,,Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Şi raza argintie din stele dezlipită
Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele şiraguri de rouă lucitoare.
Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?
Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
Şi merge drept la malul pârăului din vale?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte
Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
Şi apa-n vălurele de aur se-ncreteşte,
Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.”
(Vasile Alecsandri - Legenda
rândunicăi)
Pastelistul
Alecsandri imaginează un seducător tablou nocturn plin de culoare, muzicalitate
si ușoară mișcare. Apariția de vis a copilei într-o natură personificată
sub semnul lunii care farmecă o lume cu taina dorințelor nemărturisite este
plin de armonie. Peisajul lunar este descris visând într-o încremenire
misterioasă: flori,ape,cuiburi,inimi(enumerație ce accentuează o lume situată deasupra
timpului şi a spaţiului).Imaginile artistice conferă peisajului o anume magie,
vrajă, înălţându-l într-un spaţiu ireal, somptuos.Este o natură paradisiacă.Albina,simbol
solar cu puteri magice este atrasă de macul,floarea somnoroasă,luminată de strălucirea
halucinantă a unei raze desprinsă din
umbra tăinuită a înaltului ceresc ce se revarsă aducând lacrimile dimineții,renaşterea
şi înflorirea, armonia.În misterul nopții o umbră enigmatică caută cu
teamă,strecurându-se ca o rază în obscuritatea naturii,un loc al singurătății,de
regăsire,al purificării-moment al întrebărilor,al nedumeririlor. Pronumele
personal,,ea”exprimă valoarea de simbol a ființei misterioase,,copila” ca
o minune a apelor.Gesturile de a cunoaște universul îi sunt urmărite cu insistență
ca-ntr-un ritual: vine,privește apa- o poartă a veşniciei purificatoare, iarba,semn
al nemuririi,se-nclină alături de trestia fragilă,tânjind de dor.Prin mișcarea
lor nuferii cu frumusețile lor solare ascultă cântecul de laudă dăruit copilei
pe care luna o împodobește princiar cu lumină pură ce-i limpezește destinul în
acest univers feeric.
Și în
descrierea PĂDURII de ARGINT(poemul,,Călin,file de poveste de Mihai Eminescu)
se depăşeşte limita realului, marcată ca în basme prin „codrii de aramă”, se
intră într-o lume tainică, a fabulosului. Ca și în fragmentul lui Alecsandri acesta
devine un spaţiu plin de vibraţii luminoase şi muzicale sugerate prin epitetul
antepus „mândrul întuneric”, „mândra glăsuire”. Argintul are, pe lângă
atributul nobleţei şi pe acela al luminiscenţei. Pădurea de argint se vede
„albind”, „iarba pare de omăt”, strălucirea albă a argintului ca atribut
cromatic constatat fiind amplificată de lumina lunii sau de oglinda izvorului
„acolo lângă izvoară, iarba pare de omăt”.
În acest tărâm vrăjit, toate elementele naturii se
însufleţesc palpitând fiorul unei vieţi tainice, de emoţia ce a cuprins
întreaga natură în aşteptarea fericitului moment al nunţii. Florile albastre
„tremură” sub podelele strălucitoare de rouă, iar copacii, purtând semnul eternităţii,
se însufleţesc „suspinând” printre ramuri cu un glas vrăjit.
Pe lângă epitetele metaforice şi adjectivale „flori
albastre”, „pădure de argint”, „izvoare zdrumicate”, comparaţia „iarba pare de
omăt” dă strălucire tabloului. Culoarea predominantă a peisajului este albul
argintiu. Această culoare domină în egală măsură şi elementul acvatic.
Izvoarele devenite argint fluid, „licurind” peste pietre, „sar în bulgări
fluizi” într-o mişcare descendentă, rapidă şi jucăuşă „trec cu harnici unde”.
Apele aduc cu sine o adâncă armonie, un murmur duios nuanţat într-un ropot
dulce, epitet sugestiv concentrând sunetul armonios al apei asociat cu fondul
sonor al pădurii.
Întunericul nopţii este fluidizat de strălucirea naturii.
Lumina nu pare a avea o origine celestă, ci una terestră: pădurea de argint
emană lumina în revelaţii misterioase. Însă şi luna, coborâtă pe pământ „zace”
visătoare peste acel „cuibar rotind de ape”, metaforă sugestivă unind cerul cu
pământul.
Puritatea şi transparenţa aerului, preluând o parte din
strălucirea peisajului, se transformă într-un fluviu luminos, încărcat de un
parfum adormitor, de o dulce mireasmă „văzduhul tămâiet”.
Și în acest fragment aerul devine deci edenic, uşor,
înmiresmat, răcoros, strălucitor şi muzical, învăluind spaţiul fabulos. Se
realizează astfel împletirea între culoare, sunet şi parfum, într-o atmosferă
încărcată de vrajă.
Și aici prin personificare, poetul umanizează natura: copacii
„poartă suflete sub coajă”, izvoarele „suspină”, „trec cu harnici unde”,
florile „tremur”, „luna zace”. Toate acestea alcătuiesc „mândra glăsuire a
pădurii de argint”.
În interiorul ambelor tablouri de natură, poeții
desluşesc culori, forme şi sunete pe care le redă cu ajutorul epitetelor şi al
personificărilor. Imaginile vizuale, auditive, olfactive şi tactile se
împletesc cu imaginile motorii. Ambele fragmente ilustrează ideea de pace, de
linişte, de contopire prin vis cu universul.
