Hristos a înviat!!!!

 

   Întunericul nopții ne-a adus lumina în suflete,credința în adevăr,în lacrimi,în iertare,în iubire,în speranță….Hristos a înviat!

   În miez de noapte de început de mai,când cerul picură lacrimi din florile primăverii,Iisus vestește cu glas de speranță Învierea în veșnicie!

   Vă cheamă Domnul slavei la lumina sa! Auziți clopotul de noapte care vă cântă Imnul Învierii,aprindeți-I candela:a înviat Hristos din morți și totul e Adevărat!

                          Primiți-I darul lui ceresc!

 

 

compunere--Gânduri de sărbătoarea Paștelui

 

De Paște, porțile grele ale cerului se deschid. Lumina ne cuprinde pe toți, iar la Ierusalim lumânările credincioșilor se aprind de la sine. Suntem în plin mister, în taina cea mai adânca. Hristos ne bate la fereastră și așteaptă să-L poftim înăuntru. La miezul nopții, clopotele bat năvalnic. Vestea Învierii lui Hristos străbate ca un fior mulțimea: ,,Veniți de luați lumină!" cântă tunător vocea preotului. E un îndemn și o poruncă. Adunați cu toții sub bolta pascală, împlinim legea cea nouă a lui Hristos. Să ne iubim unii pe alții, cum și El ne-a iubit pe noi.

 Paștele este,poate, mai mult decât alte sărbători-- o sărbătoare a curățeniei, a purității, a unui nou început... o lăsare în urmă a tot ce este  cenușiu,o depășire și înlăturare a zgurei de peste an. Bunica îmi spune să am puterea și să știu să încep sărbătoarea  Paștelui cu inima și gândul senine, să las lumina să strălucească deplin în dimineața Învierii Domnului.  Pentru mine Paștele este o sărbătoare a descoperirii primăverii și a trezirii odată cu întreaga natură,este o sărbătoare a învățării lumii și a cunoașterii ei până în cele mai mici amănunte.Ne plimbăm pe lângă o margine de pădure și mi se pare că încep să cunosc lumea de-acolo, dintre copacii aceia bătrâni descopăr pentru prima oară tufele de călugărași viorii din poiana cu mușuroaie,apoi văd în cuibul lor puii mici de arici, rozalii, cu țepi moi, albăstrui. Pe-un fir de iarba descopăr o buburuză galbenă... o ploaie rece începe așa deodată,iar eu mă iau la întrecere cu stropii ei, fugind înaintea perdelei de apă ce se apropia, simt mirosul proaspăt, umed-răcoros al cărării pe care alerg. Ne grăbim să ajungem la sărbătoarea de acasă în mirosul dulce de pască și cozonac, în fața oualor roșii puse într-un coș mare, plin cu frunze verzi de salcie și mâțișori.

De fiecare dată, mă apropii de Paște cu sfiala și speranță, cu inima la pândă.  Paștele este sărbătoarea cosmică a vieții redobândite, răscumpărate prin jertfă, celebrează eliberarea din temnița morții, un nou început. ,,Cei ce sunteți în întuneric și în umbra morții, lumina străluci-va peste voi", sună promisiunea solemnă a Bisericii. Astfel vestește ce avea să se petreacă o mie de ani mai târziu și ce vedem în icoana bizantină a Învierii: în vreme ce trupul sfârtecat de piroane și bice doarme în peștera străjuită de soldați, Fiul lui Dumnezeu a coborât în regatul subpământean al beznei. Hăul negru se cască sub tălpile Lui, de o parte și de alta stâncile despicate s-au dat în lături, lăsându-L să treacă, între ele izbucnește lumina făgăduită. Mă gândesc că acum ar trebui ca inimile noastre să explodeze, pereții de stâncă să se despice, porțile să se deschidă, ca să-L primim așa cum se cuvine pe Împăratul slavei. Și mă întreb ce anume aș simți, dacă asta s-ar întâmpla într-adevăr.

