...,, pășesc pentru prima dată pe meleagurile conacului de la Mircești, județul Iași, unde unul dintre poeții de vază ai acestui popor și-a petrecut o mare parte din viață. Conacul este amplasat într-o mare de verdeață, într-o curte din care străjuiește, peste vremuri, figura impozantă a marelui poet. Încă de la intrare, te învăluie un aer în care versurile vorbesc parcă în slove lesne alese, dintr-o memorie ancestrală, unică, păstrătoare de frumos. Veranda, toată acoperită cu geamuri micuțe, sprijinite în lemn, îți înfățișează un Alecsandri în anii tinereții. Am mers mai departe pe firul poveștii și i-am auzit râsetele de copil pe acea verandă, i-am urmărit joaca împreună cu copiii vecinilor, pentru ca, mai apoi, să-i cercetez aici primele încercări de a descrie în cuvinte meșteșugite, ce numai un suflet de poet poate simți. Cert este însă faptul că, pe măsură ce pășeam în conacul acela, urmele lui Alecsandri erau la tot pasul. Niște citate vechi, atârnate de pereți, completau prezentarea muzeografului care vorbea despre poetul nostru, de parcă era unul dintre membri familiei sale. Camerele conacului se desconspiră, rând pe rând. Una este dedicată istoriei lui Alecsandri și familiei sale. Portrete ale acestora stau aliniate pe pereți, unul lângă altul, așa cum au fost și în viață. Sunt oameni plini de viață, chiar dacă acum viața lor se derulează din spatele unui tablou. Te privesc cercetător sau se privesc unii pe alții, de parcă ai spune că și după atâta amar de vreme tot mai au să își împărtășească idei și vorbe. E un zumzet ciudat… amestecat cu scârțăitul parchetului din aceste camere. Un murmur acut, pe care îl poți auzi dacă reușești să-ți desprinzi atenția de la pașii care contorsionează parchetul sub greutatea lor. Familia Alecsandri încă discută. Cel mai probabil despre inițiativele tânărului de 24 de ani care nu pierdea vremea prin cârciumi, ci ținea în mâini frâiele revoluției de la 1848. Își dispută și acum veștile venite în grabă din Ardeal și din toate colțurile țării. Și cu siguranță, dincolo de îngrijorarea care încă li se mai citea pe chipuri, erau mândri de tânărul lor poet. Sufrageria atent dichisită este dovada acestei mândrii. Peste tot, Vasile Alecsandri te privește ba din portrete de epocă, ba alături de tatăl său, vornicul Vasile Alecsandri și fratele poetului, căpitanul Ioan. Dacă te uiți atent la tânărul Vasile, ai putea jura că văzul îți joacă feste. Pentru că gravitatea de pe chipul lui amintește, fără tăgadă, de Cloșca, martirul răscoalei moțești din 1784. Și parcă, fără să greșești, ai spune că seamănă și cu Iancu Avram, un alt moț de seamă al Transilvaniei. Am stat acolo minute în șir și i-am privit pe bărbații Alecsandri. Până am înțeles. E o moștenire genetică. Un filon ancestral care, la anumiți oameni, strigă din sângele lor dragostea pentru neam. Asta îi leagă și pe Horea și Avram Iancu de Alecsandri. Și acesta este răspunsul tuturor operelor poetului aplecate asupra istoriei. O istorie pe care o porți cu tine în fiecare zi. Care-ți curge prin vene. Și care metamorfozează chipuri, scrieri și vieți. Monograma familiei este peste tot. Iar alături de ea, alte obiecte neînsuflețite ale poetului. Cărțile lui dragi, multe în limba franceză, cu coperți colorate, legate în piele, își așteaptă iarăși răsfoirea din vitrine generoase sau firide încastrate în zid. Patul lui este unul dintre cele mai mici pe care le-am văzut în viața mea. ... mi-a fost icoană, stiloul poetului. Și masa la care a scris istoria teatrului românesc, precum și părți din literatura predată azi în școli.
(Povestea conacului de al Mircești-,,Deștepți.ro)
