omului care nu iese prin nimic în evidență, mulțumindu-se să trăiască din bunăvoința unei persoane mai puternice.

  Textul are structura specifică fabulei, narațiunea îmbinându-se cu dialogul. Astfel, fabula are aspectul unei scenete cu animale.

  În acest text morala poate fi înțeleasă din cuvintele bivolului (morala fabulei este mesajul pe care autorul îl transmite cititorilor prin intermediul personajelor din lumea animalelor). Astfel, această fabulă satirizează superficialitatea,oportunismul, dar și orgoliul nemăsurat.

  În concluzie, narațiunea alegorică, personajele personificate, din lumea animalelor, ce întruchipează defecte omenești și caracterul satiric demonstrează apartenența textului la specia literară numită fabulă.

poezia ,,Într-un lac” de Tudor Arghezi---text liric

  ,,Într-un lac alb de lumină,

   A ieşit o lună plină.

   Ce mai caută şi luna

   Tot în lacuri todeauna?

   Limpezeşte şi îşi spală,

   Noaptea, farfuria goală,

   Porţelanu-având o pată

   De argint necurăţată.

  Azi, în lacul îngheţat,

  Blidul nu i-a mai intrat

  Şi-i atârnă-n ceaţa sură

 Vătămat de-o ştirbitură.”

 

  Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.

  Poezia este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului în mod direct.

  Titlul stabilește un loc,,un lac”ce simbolizează ochiul pământului,un rai iluzoriu,,oglindă a cerului,iar articolul nehotărât,,un” transformă un loc oarecare într-unul distinctiv,anumit.

Contemplând un peisaj nocturn încântător,eul liric este fermecat de strălucirea astrului care-și caută lumina pe luciul lacului.

 Poezia „Într-un lac“ prezintă imaginea lunii oglindite pe chipul lacului,ochiul pământului,în care lumina,semn al cunoșterii,al adevărului,descoperirea misterului întreține feeria naturii.Nedumerit,poetul se întreabă ce iscodește luna prin apa lacului.Răspunsul îl găsește urmărind felul în care în noapte,în timpul miraculos, luna ,,își curăță” lumina pură-este acesta un ritual de purificare în care este limpezită natura și soarta omului.În apa rece a iernii,încremenită luna nu-și mai oglindește chipul luminos,este înconjurată de neguri posomorâte,micșorată de dureri,imagine contrastantă,îndurerată,lipsită de viață;lacul este astfel loc al vieții și al morții.Căutându-și chipul în apă,fântână a tinereții veșnice,luna își arată dorința de nemurire, tocmai pentru că apa purifică, vindecă şi întinereşte.Lacul ca oglindă a cerului este un reflex al infinitului,al regăsirii eternului efemer,trecător.

  Eul liric îşi face simţită prezenţa în descrierea peisajului unic,al singurătății,al trecerii în altă lume,în care luna este un element al cadrului nocturn.

În poezie se  remarcă postura de spectator a eului liric.

  Limbaj artistic creează imaginiea vizuală a lunii,poetul îşi exprimă emoţiile în atmosfera luminoasă a nopții.Tabloul este stăpânit de lumina albă,liniștită,ireală,misterioasă a lunii.

  Epitetele cromatice:,,lac alb de lumină;lună plină,pată de argint necurățată,ceață sură”accentuează misterul și farmecul naturii;iar metaforele populare:(luna),,farfurie goală;blid;cu,,pată de argint”;evocă  frumusețea, dar și lumina în imensitatea întunecimii.

 Lacul este personificat exprimând astfel o relaţie între natură şi sentimentele poetului-spectator al unor imagini inedite.Interogația retorică,,Ce mai caută și luna/tot în lacuri totdeauna?”exprimă nedumerirea poetului,văzând  alăturare luminii lunii cu apa, reflectată ca o tainică îmbrățișare a lor.

  Limbajul artistic se arată şi prin forma muzicală a textului, care este organizat în versuri cu măsură  de 8 silabe, rimă împerecheată şi ritm trohaic.