 Oamenii cu fețe zâmbitoare își spun cuvintele de salut ce vor fi rostite până în ziua de Înălțare a Domnului: ,,Hristos a înviat"... ,,Adevărat a înviat"!!!!

                              

,,Voi toți, ce-ați plâns în întuneric
și nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-nghenunchere
Sculați! Christos a Înviat!”

                (Alexandru Vlahuță -  Christos a înviat!)

conacul de la Mircești

 

...,, pășesc pentru prima dată pe meleagurile conacului de la Mircești, județul Iași, unde unul dintre poeții de vază ai acestui popor și-a petrecut o mare parte din viață. Conacul este amplasat într-o mare de verdeață, într-o curte din care străjuiește, peste vremuri, figura impozantă a marelui poet. Încă de la intrare, te învăluie un aer în care versurile vorbesc parcă în slove lesne alese, dintr-o memorie ancestrală, unică, păstrătoare de frumos. Veranda, toată acoperită cu geamuri micuțe, sprijinite în lemn, îți înfățișează un Alecsandri în anii tinereții. Am mers mai departe pe firul poveștii și i-am auzit râsetele de copil pe acea verandă, i-am urmărit joaca împreună cu copiii vecinilor, pentru ca, mai apoi, să-i cercetez aici primele încercări de a descrie în cuvinte meșteșugite, ce numai un suflet de poet poate simți. Cert este însă faptul că, pe măsură ce pășeam în conacul acela, urmele lui Alecsandri erau la tot pasul. Niște citate vechi, atârnate de pereți, completau prezentarea muzeografului care vorbea despre poetul nostru, de parcă era unul dintre membri familiei sale. Camerele conacului se desconspiră, rând pe rând. Una este dedicată istoriei lui Alecsandri și familiei sale. Portrete ale acestora stau aliniate pe pereți, unul lângă altul, așa cum au fost și în viață. Sunt oameni plini de viață, chiar dacă acum viața lor se derulează din spatele unui tablou. Te privesc cercetător sau se privesc unii pe alții, de parcă ai spune că și după atâta amar de vreme tot mai au să își împărtășească idei și vorbe. E un zumzet ciudat… amestecat cu scârțăitul parchetului din aceste camere. Un  murmur acut, pe care îl poți auzi dacă reușești să-ți desprinzi atenția de la pașii care contorsionează parchetul sub greutatea lor. Familia Alecsandri încă discută. Cel mai probabil despre inițiativele tânărului de 24 de ani care nu pierdea vremea prin cârciumi, ci ținea în mâini frâiele revoluției de la 1848. Își dispută și acum veștile venite în grabă din Ardeal și din toate colțurile țării. Și cu siguranță, dincolo de îngrijorarea care încă li se mai citea pe chipuri, erau mândri de tânărul lor poet. Sufrageria atent dichisită este dovada acestei mândrii. Peste tot, Vasile Alecsandri te privește ba din portrete de epocă, ba alături de tatăl său, vornicul Vasile Alecsandri și fratele poetului, căpitanul Ioan. Dacă te uiți atent la tânărul Vasile, ai putea jura că văzul îți joacă feste. Pentru că gravitatea de pe chipul lui amintește, fără tăgadă, de Cloșca, martirul răscoalei moțești din 1784. Și parcă, fără să greșești, ai spune că seamănă și cu Iancu Avram, un alt moț de seamă al Transilvaniei.  Am stat acolo minute în șir și i-am privit pe bărbații Alecsandri. Până am înțeles. E o moștenire genetică. Un filon ancestral care, la anumiți oameni, strigă din sângele lor dragostea pentru neam. Asta îi leagă și pe Horea și Avram Iancu de Alecsandri. Și acesta este răspunsul tuturor operelor poetului aplecate asupra istoriei. O istorie pe care o porți cu tine în fiecare zi. Care-ți curge prin vene. Și care metamorfozează chipuri, scrieri și vieți. Monograma familiei este peste tot. Iar alături de ea, alte obiecte neînsuflețite ale poetului. Cărțile lui dragi, multe în limba franceză, cu coperți colorate, legate în piele, își așteaptă iarăși răsfoirea din vitrine generoase sau firide încastrate în zid. Patul lui este unul dintre cele mai mici pe care le-am văzut în viața mea. ... mi-a fost icoană, stiloul poetului. Și masa la care a scris istoria teatrului românesc, precum și părți din literatura predată azi în școli.

