Scena goală, pustie. E mult înainte de spectacol. Cortina
e ridicată. Un singur bec arde pe undeva, în față.
SCENA 1
NENEA COSTICĂ [...] ȘI FETIȚA
(După bătăile reglementare de gong, nenea Costică [...] zice:)
NENEA COSTICĂ: Ei? Ce-i facem, fetițo? (Pauză.) Ȋi mai
zicem o dată? (Ca și cȃnd i-ar fi răspuns cineva și l-ar fi contrazis,
argumentează.) Ei, nu se poate să ne dăm bătuți! Ori, ori! Acum ori niciodată!
[...] Am făcut eu și actori mai mari decȃt tine. Numai cușca aceea și cu mine
știm de unde le-a pornit succesul. Așa, fetițo! Ascultă ce-ți spun eu. (Pauză).
Ei, hai! Ia-ți inima-n dinți și mai dă-i drumul odată.
FETIȚA (Apare din dosul unui arlechin, tȃrȃndu-și
picioarele de oboseală și năduf.): Oooof! Nea Costică, zău că n-are niciun
rost.
NENEA COSTICĂ: De ce, fetițo?
FETIȚA: Cum crezi că am să ajung eu să joc rolul coanei
Mica, și încă la premieră ...
NENEA COSTICĂ: Cred, de ce să nu cred! Nu da din cap, că
știe bătrȃnul ce spune. (Supărat deodată.) Mă rog, sunt eu ori nu sunt sufleur
ȋn teatrul ăsta de treizeci de ani?
FETIȚA: Ce are a face una cu alta?
NENEA COSTICĂ: Iar nu răspunzi la ȋntrebare? Sunt ori nu
sunt?
FETIȚA: Ești, nea Costică, ești! [...]
NENEA COSTICĂ: Sunt eu om bătrȃn ori nu sunt?
FETIȚA: Ești, nea Costică.
NENEA COSTICĂ: Spusu-ți-am eu, vreodată, o vorbă care nu
s-a ȋmplinit ȋntocmai?
FETIȚA: Nu țiu minte ...
NENEA COSTICĂ: Păi cum să ții, dacă nu ți-am spus?
Spuneam eu de un actor că o să aibă succese și n-a avut, ori c-o să cadă și n-a
căzut?
FETIȚA: Nu știu, nea Costică.
NENEA COSTICĂ: Păi cum să știi, dacă n-am spus? Și ți-am
făgăduit eu ție vreodată ceva și nu m-am ținut de vorbă? Hai?
FETIȚA: Dar bine, nea Costică, d-ta uiți că diseară nu e
un spectacol obișnuit, e premieră și ȋncă o premieră originală, iar autorul e
sclifositul cela ...
NENEA COSTICĂ: Păi tocmai de aceea, fetițo. Lasă-l pe
nen-tu Costică să ȋnvȃrtească el șuruburile cum știe [...]. Vasăzică hai, ȋncă
o dată.
FETIȚA: Mai stai o clipă, nea Costică, nu pot – zău nu
pot. A ieșit toată apa din mine.
NENEA COSTICĂ: Bine, foarte bine! Multă sudoare, mult
succes; puțină sudoare, puțin succes, și ioc sudoare, ioc succes. Dar nu-i
oboseala de vină. Tu, fetițo, n-ai ȋncredere ȋn vorba mea.
(Victor Ioan Popa, Răzbunarea sufleurului)
În această piesă de teatru,Sufleurul (persoana
care,,suflă”șoptind replicile actorilor ce interpretează pesonajele din piesa
de teatru)este cel care creează şi conduce din umbră toată desfăşurarea
acţiunii. Sufleurul este cel mai ignorat om al teatrului, dar el este, în
acelaşi timp, cel mai nobil („şi Eminescu a fost sufleur, şi Caragiale a
fost”). Acest sufleur, deţinător al tuturor secretelor teatrului, doreşte să-şi
îndeplinească două visuri: să descopere şi să lanseze el însuşi un actor de
talent, pe de o parte, şi pe de altă parte să-i găsească nepotului său
perechea.Răzbunarea sa este dorința de a-i face pe ceilalți să vadă adevărata
față a talentului unui anonim,de a-i îndrepta pașii acestuia spre reușită.
Intrigia e simplă,
servind doar ca pretext unei imeinse desfăşurări de realități şi de probleme:
Nenea Costică, sufleur bătrân într-un teatru de provincie, şi-a petrecut o
viaţă întreagă în,, cuşca-i” căscată,este om supus, sortit uitării,ca toţi cei ce
lucrează din umbră. O singu:ră ambiţie mare a avut : să descopere u:n talent
veritabil și să-i ușureze ascensiunea, spre a-şi asigura, ,măcar în chipul
acesta recunoștința posterității.Într-o,, Fetiță”,absolventă de
conservator,Sufleorul își pune toată încrederea,studiază cu ea rolul pe care
urma să-l joace altcineva,răstoarnă toate piedicile ce se ivesc,încrezător în
izbânda ei,îi dă o lecție de viață,când este atrasă de un tip insensibil și
este fericit când ,,Fetiței”,o necunoscută, i se oferă un angajament strălucit.