                                               (Povestea conacului de al Mircești-,,Deștepți.ro)

 

Imaginează-ți că ai fost în excursie la Conacul Chicuș, devenit muzeu. Redactează un e-mail, de cel puțin 150 de cuvinte, adresat prietenului tău Andrei, prin care să îl convingi să viziteze conacul, inserând în mesaj o secvență narativă, una descriptivă și una argumentativă. Adresa de e-mail a lui Andrei este andrei123@abc.ro, iar a ta este narcis456@abc.ro sau narcisa456@abc.ro

 

de la :  narcis 456 @abc.ro

către:  andrei 123@abc.ro

subiectul : o vizită la un muzeu

 

Multă vreme m-au obsedat poveștile pe care le-am auzit în copilărie despre haiduci,domnitori,palatele cu secretele lor,toate îmi deschideau ferestre către lumi din trecut.

Bunicul,istoric în felul lui, îmi povestește câteodată despre secolul al XIX-lea,ascult despre o lume fascinantă, momente interesante, fundamentale schimbări istorice, politice,despre oameni  care se opun, crezând că lumea lor e periclitată de aceste schimbări.

 Și iată-ne ajunși într-o amiază de primăvară undeva aproape de malul Dunării la conacul Chicuș, un fel de obiect spațio-temporal; e cea mai importantă casă de la marginea unui sat vechi din sudul Moldovei.Ghidul se prezintă și aud că are același nume cu al fostului stăpân al conacului.Suntem într-un parc cu plopi și salcâmi,iar în depărtare văd un iaz ca o oglindă aruncată de o mână fermecată.Trecem de pomii impunători și-n față ne apare conacul.Ghidul ne surprinde privirile și ne povestește  că acest conac poate fi asemănat cu un far,un reper în orienarea celor ce caută un drum.

Pătrundem în clădirea albă printr-un pridvor și trecem cu atenție prin camere în care sunt aranjate mobile greoaie ,sculptate din lemn de nuc,cireș,mahon,iar culorile lor închise dau încăperilor o nuanță de vechime,apoi perdelele din pânză sau mătase acoperă geamurile înguste,unele cu vitralii reprezentând scene mitologice.În dulapurile vechi am văzut porțelanuri fine pictate,cărți vechi cu coperțile din mătase sau piele încrustate cu filigrane aurite,argintate.Ne povestește ghidul despre boierul Mihalachi,stăpânul conacului, care prefera partea opusă fațadei,iar aici în odăile minuscule rotunde,mi-au plăcut ferestrele în semicerc.Îți voi descrie două sculpturi ciudate care erau deasupra ferestrelor: un turc cu turban împletit, privind spre sud, altul spre nord--n-am întrebat de ce arhitectul a ales această imagine ,poate că așa era moda acelor ani. Simțeam că-n jurul meu roiesc umbre ciudate îmbrăcate în catifeluri,cu ornamente și pietre prețioase,mantii,dantele ce foșneau în mișcările grațioase,eram salutat de jobenele unor domni ce se-ntorceau de la plimbările de pa malul iazului.Am ajuns și acolo și m-am așezat pe un divan mic la umbra unui salcâm,iar ghidul mi-a spus râzând că acela era locul preferat al boierului Mihalachi(a fost antiunionist).

O altă curiozitate a fost vederea unui salcâm,cel mai bătrân copac de acolo, cu ciorchini de flori galbene, pe trunchiul căruia crescuseră niște țepi lungi,un fel de capcane pentru animalele care treceau pe lângă el.Deși boierul nu ajungea în spatele castelului decât rareori,noi am ajuns și am văzut o curtea păsărilor: mi-au plăcut mai ales curcanii cu guşile lor de culoarea mărgeanului, fazanii cu capetele lucioase, verzi-albăstrii.

Când ne-am odihnit în pridvor,ghidul ne-a povestit că de-a lungul anilor conacul boieresc a fost: cooperativă, cămin cultural,iar astăzi a redevenit ce fusese odinioară: un muzeu--care a fost demult o veche și interesantă locuință boierească.

Ți-am povestit despre acest conac,dorind să petreci alături de mine clipe ale unui trecut ce a existat și care  există în acțiunile noastre prezente,iar, dacă ți-am stârnit curiozitatea,spune-mi și-ți voi trimite adresa sau de ce nu poate îl voi revizita alături de tine.(îți voi trimite și poze făcute în locul acela de poveste)

 

 

Crezi că este important să ai pe cineva lângă tine care să te îndrume atunci când înveți?

 

Este foarte important!

Eu sunt copil și,,experiența mea de viață”este asemenea căsuței piticilor,adică nu prea însemnată,de aceea eu ca și toți copiii avem nevoie de adulți în viața de zi cu zi, întrucât aceștia pot oferi îndrumare și sfaturi. Consider că părinții mei sunt persoanele care au calități demne de imitat,ei îmi pot înfluența modul de gândire și felul de a-mi exprima sentimentele.De fapt,așa îmi spune tata în timp ce mă învăța să pescuiesc,că este de datoria lui,a mamei mele,a bunicilor,a familiei,a profesorilor să se străduiască să fie modele pentru mine.Mi s-a părut înțelept ce-mi spunea, în timp ce potrivea undița în mâna mea,  important este  că, dacă omul primește un peşte,va fi hrănit o zi,dar, dacă învaţă să pescuiască, se va hrăni toată viaţa.În timp ce urmăream firul undiței în apa lacului,mă întrebam ce poate fi peştele,undița în educaţia mea?Răspunsul a venit de la un om apărut din senin lângă noi: trebuie să înveți să te descurci singur, te ajut eu,un străin ,tatăl tău...să nu iei rezultatul muncii altora şi să îl prezinți ca al tău, nimic nu merge şi fără efort și astfel vei dobândi cunoştinţe, abilităţi, valori. Poate că nu vei  reuşi întotdeauna când înveți, dar cu certitudine este un ideal spre care merită să speri.Omul vorbea cu voce înceată,dar clară și nu-l putea privi,pentru că și eu și tata eram fascinați de vorbele lui.Apoi mi-a povestit că demult un om i-a îndrumat pe niște pescari nefericiți să-și umple bărcile cu pește.Au avut belșug,pentru că au crezut în sfatul lui,credință în vorbele lui.  Ascultarea, încrederea și credința lui sunt răsplătite din belșug,dacă ai motivație,alegi locul potrivit,ai răbdare, pasiune.Nu poți prinde pește,dar poți îndruma pe cei de lângă tine,nu pescuiești doar pește,ci prieteni-oameni,care te vor urma și la rândul tău vei deveni pescar de oameni.

  Cum așa?m-am întors spre omul ce-mi vorbea...și eu și tatăl meu am văzut un abur ca un nor ce se ridica deasupra apei,iar în undița mea se zbătea un pește argintiu.L-am scos cu grijă și l-am înapoiat în apa lui,iar el a alunecat grațios în lumea lui acvatică.Ce-am învățat eu astăzi: dacă n-am prins pește,am prins noroc.

 

.

Imaginează-ți că ești în vacanță, la bunicii tăi. Scrie o notă de jurnal, de cel puțin 150 de cuvinte, în care să prezinți o zi de vacanță, incluzând o secvență narativă și una descriptivă. Data redactării jurnalului este 19 aprilie 2021.