Și astfel autorul a dezvăluit un colț de lume mai puțin cunoscut-lumea
culiselor unui teatru cu pitorescul ei,cu omenescul,cu tragicul ei.
Opera dramatică este textul în care autorul
își exprimă gândurile, ideile, viziunea în mod indirect, prin intermediul unor
personaje angajate într-o acțiune ce se derulează în fața spectatorilor, fiind
generată de conflicte puternice.
Fragmentul citat
aparține unei opere dramatice. Ca în orice piesă de teatru textul este divizat
în acte care la rândul lor cuprind mai multe scene,aici este scena I. Fiind o
operă dramatică, conține indicații scenice prin care autorul dă sugestii
privind jocul actorilor și aranjarea decorului,de obicei marcate între
paranteze. Personajele comunică prin intermediul dialogului,autorul (naratorul)
neintervenind deloc în text.(în fragmentul de față,la început, există o
prezentare a personajului,nenea Costică).Fiecare intervenție a personajelor se
numește replică și personajul este numit la început și alături se fac unele indicații
scenice privind jocul acestuia. Interogația retorică și exclamația retorică au
un rol esențial în textul dramatic,sunt folosite pentru a da relief
personajelor și pentru a conferi voiciune dialogului și sunt însoțite de o
intonație specifică.
Titlul arată felul în care omul,sufleurul,cel
care asigură confortul emoțional al actorilor,dă satisfacție unei debutante
care nu e în măsură să-și facă singură dreptate;este un fel de răsplată pe care
și-o dă pentru meseria lui ascunsă de o viață. Sufleurul, în timpul unui
spectacol, este cel ce asigură confortul
emoţional al actorilor. Este de-a dreptul reconfortant să se ştie că orice s-ar
întâmpla, este cineva în culise care va veni invariabil în ajutor
Dialogul dramatic este principalul mod de
expunere. Cele două personaje:nenea Costică și Fetița schimbă replici într-un
ritm foarte viu.
Pe scenă,,nenea Costică se adresează insistent
Fetiței,nemulțumit de absența acesteia,de neputința ei de a repeta un text.Se
adresează părintește folosind pluralul,sunt împreună.Mândru de rolul lui în
teatru,îi vorbește despre cum a îndrumat spre reușită mulți actori.Fetița este
descurajată,trebuie să interpreteze un rol în care fusese distribuită o actriță
cunoscută,,coana Mica”,este speriată că interpretarea va fi
la,,premieră”.Încrezător în darul lui de a descoperi actori valoroși,nenea
Costică îi amintește Fetiței despre seriozitatea rolului lui în teatru:de-acolo
din cușca de sub scenă a văzut adevărata viață a teatrului.Interesantă este
ultima replică:munca grea și istovitoare,dăruirea pe scenă înseamnă succes,adică
primirea favorabilă făcută de public pentru jocul ei.
În
al doilea rând, se observă interesul pentru construcția personajelor. Cele două
personaje reprezintă tipologii umane.Nenea Costică este un om matur,cunoscător al talentului
fetei,dornic de a da teatrului o actriță talentată;este insistent în fața refuzului,argumentând că munca
înseamnă dăruire,că succesul va fi obținut prin osteneală,chin; este autoritar,cu
vocea hotărâtă a omului ce și-a petrecut o viață în teatru știe să vadă o persoană
înzestrată cu aptitudini remarcabile.
Nu se lasă convins de vorbele timide ale Fetiței pe care
o vede o adevărată stea a teatrului,de accea o supune unui adevărat
interogatoriu,pentru a-i spulbera neîncrederea.Este un om adevărat, al cărui
farmec stă în generozitatea sa demnă şi exigentă.
Celălalt
personaj,Fetița(diminutiv)este o anonimă,nu i s-a dat un nume,pentru a arăta
neîncrederea în puterea de a se face remarcată,inocența gesturilor,este lipsită
de curaj-crede că nu poate interpreta rolul în care fusese distribuită o
actriță consacrată,dar omul care,,sufla”cuvinte,atunci când actorul trece prin
niște momente mai speciale,mai tensionate,îi dă curaj,povețe despre încredere,despre
depășirea obstacolelor sufletești.Fetița primește,astfel,o lecție de viață: Succesul în
carieră este un proces de durată, se obţine treptat, prin muncă și
perseverență.
Dialogul celor două personaje are replici scurte
,iar indicațiile de regie(didascaliile)arată mișcarea personajelor: mișcarea
ezitantă a fetei; hotărârea din glasul sufleorului.
La începutul
scenei autorul prezintă decorul și îl introduce în scenă pe primul
personaj.Limbajul celor două personaje este unul normal între doi oameni diferiți:unul
cu o experiență de viață,care a văzut multe aspecte din încăperea mică sub
scena teatrului și o tânără debutantă,începătoare în teatru,neîncrezătoare în
talentul său,în viața teatrului.
În
concluzie, se poate afirma că fragmentul aparține unei opere dramatice,pentru
că dialogul este modul principal de expunere, iar prezența indicațiilor scenice au
un rol diferit pentru cititor,ajutându-l să-şi reprezinte imaginativ
situaţia existentă, pentru spectator, sunt redate vizual prin reprezentarea
scenică, pentru regizor ,sunt un suport al punerii în scenă.