                                                                                                       19 aprilie 2021

     Au trecut trei zile de când nu te-am deschis, dragul meu jurnal.Dar au fost zile pline de întâmplări,pe care voi încerca să le rememorez.Vacanța aceasta cu multe zile o petrec la bunici,a fost o hotărâre de moment și acum sunt mulțumit,mai ales că e o primăvară capricioasă.Bunicul îmi spune că cele mai intense trăiri legate de primăvară se nasc în timpul pândei, când o aştept la fereastră, ase­me­nea unui fotograf cu aparatul la ochi, pregătit să sur­prindă un eveniment; când ochii îmi sunt aţintiţi asu­pra copacilor din faţa ferestrei, în aşteptarea febrilă a magiei  înfloririi cireșilor(grădina bunicilor e un rai al pomilor).Bunica,mai poetă,îmi spune să aștept să înceapă conversația vrăbiuţelor guralive şi zbenguiala lor pe marginea băltoacelor for­­mate de ploaie.  Dar, cu toată explozia vegetală,mi s-a făcut un dor aprins, nestă­vilit, de natura ade­vărată: de iarbă, de multă iarbă și... iată-mă întins pe iarba abia ivită, îm­bătat de mirosul pământului reavăn, cu ochii aţin­tiţi spre cerul împânzit de nori stră­lucitori. Nu pot descrie libertatea ace­stor zile de primăvară.Poate  unui poet i-ar fi ușor. Iar eu nu sunt.Dacă tot scriu în jurnal,ar tebui să explic de ce îmi place nespus primăvara. Îmi place trezirea ei molatecă şi uşor uluită din iarnă. Îmi plac mofturile ei de copil răsfăţat, neastâmpărul cu care stârneşte din senin vântul printre copaci sau se ascunde pe după gardul reparat de mine și de bunic, în aşteptarea unui răsărit de soare tandru şi arămiu, care se revarsă asupra lumii. Mă bucur să ridic privirea spre cer şi să simt degetele vântului și atunci mă sus­pec­tez că am ceva de gâ­ză sau de scarabeu în mine, aşa cum mă suspectez că, deloc în­tâm­plă­tor, îmi place să mă joc cu  so­arele amie­zii, stârnind sub pleoa­pele în­chi­se steluţe multi­colore şi jerbe jucă­uşe de lumini. Sub soarele de aprilie, mă trezesc  în altă lume, mai colorată, mai vie, care mă entuzias­mează.

Acum te las,voi termina cu scrisul și alerg nu în grădină, , ci în... bucătăria bunicii, unde s-a produs o minu­ne: în ghiveciul cu asparagus, a răsărit un lăstar. Când l-am observat, aseară, era doar de-o palmă, două... Acum s-a înălţat de-un cot. Şi tinde spre infinit.

  Dar nu te uit,dragul și păstrătorul gândurilor mele,voi reveni în curând să-ți mai spun trăirile,pe care tu mi le păstrezi între coperțile tale....                                                 

   

Asociază fragmentul din ,,Legenda rândunicăi” de Vasile Alecsandri cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o asemănare și o deosebire dintre ele.

 

,,Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Şi raza argintie din stele dezlipită
Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele şiraguri de rouă lucitoare.

 

Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?
Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
Şi merge drept la malul pârăului din vale?

Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,

Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte

Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
Şi apa-n vălurele de aur se-ncreteşte,
Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.”

                                               (Vasile Alecsandri - Legenda rândunicăi)

 

   Pastelistul Alecsandri imaginează un seducător tablou nocturn plin de culoare, muzicalitate si ușoară mișcare. Apariția de vis a copilei într-o natură personificată sub semnul lunii care farmecă o lume cu taina dorințelor nemărturisite este plin de armonie. Peisajul lunar este descris visând într-o încremenire misterioasă: flori,ape,cuiburi,inimi(enumerație ce accentuează o lume situată deasupra timpului şi a spaţiului).Imaginile artistice conferă peisajului o anume magie, vrajă, înălţându-l într-un spaţiu ireal, somptuos.Este o natură paradisiacă.Albina,simbol solar cu puteri magice este atrasă de macul,floarea somnoroasă,luminată de strălucirea halucinantă a unei raze  desprinsă din umbra tăinuită a înaltului ceresc ce se revarsă aducând lacrimile dimineții,renaşterea şi înflorirea, armonia.În misterul nopții o umbră enigmatică caută cu teamă,strecurându-se ca o rază în obscuritatea naturii,un loc al singurătății,de regăsire,al purificării-moment al întrebărilor,al nedumeririlor. Pronumele personal,,ea”exprimă valoarea de simbol a ființei misterioase,,copila” ca o minune a apelor.Gesturile de a cunoaște universul îi sunt urmărite cu insistență ca-ntr-un ritual: vine,privește apa- o poartă a veşniciei purificatoare, iarba,semn al nemuririi,se-nclină alături de trestia fragilă,tânjind de dor.Prin mișcarea lor nuferii cu frumusețile lor solare ascultă cântecul de laudă dăruit copilei pe care luna o împodobește princiar cu lumină pură ce-i limpezește destinul în acest univers feeric.

 

    Și în descrierea PĂDURII de ARGINT(poemul,,Călin,file de poveste de Mihai Eminescu) se depăşeşte limita realului, marcată ca în basme prin „codrii de aramă”, se intră într-o lume tainică, a fabulosului. Ca și în fragmentul lui Alecsandri acesta devine un spaţiu plin de vibraţii luminoase şi muzicale sugerate prin epitetul antepus „mândrul întuneric”, „mândra glăsuire”. Argintul are, pe lângă atributul nobleţei şi pe acela al luminiscenţei. Pădurea de argint se vede „albind”, „iarba pare de omăt”, strălucirea albă a argintului ca atribut cromatic constatat fiind amplificată de lumina lunii sau de oglinda izvorului „acolo lângă izvoară, iarba pare de omăt”.

În acest tărâm vrăjit, toate elementele naturii se însufleţesc palpitând fiorul unei vieţi tainice, de emoţia ce a cuprins întreaga natură în aşteptarea fericitului moment al nunţii. Florile albastre „tremură” sub podelele strălucitoare de rouă, iar copacii, purtând semnul eternităţii, se însufleţesc „suspinând” printre ramuri cu un glas vrăjit.

Pe lângă epitetele metaforice şi adjectivale „flori albastre”, „pădure de argint”, „izvoare zdrumicate”, comparaţia „iarba pare de omăt” dă strălucire tabloului. Culoarea predominantă a peisajului este albul argintiu. Această culoare domină în egală măsură şi elementul acvatic. Izvoarele devenite argint fluid, „licurind” peste pietre, „sar în bulgări fluizi” într-o mişcare descendentă, rapidă şi jucăuşă „trec cu harnici unde”. Apele aduc cu sine o adâncă armonie, un murmur duios nuanţat într-un ropot dulce, epitet sugestiv concentrând sunetul armonios al apei asociat cu fondul sonor al pădurii.

Întunericul nopţii este fluidizat de strălucirea naturii. Lumina nu pare a avea o origine celestă, ci una terestră: pădurea de argint emană lumina în revelaţii misterioase. Însă şi luna, coborâtă pe pământ „zace” visătoare peste acel „cuibar rotind de ape”, metaforă sugestivă unind cerul cu pământul.

Puritatea şi transparenţa aerului, preluând o parte din strălucirea peisajului, se transformă într-un fluviu luminos, încărcat de un parfum adormitor, de o dulce mireasmă „văzduhul tămâiet”.

Și în acest fragment aerul devine deci edenic, uşor, înmiresmat, răcoros, strălucitor şi muzical, învăluind spaţiul fabulos. Se realizează astfel împletirea între culoare, sunet şi parfum, într-o atmosferă încărcată de vrajă.

Și aici prin personificare, poetul umanizează natura: copacii „poartă suflete sub coajă”, izvoarele „suspină”, „trec cu harnici unde”, florile „tremur”, „luna zace”. Toate acestea alcătuiesc „mândra glăsuire a pădurii de argint”.

În interiorul ambelor tablouri de natură, poeții desluşesc culori, forme şi sunete pe care le redă cu ajutorul epitetelor şi al personificărilor. Imaginile vizuale, auditive, olfactive şi tactile se împletesc cu imaginile motorii. Ambele fragmente ilustrează ideea de pace, de linişte, de contopire prin vis cu universul.

 

compunere---E iarăși primăvară!!!!!

 Am aşteptat cu bucuria păsării care zăreşte în întunericul firav al di­mi­neţii prima rază a soarelui, cu nerăb­darea ierbii care cheamă paşii os­teniţi...

Am aşteptat dimi­neaţa, am aş­teptat în ceasurile amie­zii, până când ziua s-a scurs înspre seară.

Am aşteptat minute în şir, pe care le-am numărat cu răbdare, cu încredere şi cu speranţă şi iarăşi cu răb­dare. Iar când numărul lor, al acelor clipe a crescut atât de mult, încât n-am mai ştiut să număr, am început să desenez: o casă, un co­pac, un gard, un motan, nişte flori aplecate peste o potecuţă.  

Şi tot atunci am învă­ţat să cânt, cum nu mai cân­tasem niciodată, un cântec în care aveau loc şi vântul, şi pădurea, şi dealurile, şi florile, şi aerul care mă înconjura ca un balsam. Vântul aduce dinspre câmpie mirosul reavăn al pământului , de dimi­neaţă până seara se aude zvonul păsărilor care parcă nu-şi mai găsesc starea.  Pri­măvara, singura pată de cu­loa­re este cărarea ce-o străbăt de la un capăt la altul. Iarba aceea ver­de-crud, smăl­ţată galben cu păpădii, îmi pare un brâu migălos meşteşugit, legat neglijent peste ro­chiţa maronie, de pământ proaspăt săpat, a grădinii.Aștept vreme de floare,  când cireşii vor ninge zile la rând cu petale peste grădină şi curte, înmiresmând aerul cu un miros discret şi greu de definit.  Era aproa­pe amiază, când am ajuns într-o poiană în care ra­zele soarelui îşi făceau loc printre crengi.Pe cer, văd cum se mişcă norii, ascult păsările cum se cheamă una pe alta, între crengi,dar eu sunt lângă stejarul sub care mă ascund câteodată, mă bucur că-l găsesc încă în picioare, neatins de boli şi secure. M-am sprijinit cu spatele de stejar şi am închis ochii. De îndată ce am simţit trupul rece al arborelui lipit de spatele meu,am înțeles că res­pira odată cu mine. Sus, în crengile mele şi ale lui cântau păsări cu glasuri vesele. Cum de nu le auzisem până acum? Alte glasuri le răspundeau de peste tot, cu triluri de bucurie întortocheate sau scurte, ca nişte fluierături.

 Le auzeam până şi zborul, dintr-o parte în alta, şi în răstimpurile de tăcere, mugurii plesneau cu sunete delicate. Pă­sările cântă acuma cel mai frumos: unele de bu­cu­ria primăverii, altele că s-au întors acasă.Pământul pe care stăteam avea acum un foşnet neîntrerupt, pen­tru că firele noi de iarbă îm­pin­geau frunzele uscate, încercând să iasă la lumină, în timp ce furnici şi gândăcei umblau încolo şi încoace pe sub ele, ca prin camerele unui nesfârşit palat. Oare ce le stârnea aşa?Deasupra pă­mân­tului, în ju­rul pomului meu, se văd ca nişte artere uriaşe, ră­dăcinile as­cunse sub iarbă. Chiar lân­gă tulpină pe o ramură căzută stă la soa­re o pasăre ver­de, albăstrie. O clipă a du­rat cât am reu­şit să mă uit în ochii ei. Numai o clipă, dar am putut citi în ei, întreagă, toată bucuria primă­verii. Pe un dâmb căptuşit cu muşchi şi frunze uscate o picătură de bucu­rie a căzut parcă din cer, şi toate s-au împodobit în verde şi alb, în parfum de flori abia ivite şi în triluri de păsări. 

 

Sakura, Sarbatoarea Ciresilor Infloriti în Japonia!!!!